femeia si strainii

frica mea ca-s pe ultima suta de metri, cu toate, se traduce si intr-o disperare de a vedea cit mai multe filme. mai ales filme pe care stiu ca numai aici le pot vedea. de aia ieri am mers la doua, deodata. e la arsenal o serie cu filme din diferite tari care au luat ursul de aur la berlinala in ultimii 60 de ani (caci de fapt, de atunci si exista berlinala). primul care a deschis seria, un film nemtesc, "femeia si strainul", die frau und der fremde. doi prizonieri de razboi, unul care viseaza non stop la nevasta lui, ramasa acasa, si pe care i-o descrie cu lux de amanunte si celuilalt, care ajunge asa, sa se indragosteasca de ea, fara s-o cunoasca. cel de-al doilea ajunge sa scape primul din prizonierat, se duce la sotia celuilalt, si incepe sa joace rolul de sot adevarat, pina chiar si ea il ia drept sot si ajung sa aiba un copil impreuna. am uitat cum se termina, si nu mai stiu la ce concluzii inteligente am ajuns atunci, imediat dupa ce l-am vazut. ca nu conteaza cine e barbatul, ca e intotdeauna replaceable? ca daca iti imaginezi mult o chestie, ea devine reala, sau mai precis, ia locul realitatii? si e cu adevarat "vinovata" femeia, ca nu l-a asteptat pe primul sot, care in schimb, a asteptat-o doar pe ea? dar l-a crezut mort, dar si asta, strainul, el era intrat in rol, se indragostise de ea pe bune, ce sa faca si el, pina la urma trecuse prin aceleasi traume ca si adevaratul sot, ce conteaza ca el o cunoscuse mai tirziu? parca, parca, ea ramine cu "strainul", cu cel de-al doilea. nu mai stiu ce se intimpla cu primul sot.

al doilea film din seria asta, filmul sirbesc de ieri (cind am vazut doua, unul dupa altul), de prin 69, incredibil de curajos si experimental, si pentru timpurile alea, si vizavi de comunism). adevaratul film (de inspiratie indiana, nord-coreeana)a inceput dupa proiectia efectiva. era si regizorul prezent, incepe sa povesteasca, alea alea. din al doilea rind, la intrebarile publicului, se ridica o doamna, cu un aspect alcoolizat, care incepe in sirbeste: "stiti, eu sint fetita din film (aparea la un moment dat una, care se intreba ce e comunismul), si am venit in germania, sa-mi caut de lucru". urmeaza niste imbratisari, intre ea si regizor, ei ii dau lacrimile. apoi, adauga, "si de mult timp nu mai stiu nimic de fiica mea"...moment in care, din celalalt capat al salii se ridica o tipa, cu o aparenta neutru-feminina, rasa partial in cap, partial cu dread-locks, genul punk-erilor de la ostkreuz, care vine si ea, si o imbratiseaza pe mama ei. a fost incredibil, si atit de kitsch, ca parea regizat, chiar fix surprize-surprize. si nici acum, da, n-am convingerea ca a fost real.

si ultimul, tot ieri seara, care mi-a placut foarte mult, bloody sunday, filmul irlandez. foarte mult. ca tempo, cum e gindit, structurat, cum sint luate personajele. cel mai bun film vazut in ultima perioada.

saptamina asta am mai vazut si we need to talk about kevin. si asta m-a pus pe ginduri intr-o directie. tilda wilson, care a si participat la regie sau scenariu, cred, a vrut deci sa joace rolul de mama a unui adolescent- asasin in serie. cred ca pentru ca i se ofera ocazia sa interpreteze rolul de femeie care indura totul, nu spune nimic, si isi iubeste fiul, oricum ar fi el. desi fiul anunta, inca de mic copil, un comportament diabolic, ea nu isi iese decit o singura data din fire si il izbeste de perete. pentru baiat, acesta e singurul gest de afectiune din partea mamei. cu alte cuvinte, la el afectiunea se traduce doar prin violenta. si iar, cine e "responsabil", nu cumva mama, care nu l-a izbit de pereti de cite ori ar fi trebuit? sau, altfel spus, sa intelegem de aici ca afectiunea si rabdarea de fapt nu au sens...si ca e mai util sa dai palme, cind trebuie.

e cazul, cred,  sa merg totusi si la niste filme doar de actiune...