A-trane

Daca herbie hancock, sau brad mehldau, sau till bröner cinta la berlin in vreun club, ala e a-trane si nu b-flat sau schlott, din est. recent a fost terence blanchard, luna trecuta. cck, de exemplu, cind a cintat la berlin, tot in a-trane a cintat. eu cind merg acolo, merg intotdeauna cu k., sirboaica, si pentru ca ea sta vizavi. desi e in charlottenburg, la savigny platz, una dintre zonele cele mai scumpe din berlin (city), si deci ar trebui, teoretic, sa aiba un public de old forties, fifties, de prin vecini, si care-si permite, vine si multa lume tinara. profilul e deci destul de clar de jazz, mainstream, dar e de foarte buna calitate. in mod normal, cind merg in a-trane, e la jamsession-ul de simbata seara, de dupa ora 12.00, vineri insa k. m-a invitat la un concert cu "jafrikids" spune ea, care erau de fapt "jafrocats" si care mi-a placut. mai ales africanul de la balafon, care a fost vedeta serii. si care avea un tricou cu un text dragut: "le mieux moyen d'ecouter le jazz c'est d'en voir". pe linga muzica in sine, care e misto pentru ca  cine vine, vine cu multe compozitii proprii, si mai putin cu labe triste de cover-uri (of, si asta ma sperie la gindul intoarcerii mele), o alta chestie care-mi place e ca nu se fumeaza (si asta, par contraste, ma sperie ca idee, ca in ro se fumeaza peste tot si ca ex-fumatoare suport tot mai greu fumul de tigara). dar mai e putin. mai e putin, mai e un pic. pina la marele nimic. am plecat, pe la 1, destul de bine dispusa. k. mi-a imprumutat si doua filme sirbesti, la unul m-am uitat cind am ajuns acasa. tilva ros (the red hill), foarte foarte bun.

http://www.youtube.com/watch?v=h7h7TKrjNrM

despre doi prieteni, intr-un oras de provincie din serbia, care tocmai au terminat liceul, si de fapt nu fac decit skatebording, se drogheaza si isi petrec timpul cu tot felul de incercari teribiliste de a demonstra fie ca au curaj, fie ca asa ar putea atrage atentia gagicii, pe care si-o doresc amindoi. doar ca treptat treptat se face tot mai simtita frustrarea data e de o viata traita fara sens si fara perspective. ceea ce mi-a amintit putin de fostii mei elevi, deci m-a deprimat. si da, vazind filme de astea iti vine sa te intrebi la ce bun sa mai faci copii, cind stii ca, most likely, asa o sa le arate viitorul. cred ca am iesit din starea asta mergind la sport si sauna, a doua zi, pina m-am simtit indeajuns de obosita ca sa nu ma mai gindesc la nimic.

Full-sushi-Christmas

”Magia sărbătorilor” pentru mine a insemnat, cind eram in Romania mai ales, si petreceam Craciunul cu ai mei, mincat ”traditional” in disperare. nu sint, cu siguranta, un caz aparte. si pentru mine masa de Craciun (ca si cea de Pasti, de fapt) ma aducea obligat intr-o stare de invins, dupa ore de mincat continuu cel putin 4 feluri ”traditionale”: unul pina la trei, patru aperitive: salata de boeuf, racitura, cirnati, brinzeturi, apoi ciorba, apoi sarmalele, apoi friptura, apoi ceva de peste, apoi cozonac. traditia familiei era ca in prima zi sa mergem la frate-miu, apoi a doua zi era masa la ai mei si apoi, a treia zi, la sora-mea. însa pe linga mesele de prinz, mai erau desigur si alte cafelute, gustarele, pe la prieteni. eu de ani de zile nu-mi mai petrec sarbatorile in familie, dar am facut in fiecare an sarmale, friptura, alea alea. anul asta am iesit din schema. asta si pentru ca am avut-o invitata pe n., japoneza. pentru seara de 24 am facut un fel de mincare asiatica. pe 25 am fost eu invitata la o masa ”traditionala”, l. avea concert deci era la repetitii, asa ca am aminat pentru 26 masa traditionala de Craciun, care anul asta a fost exclusiv compusa din sushi. cred ca am mincat sushi pentru urmatorii zece ani (plus). nu ca nu mi-ar placea, si a si fost facut foarte profi, ca la el acasa. dar a fost un moment, un switch, cind dupa ce tot am molfait si molfait, am avut senzatia ca de fapt, carnea aia cruda de somon e ca o spinare de sobolan. si ca eu rod, par consequence, un sobolan. nu stiu cum mi/a venit asociatia. am incercat sa o elimin, sa suprapun un gind ”bun”, anume, ca de fapt si sushi-ul, cu invelisul ala verde, de alge, e ca o sarma in foi de vita, dar taiata felii. n-am reusit. si chiar pe masura ce tot incercam sa rup cu dintii carnea cruda de peste, si reuseam cu greu, cred ca tre sa ai dintii mai mici si ascutiti, asa, de japonez (?)  intervenea sobolanul.

but it was nice. oricum, am recuperat si pe 27, la o alta masa ”traditionala”, la m.m.. dar am sa iau o pauza de sushi, asta e tot. pina in 2022. 

de ieri am revenit la normal, fara invitati, adica. vineri a fost o zi superba, un cer senin senin, am facut cumparaturile la piata de turci de la maybachufer, pentru miine seara, apoi m-am vazut cu k., fotografa, la o cafea la jannis. jannis e si el un capitol aparte. e grecul care are o mica alimentara si o cafenea, si in plus, e si un fel de psihoterapeut al cartierului, ca lumea vine si mai si spune ce are pe suflet. cafeaua de simbata dimineata la jannis inseamna intervalul 10-13, depinde si citi ne adunam la povesti. ieri dupa amiaza eram insa doar eu cu k. i-am povestit de cei trei piepteni. jannis tresare, ca de ce i-am luat, ca nu trebuia. ca sa-i arunc. ca ”nu-i lucru curat”. ca semn rau. 

eu am tot stat, m-am gindit si azi. ca de ce sa fie semn rau. ca e semn bun, tocmai, sint protejata. si mi-am dat seama si de ce anume. cind l-am cunoscut pe a., a fost de ziua lui a., la coltul lui a.-dalbertstrasse cu oranienstrasse. cind m-a condus acasa, pe drum am gasit carti de joc. eu luam una, el una, asa, la intimplare, nu pe alese, ca sa faca fiecare cite o mina. (ca sa nu para si asta o chestie paranormala, tin sa precizez ca pe linga mine e plin de chestii de astea, cu jocuri de noroc, asa ca nu e such a big deal). eu am ridicat trei asi si 2 de 8, un full, cum cred ca se spune la poker si l-am batut, deci, in jocul nostru spontan pe a. caci doar eu am fost frumoasa care a avut parte de trei asi, de a. si a. si a. acum e clar, si asta o sa fac luni, rezolutia mea de 2013, o sa arunc cite un pieptene pentru fiecare a. ”sa creasca cite un zid mare si tare/ pentru fiecare”. 

sau ii pastrez, ca e mult mai funny sa ai despre ce povesti. caci, vorba basmului, si daca ii pastrez, ma caiesc, si daca nu ii pastrez, ma caiesc.  

the dangers

de vreo trei saptamini, sa zic asa, am gasit trei piepteni. la intervale destul de apropiate de timp ca sa-mi starneasca intrebari. cine isi mai face azi freza cu asa ceva. si mai ales la berlin? si sa-l poarte cu el, ca sa-l piarda pe strada, eventual cind isi scoate mobilul din buzunar. asa ca ”pieptenele”, intersectat brusc cu viata mea, mi-a solicitat atentia, si m-am apucat de cautat sistematic explicatii. unde altundeva sa incep, daca nu la sursa nr. 1, basmele romanesti ale lui petre ispirescu.

In esenta, pieptenele aruncat in urma se transforma intr-un zid si mai intirzie putin confruntarea directa cu ”the enemy”. The enemy, cel care vine razbunator si plin de ura din urma, are diverse fete, el e fie o scroafa periculoasa (ca in ”Voinicul cel fara de tata”), sau mama zmeului. c., caruia ii povestisem de piepteni, si caruia i-am si scris instant un sms, cind l-am gasit si pe al treilea (ala mic, cu citiva dinti lipsa) mi-a spus sa am grija, ca e clar ca e un zmeu pe urmele mele, si ca da, e evident, sint in pericol...dar oare o scroafa nu e ea totusi mai naspa? nu e mai perversa? acum ma antrenez, stau de veghe, sa fiu pe faza.

intre timp, am mai citit si alte basme romanesti. pe mine m-a frapat incoerenta lor, sau cum sa spun, eu cel putin nu reusesc sa inteleg de ce brusc intervine schimbarea, intr-un context in care binele se ”cistiga” prin lupte, prin incercari. in multe schimbarea apare asa, pur si simplu, ca si cum s-ar fi plictisit povestitorul ca personajul lui sa mai indure prea mult. sau de ce intervine iertarea, care si ea, e data complet aleatoriu.

interesant e cazul ”ileana sinziana”. in primul rind, e o poveste cu un substantial continut de analiza pe gender. concret: este vorba de un imparat cu trei fete, care trebuie sa trimita un fiu (pe care el nu il are, deci) sa slujeasca zece ani la un alt imparat, mai tare si mai mare. dintre cele trei fete, cea mai mica reuseste sa intre cel mai bine in rolul ”voinicului” si in aceasta postura sa o salveze si pe ileana sinziana. cu care se si casatoreste in final! dupa ce se transforma cu adevarat intr-un barbat!!! determinant in evolutia acestei fete de imparat  (care devine barbat, repet) este calul nazdravan. care nu numai ca alearga, salveaza, dar de fapt el e si cel care ia decizii, face strategii, etc. din care strategii, iar nu prea intelegi de ce asa si nu altfel:

”fata imparatului incaleca apoi pe Galben-de-soare si se desparti de calul ei, lacrimand. mersera, mersera, cale lunga, departata, cind fata imparatului gasi o cosita de aur. opri calul si-l intreba daca este bine sa o ia, ori s-o lase locului. calul ii raspunse:
-De o vei lua, te vei cai; de nu o vei lua, iarasi te vei cai; dara mai bine este sa o iei.
Fata o lua, o baga in sin si pleca inainte.”

asa si eu, chiar daca luam, chiar daca nu luam pieptenii, tot imi parea rau. asa ca mai bine i-am luat. sa vedem ce mai urmeaza. sa ma transform si eu?

the galliano jacket

there was, of course, long time ago, the adidas jacket. cea pe care am cumparat-o foarte spontan, intrând într-un magazin din friedrichshain, mi-a placut, mi-a venit, mi-am luat-o. eram cu a.. a doua zi, cand el a plecat din berlin si eu l-am dus la gara, i-am dat-o cadou. el a dormit cu ea o perioada, si a mai si purtat-o, un an mai tirziu, cind ne-am intilnit nu stiu pe unde, prin bucuresti, era imbracat cu ea, poate o mai poarta si azi, daca nu a aruncat-o inca, in dimbovita. whatever. din partea mea, poa s-o arunce in dimbovita cu el in interior, ce n est plus mon affaire a moi. eu mi-am luat alta in loc, mult mai misto, albastrul clasic de la adidas, cu dungi albe, si cu captuseala de satin.

dar nu asta era tema. de craciun si in week endul de dinainte ii aveam deja de mult invitati pe c., apoi pe l., pianistul si pe n., the japonese l. a avut aseara concert, chiar im grossen saal der philharmonie, ceaikovski 1, foarte misto. deci, ei erau programati si invitati de mult timp. asa ca atunci cind mi-a scris a.c., usor disperata, ca nu are locuinta, ea venind din zurich, pina pe 28 decembrie, ca s-a anulat nu stiu ce chestie pe care o avea ea chipurile deja aranjata. i gave her credit. gindindu-ma ca e nasol sa ramii asa, pe drumuri, fix de sarbatori. fata vine, multumindu-mi ca ”am salvat-o”, si  ca eu oricum sint ”o fata de aur”. drept multumire imi aduce o jacheta, nici mai mult, nici mai putin, decit de la john galliano. luata din zurich, de la un second, dar asta chiar nu conta. marimea 38. pe care mi-o da cu generozitate, ma asigura ca-mi vine ”minunat”. eu macar la umeri sint o 40 deci statea cel putin foarte fix. o puteam imbraca si sta cu ea, cu conditia sa nu ma misc, pentru ca de incheiat nu se incheia oricum de nici o culoare. dar fiind o jacheta galliano, puteam spune oricind ca e un bolero si ca de fapt asa e modelul. i-am multumit,  ca nu era nevoie, etc. treptat, din povestirile ei reiese ca si locuinta programata de fapt mai mult nu exista, si ca daca ar putea sa stea pina pe 3 ianuarie. incep sa ma enervez. fata de aur se transforma. rezist totusi cam zece zile, dupa care, inainte de a veni l. ajung clar la concluzia ca trebuie sa-si caute altceva, si chiar eu ii fac rost de doua oferte foarte acceptabile. ea gaseste in final o alta ”prietena” la care se muta. o alta ”fata de aur”.

la despartire, ii propun prieteneste ii dea celeilalte fete de aur jacheta galliano. ceea ce se si intimpla. si fara mari ezitari. si iar am ramas fara o jacheta pe care de fapt n-am avut-o de la bun inceput.

25. Dezember 2012

the lion

"-Let's say...since you were little and you were dreaming of someday getting a lion. And you're waiting and waiting and the lion doesn't come and along comes a giraffe. you can be alone or you can be with the giraffe.
- I'll wait for the lion.
-That's why I'm worried about you. "

(din The Beginners)

cred ca am mai postat asta. nu mai stiu.

the teacher, part I

and there is, of course, the teacher-part-of-my life. despre care as putea povesti la nesfirsit, cea mai love-hate-love-hate-hate-hate relationship din viata mea. multa vreme am si evitat sa spun ca am fost ever profesoara, asa de mult am respins ideea. dar sint foarte multe povesti, foarte multe, si normal, pentru ca a reprezentat o bucata consistenta din viata mea profesionala, in final a trebuit sa decantez si partile bune si sa-mi zic, la un moment dat  "ok, that was it". a mers greu si prost, zic eu, pentru ca am urit din start ideea de a fi profesoara si pentru ca am inceput prea devreme. in acelasi timp insa, am dat si peste elevi foarte misto si inteligenti si funny si de la care am si invatat enorm. dar urindu-ma pe mine in postura aia, le-am transmis multora, cred, in principal starea asta a mea. la care s-a adaugat o lipsa cronica de rabdare, spaima si disperarea ca-mi fut viata intr-o cancelarie, ura pe vinzatoarele ambulante care veneau si vindeau ciorapi (de plasa si anticelulitici) in ziua de salariu, sau martisoare de argint de 1 si 8 martie, folosite ulterior ca bijuterii adevarate, isteria ca ma timpesc pe zi ce trece, ca fac la nesfirsit acelasi lucru si degeaba. reuseam totusi, din perfectionism, si pentru ca n-as fi suportat sa aud ca nu sint "buna", sa ii fac pe citiva sa invete, si de aia, macar din cind in cind, in felul ala chinuitor al meu, dadeam tot ce puteam. ca "asta-i viata", o mare cancelarie, peste tot, am inteles mai incolo, cind, de bine, de rau, am si invatat sa fiu mai multumita cu ce am. insa atunci, ma sculam si ma culcam cu ura.

cum spuneam, am inceput pur si simplu prea devreme, si cu stingul. la 23 de ani, am picat titularizarea-primul soc, in fata unei tipe care terminase facultatea cu o medie generala, pe toti anii, cu 2 puncte mai mica decit a mea, dar care fusese mai bine pregatita la pedagogie, si facuse si pregatire cu cea care corectase tezele, am aflat dupa. in timp, s-a dovedit ca she was the right one, dedicata invatamintului, iubitoare de meserie si elevi, profesor si diriginte cu vocatie. iar eu, doar o aventuriera, cu juma de norma, care se cara instant la prima bursa obtinuta, dind peste cap continuitatea procesului de invatare a limbii germane si bulversind sufletele fragile ale unor copii in perioada de formare. dar, pentru ca trebuia sa am si eu banii mei, si pentru ca "invatamintul e sfint"+ "inceputul e greu", cum spuneau ai mei, mi-am facut carte de munca si am inceput sa predau la ceea ce si azi numesc "valexa" si la un alt liceu de cartier, unde aveam ore simbata. eu, tin sa precizez, obisnuita cu stilul de invatare al liceului de elita unde terminasem, am inceput de la prima ora, sa umplu tablele cu declinarea: das schön-e buch, die schön-e frau, der schön-en frau, der schön-e mann, des schön-en mann-es. declinare care mi s-a parut e-sen-ti-a-la pentru niste baieti venind constant fara caiete si care nici sa le fi dat eu bani si tot nu si-ar fi cumparat vreun manual. dupa un an, cind totusi ne-am imprietenit, m-am declarat multumita daca stiau sa spuna "ich heiße..." si "ich bin 18 jahre alt". dintre toti, mi-au ramas ca nume doar trei: natalia, basarabeanca, si pentru ca am facut meditatie cu ea si imi povestise de directoarea scolii, ca le spusese elevilor, ca ea cind se enerveaza pe barbatu-su se apuca si freaca covorul cu o varza taiata in doua,  unul poreclit "vulpe", care venea la ora si tragea pe nas niste prafuri (de creta) - a si fost arestat la un moment dat si a disparut din peisaj, dar a apucat sa ma intrebe "doamna, nu vreti si dumneavoastra?". si laurentiu. care venea simbata de simbata si avea si caiet si si-a luat si manual. laurentiu a lipsit o singura data, dar a venit in saptamina urmatoare si s-a scuzat: "doamna, saptamina trecuta am fost la un bairam si mi-a dat unul cu un cot in frunte, uitati, mi-a facut gaura, va rog puneti mina". in fruntea lui, in mijloc, intr-adevar, se putea sesiza o adincitura. l-am crezut pe cuvint, si fara sa palpez "zona afectata", m-am si interesat apoi pe la specialisti, cica se poate sa patesti asa ceva si sa nu mori totusi. cam asta era atmosfera, eu am trecut si pe acolo ca o fantoma, nu ma stia aproape nimeni, ca veneam cind si cind sa trec notele si sa inchei mediile.

dupa acel prim an, in vacanta de vara, am plecat de capul meu, cu foarte putine date stabilite, chiar fara sa stiu exact cind si pe unde ajung si unde dorm, o luna prin europa. la bruxelles, de acolo la paris si in final in germania, la n. si m-am simtit in sfarsit libera. pina cind, in toamna, am revenit la cancelarie, dar doar la aceea din valexa. ceea ce deja a insemnat un progres.

the woman's identity

the artist, part III

si desigur, cea mai mare dorinta a mea a fost sa devin pictorita. inca de la gradinita, unde am luat tot felul de premii pentru cele mai bune desene, dovedisem ca am un real talent, mai ales pentru ca stiam sa desenez copii in miscare traversind strada. le faceam picioarele indoite, ceea ce a fost considerat cu adevarat revelator pentru educatoarele mele. concurentul meu era t.i., care si el, pus sa faca un peisaj de toamna, desenase un mar cazind din copac. "si de ce l-ai facut maro cu puncte negre?" "pentru ca e putred". da, t.i. n-a riscat insa sa-mi ia locul de cea mai talentata la desen, s-a repliat pe chestii de construit cuburi, unde da, chiar ca nu le aveam.

recent, am citit "romancierul naiv si sentimental" al lui pamuk,si acolo, ca si in "istanbul", povestea ca pina la peste 20 de ani a pictat, dupa care a renuntat.  si, explica el, traieste, ca orice scriitor, invidia fata de pictori, pe care o declarau deschis si flaubert, si proust. si ca de aici, impulsul de a scrie, si principala sursa de inspiratie, din dorinta de a descrie prin cuvinte ce nu poti face desenind sau pictand. "mon volume est un tableau", spunea proust. si in cazul meu e valabil, in orice caz, daca nu impulsul de a scrie, atunci invidia. desi, din fericire, am ajuns si aici sa discern, si sa accept ca oricum n-as avea nici rabdarea, nici perseverenta, si mai ales nici autismul de care ai nevoie ca sa fii "pictor". si in plus, stiu ca m-as putea replia oricind pe "arta contemporana",pe "instalatii", sa fac o mamaliga si sa-i spun, stiu si eu: "attention, that is a bomb" si da, sa am iar un motiv sa ma cred desteapta. ...

but, for now, i'll just stick to my blog.

arrete la

http://www.youtube.com/watch?v=-gtAjZiAJpk
http://www.youtube.com/watch?v=XkFWcFE9akk
http://www.youtube.com/watch?v=3rRYdIZPxVM

cibelle, adusa de v.g., mi-a placut...

the artist, part II

unul din highlight-urile tineretii mele a fost, pe la 20 de ani, o bursa daad la mannheim. (chiar, oare ce-am facut sa treaca tot timpul asta, adica 15 ani, adica acusi aproape la fel de mult ca virsta de atunci? ) foarte bine organizat totul, dar in primul rind cu o "constelatie" de oameni misto, de care si atunci m-am simtit din prima foarte apropiata si cu care si ulterior am tinut legatura multa vreme. o perioada cu multe intimplari. atunci, in vara aia, cit sa era, 98? am trait inceputul, apogeul si sfirsitul carierei mele oficiale de actrita, la un workshop din cadrul cursului, facut chiar de actori profesionisti, la un teatru, teatrul G, oare? din mannheim... fiind prima data in viata mea cind am simtit ca am cu adevarat bani, o bursa daad era pe atunci foarte generoasa, si acum, cred, si cind am avut-o in mina mi-am luat din prima o pereche de pantaloni de piele, cu vreo 200 de marci, pe care i-am si purtat multa vreme. highlightul verii mele de 20 de ani a fost deci aceasta bursa, highlightul bursei a fost workshopul de teatru, highlightul workshopului de teatru a fost o sceneta cu foarte putine replici, in distributie eu si japonezul k., care era cel mai popular gagiu de la curs, iar highlightul piesei era momentul in care eu (interpretind o vinzatoare care incerca sa-l seduca pe cumparator) ma ridicam dintr-un fel de container (caci eram intr-o piesa cu o punere in scena avantgardista), faceam ochii mari, imi tuguiam buzele, foarte rujate, si ma descheiam la primul nasture de la bluza. si desigur, imi plimbam pe scena, in lumina reflectoarelor, pantalonii de piele. mai era un moment cheie, in care trebuia sa ma prefac ca il sarut pe k., doar ca, in emotia si viltoarea evenimentor, am uitat fix gestul asta. (desigur, intepretarea psihanalitica a acestui geste manque, nu voiam sa-l fac, de ce nu am vrut sa-l fac?!?)...

oricum, am avut succes, aplauze peste aplauze, am fost considerati "cei mai buni", asta si pentru ca eram si in afara cursului destul de "populari". inainte de a intra pe scena am baut sampanie, cu urarea "hals und beinbruch", iar dupa am primit un poster misto cu o camila care spunea ca se trezeste si noaptea, doar ca sa-si aprinda o tigara (la vremea aia fumam, si foarte mult).

ce m-a facut sa ma las din acest promitator inceput de cariera de actor, caci toti ma incurajau sa merg mai departe, sa continui miscarea aceea atit de naturala, de deschidere a nasturelui de la camasa, a fost starea de dupa spectacol, cind, pe la o bucata de noapte, m-a luat o depresie cumplita, de taiat venele cu cheia, de care, stiu si acum, ca te poate face, daca nu sa treci pe heroina, atunci macar sa incepi sa te imbeti regulat, in ultimul hal, ca sa uiti ca esti un loser, ca viata e de rahat, si ca si in replicile alea de retard, ai fost complet pe linga. m-am mai intilnit cu starile astea, normal, dupa "marile" mele proiecte si "realizari", dar ca atunci, da, niciodata. asa ca m-am dezambitionat.

the artist, part I

http://www.youtube.com/watch?v=FktNzLg_te4

"drink up baby/ stay up all night/ things you could do/ you won't, but you might."

asta in paranteza. ca nu mai stiu cum e, sa drink up all night. de citeva luni incoace nu mai beau alcool - adica, un pahar de vin/ sampanie simbata, unul duminica, intr-un ritm burghez si ordonat. ceea ce pentru mine a insemnat o schimbare sensibila. mai intii am suferit o depresie, dupa ce luni seara m-am trezit fara "the after yoga party", fara e., k.und k., etc. sarmul meu amuzant, starea mea de "tipsy", cum o numea v., erau "under the influence". de cind sint la berlin, chiar si la volan, s-a intimplat sa ma urc si cu definetly mai mult decit un pahar de sampanie (cam limita legala permisa in germania) la bord. nu manga, just tipsy. asa ca atunci cind mi-am vazut matizul izbit, dar fara mine in el, mi-am facut o cruce mare, trecind in revista datile cind am scapat la mustata. caci cineva  tot tre sa sufere, tot tre sa plateasca pentru pacate, chiar si pentru alea din trafic. asa ca daca nu eu, atunci masina. dar altceva voiam sa povestesc, sa spun ca-s ok, ca ma pot suporta si in stare de constienta, e ok, e ok, se poate.

 intr-una din datile cind a venit pasha la berlin, eram la maybachufer, si-i arat, oprindu-ne la intersectie, "pasha, daca ar fi sa masor in ceva anii astia de berlin, pai uite, de aici pina la kottbusser tor as umple partea asta de strada cu sticlele de hefeweizen+sampanie+cocktailuri baute, si cealalta banda, dinspre kottbusser spre maybachufer, cu dürüm-urile mincate." pasha ma incurajeaza, caci vede in asta o "lucrare": "shura, you are an artist"...

let me die a little, too

m., care e istoric de arta, imi povestea ca de curind a fost membru intr-o comisie de evaluare pentru achizitionarea unor opere de arta, printre care si lucrarea unei artiste austriece, de vreo 40 de ani. lucrarea vizata reprezenta, imi povesteste m., o fotografie cu o papusa barbie printre dildo-uri (nu stiu exact ce sint alea, intuiesc, dar nu vreau sa stiu mai mult) roz- pe post de pitici. si cam toate lucrarile artistei contemporane austriece mergeau in aceeasi directie, cum spunea m., a "investigarii artistice a propriului vagin". asa ca pretul propus de el a fost de 50 euro - pentru rama. povestea e sugestiva, zic eu, pentru un mod de-a fi al austriecilor.

azi, cu v., care are acum o rezidenta la viena, aceeasi discutie, despre modul de a fi si de a gindi al austriecilor (we are talking, in erster linie, about artists), in care dominantele sunt legate de pedofilie, incesturi, sado-masochism si mai ales morbiditate. "dar sint artisti buni"...am zeci de exemple in sensul asta. si chiar si fiecare austriac pe care am avut ocazia sa-l cunosc, in viata reala, mi-a stirnit aceleasi vibratii negative, ca si cum as fi intuit in ei substratul ala comun de jeg. nu stiu de unde vine. ce anume din ei ii face sa produca cite un schiele, cite o jelinek, cite un haneke?

austriecii cind spun ca se duc sa-si faca siesta, in loc de "ich gehe ein bisschen schlafen" spun "ich geh ein bisschen sterben", adica se duc sa moara putin. fosta mea proprietareasa, nemtoaica de altfel, imi dadea dreptate cind ii impartaseam convingerile mele vizavi de austrieci si imi povestea si ea, cum intr-o vara, cind statea la soare, intr-un parc din viena, cu picioarele desculte, intinse pe un scaun, la o terasa, vine la ea un austriac, un strain, un tip oarecare de pe strada  si-i spune, in incercarea de a-i face un compliment, desigur, ca in curind in degetele alea frumoase (!) de la picioare o sa simta artroza. acusi acusi.

madam' m., fosta mea colega de la valexa, imi povestea cum a fost intr-o vara la viena cu un grup de profi romani, intr-un "schimb de experienta" si ca primul (!) lucru "turistic" pe care l-au oferit austriecii a fost o vizita la  muzeul de pompe funebre (bestattungsmuseum), de la care toti romanii, dupa vreo 2 ore de vazut dricuri, sicrie, vagoane de transportat cadavre, portaluri de morminte, si alte chestii, au iesit livizi.

ce e drept, si eu cind am fost la viena, prin 2007, cred, dupa casa lui freud, de care am fost dezamagita, m-am dus imediat la presupusul mormint al lui mozart.

let me ride

• si iar am vazut multe filme inteligente, acum cu m., venetiano-timisoreanul care a venit la berlin -de prin 2008 a devenit o traditie, sa vina in noiembrie o saptamina la berlin, sa ma "scaneze". ultimul film, vazut chiar azi: holy motors de leos carax. foarte foarte inteligent si suprinzator, de la imagini pina la ideea in sine, de oameni care doar joaca roluri si pentru care mai ales moartea e un rol. personajul principal, intrebat la un moment dat de un fel de supervisor, daca nu s-a plictisit, si de fapt, ce il mai face sa continue, spune ca joaca in continuare "pour la beaute du geste". cu o muzica, tot, foarte buna, mai ales melodia asta, "let my baby ride" (la care si originalul, al lui RL Burnside e misto) : http://www.youtube.com/watch?v=QdvBLFI5kIs. 

• la "la notte", de antonioni, am adormit - poate asta e solutia, ca sa adorm, sa merg la cinema la filme de astea. imagini memorabile (cadrul cu zidul si jeanne moreau aparind doar putin, jos in stinga, apoi ea si tipul agatat la petrecere sarutindu-se in masina peste care ploua torential), replicile m-au plictisit, m-am indragostit insa de monica vitti. m., care stie tot felul de birfe de astea, intelectuale si semi-intelectuale, imi spunea ca jeanne moreau declarase in interviuri ca intotdeauna si-a dorit sa fie considerata mai degraba "frumoasa", decit "inteligenta" - la vremea ei, brigitte bardot era luata drept standard de frumusete, si ea, prin contrast, era doar aia desteapta. 

• vineri am fost la "in ihrem haus"/ dans la maison, ultimul film al lui francois ozon. si asta, foarte bun. un elev care povesteste, intr-o tema pentru ora de franceza, cum incearca sa patrunda in familia unui  coleg de clasa. proful de franceza, care ii citeste tema, il tot incurajeaza pe elev sa-si continue experienta voyeurista, de dragul lecturii, respectiv a scriiturii. si desi ideea in sine e foarte perversa, ii da pentru tema nota maxima, pentru ca " e bine scrisa": http://www.youtube.com/watch?v=lnDyu-6B5ks

si ieri am gasit o lingura indoita, pe care normal ca am luat-o si am adus-o acasa, si m-am amuzat cu m., cu expresia "a invirti lingura-n rana"...

der doppelgänger

tot din wonder boys:

"nu  mi-a luat mult pana cand am prins ideea dizertatiei, si anume aceea ca, pe parcursul vietii lui de scriitor, omul - stiti la cine ma refer, dar haideti sa-l numim Q. - devenise propriul lui doppelgänger, o umbra maligna care traia in oglinzi, pe sub dusumele si in spatele cortinei propriei lui existente, bantuind toate relatiile personale ale lui Q. si intregul lui comert cu lumea; o fiinta care nu se lasa usor impresionata de tragedie, careia nu-i pasa de sentimentele celorlalti, fara vreo inclinatie spre oricare dintre actiunile omenesti cu exceptia supravegherii si stocarii amintirilor. Acest actionar secret, a spus Q., se manifesta numai din cand in cand - coplesindu-l pe cel care-l facuse captiv fara sa vrea, ca sa zicem asa, asumindu-si pozitia dublurii lui destul cat sa spuna sau sa faca un lucru lipsit de intelepciune si reprobabil, asigurindu-se astfel ca nenorocirea omului, obiectivul constant al sistemului de supraveghere al celuilalt Q. si tema tuturor amintirilor lui, continua sa se manifeste neabatuta in viata lui Q. Desigur, altfel nu ar mai fi existat nimic despre care Q. sa scrie."

"am avut impresia ca Q. se referea la natura bolii miezului noptii, care aparuse dintr-o simpla stare de deconectare fata de ceilalti, dintr-o neputinta de "a te integra" obisnuita nu doar in cazul scriitorilor, dintr-un sentiment de gelozie si raceala, sentimente asemenea celor pe care le are cineva care se foieste fara incetare intr-o lume plina de oameni care dorm. Totusi ceea se intimpla foarte rapid in cazul bolii miezului noptii era ca ajungeai sa tinjesti dupa acest sentiment de separare, ajungeai sa-l cultivi, ba chiar sa infloresti la sanul lui. te indepartai din ce in ce mai mult pana cand, intr-o zi neagra, te trezeai si descopereai ca tu insuti ai devenit obiectul propriei tale priviri ostile."

(michael chabon - wonder boys)

lazy saturday with snow

si cu muzica misto misto tare de la v.g.: bill laswell, cibelle, fairuz, erkan ogur...

on writers, their love and lovers

"ca si albert vetch, parea a fi, simultan, bantuit de amaraciuni si neant, genul de om care acum iti poate ghici, cu o detasare care-ti taie respiratia, cea mai ascunsa durere din inima, pentru ca in secunda imediat urmatoare sa se intoarca, sa-ti faca vesel din mina si sa plece fericit si fara nici o grija si doar ca sa se izbeasca de o usa de sticla, iar obrazul lui sa aiba nevoie de douazeci si doua de copci."

"boala miezului noptii e un fel de insomnie emotionala. in fiecare clipa constienta, victima - chiar daca el sau ea scrie la rasaritul soarelui sau dupa-amiaza - se simte ca un om intins pe pat intr-un dormitor sufocant, cu fereastra larg deschisa, iar el priveste in sus la cerul spuzit de stele si avioane si asculta povestea storului zgaltiit de vant, a ambulantei sau a unei muste prinse in capcana unei sticle de coca cola. si asta in vreme ce toti vecinii dorm dusi. dupa parerea mea, asta e motivul pentru care scriitorii - ca si insomniacii - sunt atit de predispusi la accidente, atit de obsedati de calcularea ghininoanelor si a oportunitatilor ratate, atat de inclinati spre meditatie, dar totodata incapabili de a renunta la un subiect chiar si atunci cind sunt implorati, in mod repetat, s-o faca."

"in plus, simteam c-o iubeam pe emily, dar in felul fragmentat, semi-narativ in care iubesti oamenii atunci cand esti ametit de droguri."

(din michael chabon - wonder boys)

i write my name

"Here lies One
Whose Name was writ in Water." (cuvintele scrise pe mormantul lui John Keats)

wonder boys

"Lasa-i sa creada ce vor, dar eu n-am avut de gand sa ma inec. am vrut sa inot pina ma scufund-dar nu e acelasi lucru." (Joseph Conrad)

"Fiecare poveste e povestea ghinionului cuiva." (Michael Chabon - Wonder Boys)
"Prietenul tau, Crabtree, nu cauta decat, nu stiu, noutatea sau ceva in genul asta. e genul care colectioneaza, intelegi? colectioneaza chestii ciudate."

my women

shirin neshat, sophie calle, marina abramovic, patricia barber, ana mendieta, cosima von bonin, marguerite yourcenar, monica bellucci, laetitia casta, sandrine p.

Berlin, 25. November 2012

sussan deyhim

http://www.youtube.com/watch?v=AHqyxVrpnX0&feature=rellist&playnext=1&list=PL12F4958FFEC69DEF

si city of leaves : http://soundcloud.com/djdemonangel6/sussan-deyhim-city-of-leaves.

csak a szel

http://www.youtube.com/watch?v=fib6G3RHuBk

si asta, csak a szel - doar vintul, care a cistigat anul trecut premiul juriului la berlinala, un film foarte emotionant si puternic. parca filmat ca un documentar, te face sa simti tensiunea fara mari scheme de regie. mi-a placut foarte mult. +naratorul care supravietuieste.

pub

www.viktorleske.net/about.html

my haircuter. alban or viktor. they really deliver...

dintr-o caricatura din new yorker:
"i overshare only because you never listen."

the truth is in there

intr-una din rugaciunile parintelui Sofronie, pe care si eu ma stradui s-o zic, cit de des pot, se spune, "Doamne, fa ca viata mea sa fie adevarata!" deci, inteleg eu, si sint convinsa ca asta imi si doresc, viata mea sa nu fie numai reala, ci si adevarata. si reala, am senzatia ca e, de multe ori, doar partial. si nu numai cind ma gindesc in urma, si chiar momente pe care le consideram esentiale mi s-au sters, in cea mai mare parte. as fi in stare sa descriu imprejurarile fizice, cu destula precizie, cu nuante, culori, replicile, nu mai zic, cu punct si virgula, si totusi, nu pot spune despre evenimentele respective ca nu au fost fictiune. si la fel as fi in stare sa spun, sus si tare si sincer !, ca nu eu eram aia care a facut asta sau ailalta, pentru ca atunci, chiar nu eram EU aceea, ci da, o altcineva. c'était pas moi, pas moi...e denial? pai daca esti altcineva, nici de denial nu mai ai cum sa-ti dai seama. si chiar ca nu eram eu cea care a facut toate alea...

senzatia de fictiune, de ireal (ca mai e pina la a simti adevarul) se datoreaza, o stiu bine bine de tot, incapacitatii mele (sau sa-i spun neputinta? - da, suna mai duhovniceste) de a nu trai mai degraba in scenarii - fie pentru ca viata de zi cu zi mi se pare boring, sau pur si simplu apasatoare, atunci cind e liniste si pace, sau prea stresanta, cind e agitatie. si totusi, si totusi. i am not a lost case. pentru ca stiu, si asta si pe verificatele, ca tot traitul in timp real e solutia. imi pun a-cum paltonul in cui? a-cum imi pun pal-to-nul in cui. ma spal pe dinti? a-cum ma spal pe dinti. vorbesc cu a.? vor-besc cu a. si ma gin-desc doar la a., nu la a. sau a.

anti-lista continua, desigur: pe 15 octombrie a fost ziua lui a., care a implinit 26 de ani. din start, n-aveam chef sa merg. toata tinerimea aia, plus juristi toti, pizza facuta la microunde, in fine. m-am dus, imbracata cu niste toale noi si foarte misto, mai ales noii mei pantofi grena. iesind din bloc, ma gindesc, cum as fi eu imbracata in rochia verde, lunga, care oricum e doar pentru foarte soare si foarte vara si foarte altceva decit berlin. si mai ales cum ar-fi-fost ! cu ea, anul trecut, cind mi-am cumparat-o ca sa merg in italia, la nunta i.. deja ma vedeam eu pe mine, in rochia verde, la ancona, pe malul marii, la o nunta care oricum a avut loc anul trecut si la care, desi imi adusesem si rochia verde in cauza, m-am decis, in ultimul moment, sa ma imbrac cu altceva.

eu nu stiu cum se masoara progresul, sa zic ca sint mai bine, ca mie mi se pare ca bat pasul pe loc. dar azi m-am bucurat de ce mi-a trimis l., un citat din winnie, the pooh:

11:07:52  

L.: winnie: what day is it?

11:08:06  

L.: "it's today" answers piglet

11:08:18  

L.: "my favorite day!" said pooh .

the better way

• c. , in taxi cu a., care il intreaba daca e si el dintre aia care se gindesc ca daca taximetristul ar fi luat-o pe alt traseu, nu ar fi fost totusi mai rapid, mai bine, mai ieftin?
• asta prin vara: ma opreste some black guy, pe bicicleta, ca ma stie de mai mult timp de prin cartier, si ca daca nu as vrea sa iesim la o cafea si eventual si mai mult dupa. eu nu, multumesc, i am with someone. nu pare deranjat, caci: "maybe i can teach you some things he cannot...

what does HE deliver...

n-am avut si n-am nici in continuare vreun interes pentru america, americani si mai ales pentru politica americana. nu ma revolta nimic, din ce fac, nici nu ma intriga, nici nu-i cred responsabili pentru jocurile de culise care afecteaza mersul omenirii din ziua de azi. ma simt insa destul de linistita ca sint ei acolo, si nu china sau rusia, sau si mai rau, india. bleax.

singurul moment  cu alegerile pe care l-am prins, acum, la sala de sport, cind alergam pe banda, a fost o declaratie patetica&lacrimogena, a la hollywood, cu obama. ceva cu nu conteaza ca esti asa sau altfel, gay, straight, black, bla bla, ceva, asa, care chiar numai in scenele cu multi figuranti din gladiator mai poti vedea, oricum, vei reusi. n-am prins ce anume, unde, cind, cum, oricum, analistii americani care il luau in serios, ca asta era meseria lor, se intrebau "will he deliver all that?"

intr-o gindire simpla si sanatoasa de taran roman, mie imi place obama pentru ca imi place de michelle obama, care imi place because of her big fat ass. pe bune. si pentru ca am vazut-o facind flotari, tot asa, intr-un talk show,  prins tot asa, la sala, alergand pe banda. ad-mi-ra-bil. restul, je ne sais pas. pentru mine e de ajuns. she delivers.

un mort mort

un mort mort dans un mort mort.

ophelius...in the making

ophelius...in the making e una dintre lucrarile andreei hajtajer (pronuntata hoitoier!, ca e un nume unguresc !), pe care o si am la birou, o lucrare la care tin foarte mult. e schita proiectului unui film, in care o tipa tiriie prin zapada un tip, most probably, her lover. dincolo de metafora unei relatii in care unul il duce, cu greu, pe celalalt, lucrarea mai are citeva detalii importante: la fiecare imagine, care ar urma sa devina la un moment dat  un cadru de film, sunt fixati anumiti parametri. cum e fixata camera, care e sound-ul, cum e imaginea, cadrul, cit dureaza, la fel cum, in viata reala, unde orice gest de-al nostru se petrece intr-un context, care diminueaza, potenteaza, oricum, intr-un final determina insusi continutul.

ideea imi aminteste de o scena din my favourite josee, the tiger and the fish, filmul japonez despre cuplul acela, in care ea, handicapata, nu poate merge si el o duce in spate, obosit. mai mult sictirit ii spune ca trebuie sa-si ia un scaun cu rotile. ea, nu, ca ma duci tu un spate. dar n-o sa pot, la nesfarsit. si intr-un stil japonez, minimalist, ea nu mai zice nimic, doar isi pune barbia pe locul din umar, din spate, aproape de clavicula. very touchy.

pe andrea o cunoscusem cu ani in urma, prin 2005, si intimplator o fotografiasem atunci, la un vernisaj, fara sa o cunosc de fapt, ca dupa aceea sa ne reintilnim in 2011, si atunci sa-mi dau seama ca uite, deja ii aveam "amprenta".

si am primit voie sa pun si lucrarea pe blog:

the mistery

stradania mea nr. 1 este de a urma convingerea mea nr. 1, si anume ca in viata noastra totul se leaga, ca toate intilnirile au sens, fiecare om cu care te intilnesti este prevazut in planul lui Dumnezeu cu tine si de aceea vom da socoteala, la Judecata de Apoi (ca si pentru tot ce am spus, si aici e si mai nasol). in felul meu, ma stradui sa fac din aceste intilniri, da, niste minuni vii. da, nu reusesc, de unde am dedus, in combinatie cu convingerea nr. 2, ca Dumnezeu imi vrea mie binele, ca din aceste intilniri, in care lucrurile o iau la un moment dat pe ulei, eu trebuie sa invat sa ma car la timp si sa dau cu flit cit trebuie. aici, da, incep sa am mai mult succes (bine, cred ca e si o chestie de exercitiu, si mai putin de talent).

daca ma uit la cartile de vizita adunate in ultimii ani, si la cum s-au materializat ele in relatii constructive, raportul e dezastruos. nu-i nimic, nu ma dau batuta. in scenele respective, de schimbare a cartilor de vizita, in acel moment de gratie, de intilnire, lucrurile s-au petrecut ca la carte. ba nu, mint. looking back, cred ca in sinea mea din start mi-am zis ca n-o sa iasa nimic. dar, cind eram acolo, sint sigura ca mi-am jucat bine rolul. si oare se tine, daca nu intentia de a face bine un lucru, macar intentia de a pretinde ca vrei sa faci bine un lucru? asta ce punctaj are?

cum am ajuns aici? rasfoind prin hirtiile mele, am dat de 2 carti de vizita pe care nu le pot lega de nici o figura si de nici un context. si nici cautind pe net, sa vad, poate imi amintesc ceva, nu stiu sa "dau vreo declaratie". ambele, de la doi de la Gadjah Mada University. Yoga Rossi Widya Utama si Erlanga Prasamya, din Indonezia. Daca vreau, pot sa-i sun.

celula

eu stiu ca am venit in germania, acum, tura asta, ca sa-mi rezolv some issues, care treneaza de vreo citiva ani de zile. pe alea mai vechi (cu j., deci poveste veche de 18 ani de zile, intre timp, n-o s-o mai rezolv, aia poate au si murit intre timp), cu cck, acum s-au facut 10 ani, s-a cam rezolvat, mai urmeaza, si aici, o closure face to face. iar cu restul problemelor, da, tura viitoare. acum sint ocupata si sa reinvat lucrurile pe care le-am ignorat in trecut. fortata de situatie, revin la biologie (anatomie) si la eminescu. ambele "domenii", o continua revelatie. numai oda in metru antic, care imi vuieste in cap, asa, semi-nonstop, si ar fi de ajuns sa-mi dau seama ce n-am invatat nimic la romana: "nu credeam sa-nvat/ a muri vreodata/pururi vesnic tanar" +"vino iar in san, nepasare trista/ ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!"

iar de biologie, sa nu mai zic. e jenant ce nu stiu ni-mic. mai ales anatomia, de care colegii mei au avut parte, cat eu eram in germania si faceam nu stiu ce botanica aplicata. de aia habar n-am. organe, deosebiri intre sexe, care cum functioneaza, nada de nada. AZI am aflat abia, ca eu sint toata facuta numai din celule. circa 10¹⁵  de celule, provenind dintr-un singur (!) ovul fecundat (in cazul meu, in noaptea dinspre 31 decembrie 1976 spre 1 ianuarie 1977). (si aici, acum ceva timp, la haus der berliner festspiele, la nu stiu ce premiera de dans, uitindu-ma la sala plina, ma gindeam ca TOTI aia care eram acolo, provenim, care cum putem, dintr-un moment ca "acela").

o simt, e in aer, e aproape, ma apropii de esential, celule, cromozomi, de esenta esentelor, de nucleul nucleelor.

humanly impossible

din portnoy's complaint:

"- I was only saying you're smarter than you let on when you act like a broad, that's all.
- Bullshit. It's just practically humanly impossible for anybody to be as stupid as you think I am!"

p.' complaints

if there is someone to whom I would like, one day, to be compared, (instead of charles bukowski) that would be philip roth. tocmai am terminat de citit portnoy's complaint.  mi-a placut cam tot ce-am citit la el. si nuvelele de debut, goodbye, columbus,si my life as a man. he is a good one.

acum vreo cateva saptamani am vazut pe arte un documentar cu/despre el. l-am vazut la m., intr-o miercuri seara, cu un interes dublat de dorinta de a-i demonstra lui m. cit de intelectuala sint eu, si cit de ignorant e el, si dupa ce am vazut filmul m-am carat instant acasa. documentarul a avut efect, si asupra lui m. (in timp) si asupra mea (instant). de unde deducem ca nu neaparat intentia conteaza. ca chiar daca ea nu e buna, initial, efectele ei, iata, sunt. in primul rind, l-am vazut si eu pe philip roth ca pe un tip chiar normal, cu foarte mult umor, intarindu-mi, o data in plus convingerea, daca mai aveam nevoie, ca de fapt in spatele unei "opere" e multa, foarte multa munca, si extrem de multa autodisciplina. si la philip roth si liniste si ordine. scrie pe foi albe, in picioare, la un pupitru - suferind de dureri de spate cronice si cum spune si el, ce scrie e in proportie de 80 la suta de fapt imaginat. ca si el scrie ca sa se elibereze de depresie. il citeaza pe freud, ca cine e/se simte iubit de mama lui e "un conquistador". simfonia a 3-a de mahler.

de fapt, cam totul e fictiune. povesteam acum ceva timp de filmul sirbesc, la care a venit regizorul si la care atunci s-a ridicat din sala si o femeie care aparea in filmul lui, si fiica ei, pe care n-o mai vazuse de mult si eu am plecat cu sentimentul ca iata, ce plina de miracole e viata noastra. de unde atita. mi-a explicat k., ca de fapt fusese aranjata scena, si ce am vazut noi,  bucurindu-ne ca prostii, era un performance, ca regizorul face acum filme low-budget si profita de ocazii de astea, pe bani putini. o faza misto, neregizata, in bus, un turc, ori drogat, ori asa el de felul lui, care le spunea gagicilor care stateau linga el, sa treaca mai la distanta, ca el e "ca un magnet" si ca daca se lipeste vreuna de el, nu mai scapa."ich bin so magnetisch"...

from the inside

duminică a fost iar o zi de minuni. cea mai importanta, starea mea, in sfarsit linistita si fericita, fara nici un motiv ”special”, ci asa, pur si simplu. si normal, de aici au pornit, simplu si natural si toate celelalte. dupa slujba am iesit cu a., juristul, la o pizza, la casolare, si desi am vorbit ca intotdeauna, despre diferentele dintre romania si germania, romanii si nemtii, ei si noi, noi si ei, bla bla-uri, a fost amuzant. bine, am apreciat discutia asta si pentru ca a venit dupa ce simbata seara iesisem cu m. la ultimul james bond. cu  m., am urmat si aici, un traseu previzibil. no intellectual, deci era clar ca n-o sa ma tina mult, dar pentru ca e a good guy, am mai acceptat, la insistentele lui, sa ne mai vedem ”ca prieteni”, ieri seara, in termenii lui de iesit in oras. am facut asta, desigur, stringind din dinti,  ca sa-mi arat ca pot, ca sint un suflet nobil si generos, si ca provocarea sa fie maxima, nu numai ca la james bond (dublat in germana, which i hate) era plin de lume care crantanea popcorn, plus o juma de ora de reclame, dar si inainte, pina la cinematograful din potsdamer platz, am trecut printr-o mare de lume iesita sa se distreze la tirgul de craciun, sa manince cirnati cu curry, pe un fundal de slagare nemtesti, cu unul care striga la un megafon ceva pentru o tombola. ca sa nu mai zic ca m. s-a oprit sa manince la macdonalds, si ca dupa ce am cumparat biletele, am mai asistat si la o demonstratie de sindicalisti de la verdi. nu cred ca n-am bifat ceva. asa ca, atunci cind am vazut ca filmul nu se mai termina, m-am ridicat si am plecat, lasindu-l pe m. sa-si savureze singur seara si james bond-ul, pina la capat, urindu-mă pe mine pentru totdeauna. bine, de acolo am plecat la e., traducatoarea, care ma invitase oricum, pentru o seara cu prieteni, de mai multa vreme. si discutiile de acolo, prin contrast, au devenit revelatoare.

si normal, prin contrast, si prinzul cu a. a fost revelator. spuneam ca duminica a fost o zi de minuni, in care toate mi-au venit asa, pur si simplu. stiu ca pare paradoxal, ca desi cheltui mult, nu am niciodata bani. sau sint asa, la limita limitelor. duminica mai aveam fix 15 euro, cit sa-mi platesc intrarea la concertul de jazz cu n.s., care mi-a placut foarte mult. dar cum m-a vazut el, inainte de a intra, m-a facut sa intru fara bilet, iar apoi k. a  insistat sa ma invite ea. si concertul a fost foarte misto, mi-a dat chef de viata, o muzica optimista, si bine cintata, of, nici de asta n-am chef in ro, unde peste tot e improvizatia improvizatiilor de ultim moment. si cind m-am intors acasa, la magazinul de facut revolutie, in ploaie, era un scaun de piele, cu un smiley desenat din pasta de dinti, fix ce aveam nevoie pentru biroul de acasa, pe care l-am luat sus, l-am oblojit si pe care stau acum.

eu stiu care e secretul, l-am stiut intotdeauna, doar ca asta nu m-a ajutat sa-mi si schimb atitudinea. secretul e sa ”let go”. sau, sa ”let die”. in ultima vreme incerc sa-mi aprofundez cunostintele teoretice despre cancer, care mi se pare fascinant: cancerul, in termeni mari, presupune o inmultire anarhica a celulelor care au suferit o mutatie. cu alte cuvinte, celulele, care in mod normal stiu sa se sinucida programat, au mecanismul asta blocat si se inmultesc la nesfirsit. vindecarea presupune deci, o ”reinvatare” a celulelor sa se sinucida.

 iar aceasta ”sinucidere celulara” mai este numita, in limbajul de specialitate si ”moarte dinspre interior”.

atat, cat si...

ieri seara, la muzeul pergamon, la fel de fascinata de poarta lui Istar, reconstruita (initial ea dateaza din sec. 6 i.H.). Zeita babiloniana este zeita dragostei si a razboiului.

Adam's Apple

si filmul asta mi-a placut, despre limita intre ce e credinta si ce e denial. si "adevarul" care tine lucrurile:

http://www.youtube.com/watch?v=B0bikF2KYjY&list=LPBOU2MW3Lm40&index=1&feature=plcp

un pastor, sau preot catolic, care se ocupa de reinsertia sociala a unor persoane cu antecedente penale. si care vede tot "raul" ca pe o piedica pusa de diavol. desi toti ceilalti isi dau seama ca traieste in denial, ca nu vede ca fiul lui e handicapat si paralizat, (el il considera normal) sau ca sotia lui s-a sinucis (el considerind iar, ca moartea ei a fost un accident de la prea multe pastile), cumva capacitatea lui de a nega "adevarul" situatiei ii tine si pe ei in friu de la a face rau cu adevarat. un fost alcoolic care trece pe sucuri, care da, fura in continuare, dar nu o face la modul grav. in momentul in care unul dintre noii veniti, un neo-nazist, reuseste sa-i zdruncine credinta, si il determina sa pactizeze si el la acceptarea "adevarului" comun si nasol, tumoarea pe care preotul o avea (si care poate fi desigur si explicatia rationala pentru "rezistenta" lui la realitate) devine activa. el isi pierde si credinta, nu-si mai vede sensul, iar raul, mai ales cel din fiecare, redevine puternic, totul o ia la vale.
e si credinta unuia, care ii tine si pe ceilalti. un "als ob" pozitiv, care pina la urma schimba realitatea.
filmul m-a emotionat profund, profund.si se si termina cu bine.

mein geist, das ding

• intr-o prima faza, i-am spus dentistei ca as vrea, pentru orice interventie, sa nu-mi mai bage anestezice. cumva, ca prea am fost intoxicata cu de astea in ultima vreme si mai vreau si eu sa-mi masor fortele. nu, sa lasam pe altadata, ca ea a lucrat mult pentru cei din fostul lagar din mariendorf, cu refugiati din iugoslavia, in special bosniaci, si erau multi carora le lipseau complet dintii din fata - asta (respectiv scoaterea lor fara anestezie) fiind una din metodele "obisnuite" de tortura. 
• vineri seara am mers la o expozitie de arta contemporana documentara de romani. cu b., sotia lui j., in birfa de dupa, comentam filmul documentar sau opera de arta expusa ca "piesa de rezistenta" a expozitiei. bine, erau mai multe piese de rezistenta, toate una si una. noi, cu mai putina pricepere la partea metafizica, ne-am oprit cu superficialitate la filonul epic si la imaginile colorate. in mare, in filmul respectiv era prezentat un fost camin cultural, in care, sub scena de teatru e facuta actualmente o sala de fitness. momentul in care imaginea trece de la scena la sala de fitness este "unul dramatic". si aici, camera preia cu maiestrie atmosfera locului, plin de baieti de baieti, negriciosi bine si lucrind la greu, pe un fond de manele, si cumva facindu-te sa simti mirosul de transpiratie doar uitindu-te la ei. b., care primea in direct si comentariile de la unul din autorii lucrarii respective, remarca absenta femeilor, "there are no women", la care autorul, cu un icnet care se voia ironic, completat de un rinjet care se voia si mai ironic, dar care te trimitea mai degraba cu gindul la un scarpinat in pantaloni, ii semnaleaza prezenta pe peretii salii de fitness a unor postere cu gagici goale. "here they are". b. imi semnaleaza, ulterior, ca la comentariul asta s-a simtit "putin (!) neplacut" - vezi nota obsesiv-sexista resimtita din explicatii; sa-i mai explic eu lui b. ca asta e "daily romanian life"? 
• dupa aia, mai mergem la un alt vernisaj si dupa la un restaurant de pe chaussestrasse. cum n-am loc de parcare, imi las masina in fata cimitirului de acolo, sa o vegheze brecht si alte foste somitati. "hai ca la ora asta nu se mai fac inmormintari". cind iesim, totul inconjurat de fisia aia alb cu rosu care se pune de politie in jurul locului unui accident. ne apropiem, la 10 cm) !!!de masina mea, cu fundul intors spre ea, masina care avusese accidentul. se izbise de tramvaiul din contrasens, incercind sa depaseasca un taxi stationat. "alle sind im krankenhaus", ni se raspunde cind intrebam cat a fost de grav. si dupa cum am citit apoi pe net, doar cel de linga sofer fusese grav ranit, dar supravietuise. un reporter care filma, face totusi o gluma si spune ca ei, la masina mea sint doar citeva zgirieturi.  conduc incet, ghidata de un politist, printre bucatile de plastic, un numar intins pe jos. iar mi-au tremurat picioarele, iar am avut sentimentul ca am scapat, asa, la mustata de o noua chestie nasoala si o intreb pe b., daca mi se pare mie, sau chiar sint cam aglomerate story-urile astea in jurul meu? "ja, es ist dein geist, a." 

the veil, the gun, the text, the gaze

speechless

shirin neshat: the veil, the gun, the text and the gaze.

il fascino

expresia italieneasca "soffrire il fascino" am aflat-o cu ani in urma de la o prietena italianca a lui e. era in iarna 2008/ 2009, si italianca respectiva, venise cu sotul ei si cu a., sora lui e. de pre-revelion. cu citiva ani de terapie psihanalitica la activ, pe care o si urma si o si apara in continuare (cu atit mai vehementa, cu cit vazuse ca eu eram complet anti). expresia rezuma un complex cel mai adesea al femeilor care intra intr-o relatie (in special de dragoste) cu barbati fata de care au un complex de inferioritate. studentele care se casatoresc cu profi universitari, tinerele indragostite de artisti sau pur si simplu femei indragostite de persoane cu un statut social atit de diferit, incit o relatie de la egal la egal sa fie imposibila. conditia prealabila ale acestui "il fascino" este deci, pe de o parte, indisponibilitatea emotionala a partenerului, care e prea dedicat eludarii propriilor complexe prin munca, prin droguri, etc. si pe de alta parte, un complex de inferioritate al femeii respective, care crede ca daca se straduie mult de tot, si se da cu capul de toti peretii, il va face pe celalalt sa se indragosteasca definitiv, sau macar sa o observe si sa ii dea atentia de care are nevoie. incercarile esueaza, relatiile de asemenea, si sint de cele mai multe ori inlocuite de alte relatii, pe acelasi sistem, caci totul se judeca in termenul de "soffrire".

solutia: reorientarea spre baieti buni, localnici, fara pretentii intelectuale si ambitii profesionale iesite din comun, buni la suflet si daca se poate, nu neaparat foarte frumosi. astfel, o intelegere perfecta, cu mai putina adrenalina, se transforma treptat intr-o relatie de intelegere a la longue.

nu ma bag aici cu detalii din viata mea. in care da, desigur, fenomenul a fost destul de prezent. paradoxal, actualmente sufar acest "fascino" pentru "normalitate": lumea calma, echilibrata, coerenta ma blocheaza. nu stiu cum sa interactionez, pentru ca mi se pare totul prea neverosimil. in plus, imi anulez aceste noi optiuni, prin insasi decodarea anterioara, a fascinatiei pentru un lucru imposibil de obtinut. asa ca ma mai intorc la cazurile complicate, cu care, oricum, sint pe un teren cunoscut.

nu stiu daca de data asta voiam sa ajung la vreo concluzie. adica, sigur ca voiam, doar ca nu stiu foarte exact care e. ca ma bucur ca trece timpul, si ca dupa ce si iese si fascinatia asta din garantie, si esti ca dupa o cura de dezintoxicare, e foarte bine. e foarte foarte bine.

i will come

I WILL GREET THE SUN AGAIN
Forough Farokhzad

I will greet the sun again;

[...]

I will come, I will come,
I will come with my hair,
As the continuation of the smells of the soil;
With my eyes, as the dense experiences of darkness,
Carrying the bushes I have picked in the woodlands
beyond the wall.
I will come, I will come,
I will come and the entrance will be filled with love;
And at the entrance I will greet again
those who are in love,
And also the girl who is still standing
At the entrance in diffusion of love."

de pe la shirin neshat

femeia si strainii

frica mea ca-s pe ultima suta de metri, cu toate, se traduce si intr-o disperare de a vedea cit mai multe filme. mai ales filme pe care stiu ca numai aici le pot vedea. de aia ieri am mers la doua, deodata. e la arsenal o serie cu filme din diferite tari care au luat ursul de aur la berlinala in ultimii 60 de ani (caci de fapt, de atunci si exista berlinala). primul care a deschis seria, un film nemtesc, "femeia si strainul", die frau und der fremde. doi prizonieri de razboi, unul care viseaza non stop la nevasta lui, ramasa acasa, si pe care i-o descrie cu lux de amanunte si celuilalt, care ajunge asa, sa se indragosteasca de ea, fara s-o cunoasca. cel de-al doilea ajunge sa scape primul din prizonierat, se duce la sotia celuilalt, si incepe sa joace rolul de sot adevarat, pina chiar si ea il ia drept sot si ajung sa aiba un copil impreuna. am uitat cum se termina, si nu mai stiu la ce concluzii inteligente am ajuns atunci, imediat dupa ce l-am vazut. ca nu conteaza cine e barbatul, ca e intotdeauna replaceable? ca daca iti imaginezi mult o chestie, ea devine reala, sau mai precis, ia locul realitatii? si e cu adevarat "vinovata" femeia, ca nu l-a asteptat pe primul sot, care in schimb, a asteptat-o doar pe ea? dar l-a crezut mort, dar si asta, strainul, el era intrat in rol, se indragostise de ea pe bune, ce sa faca si el, pina la urma trecuse prin aceleasi traume ca si adevaratul sot, ce conteaza ca el o cunoscuse mai tirziu? parca, parca, ea ramine cu "strainul", cu cel de-al doilea. nu mai stiu ce se intimpla cu primul sot.

al doilea film din seria asta, filmul sirbesc de ieri (cind am vazut doua, unul dupa altul), de prin 69, incredibil de curajos si experimental, si pentru timpurile alea, si vizavi de comunism). adevaratul film (de inspiratie indiana, nord-coreeana)a inceput dupa proiectia efectiva. era si regizorul prezent, incepe sa povesteasca, alea alea. din al doilea rind, la intrebarile publicului, se ridica o doamna, cu un aspect alcoolizat, care incepe in sirbeste: "stiti, eu sint fetita din film (aparea la un moment dat una, care se intreba ce e comunismul), si am venit in germania, sa-mi caut de lucru". urmeaza niste imbratisari, intre ea si regizor, ei ii dau lacrimile. apoi, adauga, "si de mult timp nu mai stiu nimic de fiica mea"...moment in care, din celalalt capat al salii se ridica o tipa, cu o aparenta neutru-feminina, rasa partial in cap, partial cu dread-locks, genul punk-erilor de la ostkreuz, care vine si ea, si o imbratiseaza pe mama ei. a fost incredibil, si atit de kitsch, ca parea regizat, chiar fix surprize-surprize. si nici acum, da, n-am convingerea ca a fost real.

si ultimul, tot ieri seara, care mi-a placut foarte mult, bloody sunday, filmul irlandez. foarte mult. ca tempo, cum e gindit, structurat, cum sint luate personajele. cel mai bun film vazut in ultima perioada.

saptamina asta am mai vazut si we need to talk about kevin. si asta m-a pus pe ginduri intr-o directie. tilda wilson, care a si participat la regie sau scenariu, cred, a vrut deci sa joace rolul de mama a unui adolescent- asasin in serie. cred ca pentru ca i se ofera ocazia sa interpreteze rolul de femeie care indura totul, nu spune nimic, si isi iubeste fiul, oricum ar fi el. desi fiul anunta, inca de mic copil, un comportament diabolic, ea nu isi iese decit o singura data din fire si il izbeste de perete. pentru baiat, acesta e singurul gest de afectiune din partea mamei. cu alte cuvinte, la el afectiunea se traduce doar prin violenta. si iar, cine e "responsabil", nu cumva mama, care nu l-a izbit de pereti de cite ori ar fi trebuit? sau, altfel spus, sa intelegem de aici ca afectiunea si rabdarea de fapt nu au sens...si ca e mai util sa dai palme, cind trebuie.

e cazul, cred,  sa merg totusi si la niste filme doar de actiune...

the same kind of blue

acest blog este scris pentru l., azi, 21 octombrie 2012, de ziua ei.

da, ce deprimare si plictiseala si cu melodia aia a lui joe dassin, cu existenta si inventia ei. enfin. ideea esentiala, e, ca, in mare, nu se schimba nimic niciodata, si mai ales ca nimeni nu se schimba niciodată. cam asa cred eu, asta seara, la ora 22.29, la virsta de 35 de ani și 21 de zile (cu ziua lui l. inclusa).

zilele trecute, a. imi povestea de o prietena de-a ei, care fusese ani de zile cu cineva, nu se intelegeau de nici un fel, l-a parasit, ea a fost o bucata cu altcineva, primul insa a revenit, cu insistente, s-au impacat, insa, degeaba. nimic nu s-a schimbat, la nici unul din ei. un exemplu bun si autentic insa as putea sa dau chiar eu. dupa un an de pauza, binemeritata, intr-un impuls mistic l-am sunat pe v., chiar dupa fix un an, sau un an si o saptamina, de la acea vineri cind am vazut impreuna ”melancholia” lui trier si după n-am mai știut unul de altul. după un an deci, constat ca nimic nu s-a schimbat. nici tonul, vorbitul unul peste altul, eu schimbind compulsiv cd/urile sau doar melodiile în timp ce conduc, starea lui de nervi pornind de aici, flirtareala, nimic, nimic.
sint convinsa, ca si daca as redeveni profesoara (Doamne fereste), as fi la fel de blazata&isterica. sau la bucuresti, in trafic, as injura fix la fel de mult.

totusi. totusi. de ziua mea k. mi-a dat cadou o combina mai veche, dar foarte buna, cu pick-up. unul din cadourile venite de la sine, ca in ultima vreme ma apucase nostalgia discurilor. si mi-am amintit de adolescenta mea, de metalista. asta e o chestie la care m-am schimbat, din fericire. n-as mai putea asculta muzica aia, cum n-as mai putea nici sa dau din cap sau sa ma entuziasmez pentru fraierii aia. si nici led zeppelin sau deep purple (discuri pe care le aruncasem atunci, in dorinta mea de schimbare totala, din metalista in nemetalista) n-as mai asculta. NU. si in mod clar, n-as mai purta nici parul peste ochi si manusi cu degetele (de manusa) taiate, cum purtam atunci, de s-a făcut taica-miu că nu mă cunoaște, cind a trecut pe lângă mine, prin oras (sau asta s-o trec mai bine la categoria traume in relatia cu parintii, denial, etc?) da. n-as mai asculta nici macar jarrett, concertul de la koeln, care in 2003 mă lasese inlemnita cind l-am ascultat prima data. in schimb da, kind of blue, al lui davis, asta da. din pacate m-am schimbat si la capitolul autodisciplina. sculatul la ora 5, culcatul la ora zece, gone, for ever. de fapt, alea au fost schimbarea, la non-ritmul meu de acum.

la operatie, prima mea frica a fost ca o sa-mi pierd memoria, de pe urma anesteziei generale si n-o să mai recunosc nimic. c. insa, m-a linistit, prietenos si cald, ca sa nu-mi fac griji, pentru ca o sa revin cu siguranta, fix in aceeasi realitate.

the forever muse

in adolescenta, i. imi recomandase la un moment dat, intr-una din scrisorile trimise cit eram in germania, sa-l citesc pe charles bukowski. neaparat. la fel si v., cu ceva timp in urma. neaparat. viata amoroasa a hienei, in traducere germana - in original: women. care pe undeva, pe undeva, cica seamana cu ce scriu eu. la rugamintea mea imediata, l. mi-a cumparat cartea, si inca o carte de short story-uri, cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri, i le-a dat mamei ca sa le trimita prin frate-miu. mama primeste cartile, imi spune insa cind o sun,  cu un ton clar de retinere, caci le rasfoise in prealabil,  "dar ce carti ti-a mai trimis si l., pai aia e literatura?". intuind cam care ar fi motivul criticii voalate, ii spun ca nu, ca stai, eu am vrut cartile, si l. doar mi le-a cumparat. "aha, bine. dar vezi, ai sa fii dezamagita" - argumentul nu cred ca a linistit-o complet, pentru ca mama e convinsa, normal, ca pentru proastele mele alegeri CEILALTI sunt responsabili, si nu eu.

am primit cartile, si am tiriit cartea vreo 3 saptamini dupa mine, prin metrou (unde a si fost locul exclusiv de lectura) si am inteles-o si pe mama (la fiecare a doua pagina era descrisa o scena de sex, sau mai exact, ca sa ma pliez pe limbajul autorului, de futut si, alternativ, o alta de baut excesiv. si iar, una de baut si iar, una de futut, toata cartea - a, sa nu uitam sfirsitul metafizic, cu naratorul singur, care ramine singur ). si i-am inteles si pe i. si pe v. ca au apreciat cartea. cel mai tare m-a surprins trimiterea la gindul ca ar putea sa-mi placa, sau ca am avea vreo asemanare sau vreo sursa comuna de inspiratie. 

cu intrebarea asta, a sursei de inspiratie, si cu replica din woody allen in minte, "i want you to be my forever muse" am iesit ieri de la gemäldegalerie, unde am fost la olandezi. v.m. si cunoscutul lui, care ma asteptau afara si carora le-am  spus abrupt replica, n-au inteles, clar, legatura. cu ei doi, cu contextul. discursul era doar in capul meu, in care iar, incercam sa structurez, si in baza analizelor teoretice, dar si a contactelor (si) profesionale intense din ultimii ani, profilurile de artisti si principalele lor surse de inspiratie. dincolo de sex, (de care stim cu totii), daca se poate extra-curicular, si care nici nu se pune, ca e asa, un ingredient natural, cumulat respiratiei, la scriitori, stiu, e alcoolul plus derivatele lui. exemplul mai sus mentionat: bukowski. la muzicieni, e, din pacate, mai hardcore, iarba, care induce starea de "blana", sau/ si altele, care, mai nasol, te fac "prajit". dar creativ. cel mai safe e la artistii plastici. aici, principala si principala si inepuizabila sursa de inspiratie si energie si siguranta, (uneori chiar si fara sa fie cumulata sexului) este propriul ego. fie si doar numele mentionat, undeva, o initiala, nu conteaza. sa fie acolo. cu cine seamana portretul unei tinere veneziene al lui dürer? cu albrecht dürer. dar Maria? cu albrecht dürer. pruncul? cu albrecht dürer.ce scrie in colt, pe batista aia? a.d. dar pe copacul din dreapta? a.d. pe pensula? pe scrisoare? pe curea? a.d.a.d.a.d. prin 2005, cind era la berlin o retrospectiva goya, am ametit intrind in sala mare de la alte nationalgalerie. toate personajele lui erau de fapt o multiplicare, la nesfirsit, a trasaturilor artistului. ca inspirarea asta are si o traducere in viata de zi cu zi, in care tu, ca fiinta nevinovata, intrata accidental intr-o relatie, de orice natura, trebuie la nesfirsit, stringind din dinti, sa te pliezi pe prioritatile "artistice", asta e alta poveste, alta postare. 

pe mine nu ma mai deranjeaza, am dobindit un fel de imunitate. fiecare cu ale lui. si, dans ce cas la, ce sa am eu cu artistii expusi si morti de mult, pentru ca eu oricum merg la expozitii mai mult pentru atmosfera din sali, decit pentru exponatele in sine. dar daca se poate, macar din cind in cind, sa ma si reflect pe undeva, nu ma supar.

top 3

top 3 (of a very optimistic day)

1. "si inima mea m-a parasit" (Psalmul 39, 17)
2. "si ai subtiat ca panza de paianjen sufletul sau" (Psalmul 38, 15)
3. "Lasa-ma ca sa ma odihnesc, mai inainte de a ma duce si de a nu mai fi" (Psalmul 38, 18)

wearing the inside out

Sf. Gherasim de la Iordan, la manastirea caruia am fost in primavara asta, e infatisat in icoane cu un leu alaturi, caruia ii scosese un spin. si care l-a slujit pina la sfirsitul vietii, si care chiar si dupa ce sfantul murise venea si plingea la mormant. Minunea sta marturie nu pentru faptul ca animalele ar avea suflet, ci arata in primul rind ca oamenii curati au capacitatea, prin simpla lor prezenta, de a imblinzi si animalele salbatice. cu alte cuvinte, noi trezim in ceilalti, lions or tigers, ce sintem noi in adincul inimii noastre.

inainte de asta, mergind pe aceeasi idee, insa mult mai laica, desigur, vazusem un film mexican, cred ca am mai povestit de el, cu o tipa indragostita de un tip, care insa se casatoreste cu sora ei mai mare. ea este obligata de familie sa faca mincarea la nunta celor doi, si pentru ca o face plingindu-si amarul, si lacrimile ei se varsa peste tot, invitatii incep si ei, fara exceptie, sa plinga cind maninca, amintindu-si de iubirile ratate.

in incercarile mele perene de a deslusi cum e acest adinc al inimii mele, recunosc ca am aplicat de multe ori principiul asta de "descifrare". Adica, a) reactiile declansate la ceilalti arata cum sint eu de fapt, si, o reformulare a aceluiasi principiu: b) defectele pe care le remarc eu la ceilalti sunt de fapt in primul rind ale mele.

concluziile sint ambigue, si deci, inutile. si asa, si asa. sau nu, in mod clar, de imblinzit n-am imblinzit pe nimeni. un lucru insa s-a tot repetat, chiar si dupa ce eu am crezut ca am depasit etapa. in mod evident, declansez o nemultumire constanta fata de viata prezenta (in special cea profesionala) a celor de care ma apropii. m. imi povestea, ca primul gind pe care l-a avut, in taxi, in drum spre casa, in prima seara in care am iesit, a fost acela de a-si da demisia. a rezistat tentatiei, insa deja a inceput sa-si caute altceva.
si brusc isi remarca si firele albe (pe care eu doar mi le smulg, ca inca n-am chef sa ma vopsesc)...

ce ma deruteaza este insa faptul ca stiind toate astea, si principiul, si clauzele de aplicare, si efectele secundare, nu se schimba NIMIC. ceea ce iar, ma face sa ma sperii, gindindu-ma ca poate acolo, in adincul adincului e mai mult vid.

qq chose

http://www.youtube.com/watch?v=hP1AB5IQkI4&feature=relmfu

ou ca

http://www.youtube.com/watch?v=2J6kgwR-67Q

il y a toujours encore qq chose a decouvrir.

par pure paresse, par pure melancholie

c'est toujours la meme verite, la meme confession, le meme moi. l'autre est un autre.

http://www.youtube.com/watch?v=BLtGDFTOLCs

La confession

Je n'ai pas peur
De dire que je t'ai trahi
Par pure paresse
Par pure mélancholie
Qu'entre toi
Et le Diable
J'ai choisi le plus
Confortable
Mais tout cela
N'est pas pourquoi
Je me sens coupable
Mon cher ami

Je n'ai pas peur de dire
Que tu me fais peur
Avec ton espoir
Et ton grand sens
De l'honneur
Tu me donnes envie
De tout détruire
De t'arracher
Le beau sourire
ET meme ca
N'est pas pourquoi
Je me sens coupable
C'est ca le pire

Je me sens coupable
Parce que j'ai l'habitude
C'est la seule chose
Que je peux faire
Avec une certaine
Certitude
C'est rassurant
De penser
Que je suis sûre
Se ne pas me tromper
Quand il s'agit
De la question
De ma grande culpabilité

Je n'ai pas peur
De dire que j'ai triché
j'ai mis les plus pures
De mes pensées
Sur le marché
J'ai envie de laisser tomber
Toute cette idée
De "vérité"
Je garderais
Pour me guider
Plaisir et culpabilité

The Confession

I am not afraid
To tell you that I was disloyal to you
By pure laziness
By pure melancholy 
That between you
And the Devil
I have chosen
The most comfortable
But all of that
Is not why
I feel guilty
My dear friend

I am not afraid to tell you
That you scare me
With your hope
And your huge sense
Of honor
You make me jealous
Of everything destroyed
Of your tears
The beautiful smile
AND all that
Isn't why
I feel guilty
That's the worst

I feel guilty
Because I'm used to it.
It's the only thing
That I can do
With a certain amount of
Certainty.
It's reassuring
To think
That I am sure
To not be wrong
When he asks me
Of the question
Of my huge guilt.

I am not afraid
To tell that I have cheated
I have missed the purest
Of my thoughts
At the market
I would like to let drop
All these ideas
Of "truth"
That I hold
To guide me
Pleasure and Guilt

oda pentru cel mai e. dintre e.

azi e ziua lui e., face 39. probabil ca daca nu era la kiev, o sarbatoream din nou impreuna, ca in primii ani la berlin. ca in 2009, cind s-a costumat in lou reed, cred, si m-a rugat sa-l rujez, ca atunci cind a venit e., albanezul, invitatul meu, si l-a vazut, sa creada ca i-am facut o farsa si de fapt l-am chemat la o petrecere de travestiti unde el ca diplomat militant pentru independenta kosovo-ului sa fie compromis definitiv.

e. e cel mai bun prieten de-al meu, cel mai apropiat. e dublul meu masculin. deci, automat, si cel mai interesant, cel mai plin de viata, mai profund, mai cultivat, mai generos dintre barbatii pe care ii cunosc. cel mai. el e si cel care apare cel mai des in albumele mele cu poze si nu putina lume m-a intrebat daca sintem sau daca macar am fost iubiti. nu. nici macar nu ne-am pupat vreodata, desi am avut ocazii si la un moment dat, intr-un moment in care incheiasem un bullshit care generic e numit "relatie", mi-a propus sa devenim amanti. am refuzat dintr-un complex masculin, care ma impiedica, inca, sa ma simt atrasa de cei mai nobili, si mai sinceri si mai buni ca mine. in poze aparem des impreuna si pentru ca intr-un fel de igiena sufleteasca eu nu mai pastrez urmele "celorlalti", compromisi de neputinta (mea, de altfel) de a-i pastra ca prieteni. si pentru ca oricum in albume nu pun decit pozele doar cu mine, in care arat si cel mai misto. la el au fost si petrecerile cele mai reusite din viata mea. de cunoscut ne-am cunoscut in 2008, fiind la vremea aia la berlin, colegi de departament, si a intrat la mine in birou,  eu tocmai ma patasem de cerneala verde pe degete, si de aia m-a si tinut minte, normal, e un inceput de film. am crezut initial ca e gay, dar mi-a confirmat rapid contrariul. era doar eleganta lui italieneasca, in contrast cu gustul nesarat nemtesc,  sosetele asortate cu dungile de cravata, batista de matase, freza de anii 40, cu ceafa aproape rasa, asemanarea izbitoare cu adrian brody. si talentul de a-i face pe cei pe care ii atragea in jurul lui, o gasca de oameni care intotdeauna aveau ceva de povestit, sa se deschida. la el, spuneam, am avut parte de cele mai reusite petreceri, dar si de seri intime cu putina muzica si doar cu stat de vorba; prima petrecere, in 2008, "overdressed", simtindu-ma excelent, fara sa beau decit un singur pahar de sampanie toata noaptea, apoi "venus in blana", un an mai tirziu, cu noi doi vedetele serii, citind si jucind putin rolurile din romanul lui sacher-masoch, apoi "amiralul si nava lui "(ca statea pe Admiralstraße), cu mine in costum de dansatoare din buric,  "d'un chapeau a l'autre", cu aluzia la céline si la plecarea lui la kiev, dar si serile de luni, dupa yoga, verile pe terasa din fraenkelufer, si asa mai departe si mai departe. de la el am descoperit si muzica si arta baroc, si tot felul de muzici klezmer, si swing-ul, si chiar si nina simone, mai indeaproape,  friptura de porumbel, de rata a la francaise, plus retete italienesti de la tara, facute simplu, sampania-sampanie.

well, absenta lui face si ea parte din toamna asta. si cu tot cu partea lui de flirteur, sau de monstru cinic (ca atunci cind mi se confesa mie, vizavi de a., ca in fond, nu il impresioneaza intelectual de nici un fel, nici nu il flateaza, ca barbat, pentru ca nu e de o frumusete extraordinara, ca oricum nici sexul, care si asa pentru el nu e pe primul loc, nu e iesit din comun, de l-am intrebat, normal, atunci de ce mai sint impreuna, "mais, l'amour...", spune el), cu toate astea, imi lipseste. pentru relaxarea si cheful de viata si inspiratia pe care mi le dadea, intelegerea aia din prima a ce vrei sa spui de fapt, fara explicatii extra, fara note de subsol.

o sa ramina si asta, ca multe altele, o declaratie de dragoste necitita si nebagata in seama de cel caruia ii e adresata, caci cine sa i-o mai traduca in italiana, sau franceza, engleza, rusa si sa prinda si nuantele ei subtile. dar, ca la zizek, cu teoria lui ca in final scrisoarea pierduta ajunge la cine de fapt are cel mai mult nevoie de ea, chiar daca nu e destinatarul programat initial, imi fac datoria si o "trimit"...