the same kind of blue

acest blog este scris pentru l., azi, 21 octombrie 2012, de ziua ei.

da, ce deprimare si plictiseala si cu melodia aia a lui joe dassin, cu existenta si inventia ei. enfin. ideea esentiala, e, ca, in mare, nu se schimba nimic niciodata, si mai ales ca nimeni nu se schimba niciodată. cam asa cred eu, asta seara, la ora 22.29, la virsta de 35 de ani și 21 de zile (cu ziua lui l. inclusa).

zilele trecute, a. imi povestea de o prietena de-a ei, care fusese ani de zile cu cineva, nu se intelegeau de nici un fel, l-a parasit, ea a fost o bucata cu altcineva, primul insa a revenit, cu insistente, s-au impacat, insa, degeaba. nimic nu s-a schimbat, la nici unul din ei. un exemplu bun si autentic insa as putea sa dau chiar eu. dupa un an de pauza, binemeritata, intr-un impuls mistic l-am sunat pe v., chiar dupa fix un an, sau un an si o saptamina, de la acea vineri cind am vazut impreuna ”melancholia” lui trier si după n-am mai știut unul de altul. după un an deci, constat ca nimic nu s-a schimbat. nici tonul, vorbitul unul peste altul, eu schimbind compulsiv cd/urile sau doar melodiile în timp ce conduc, starea lui de nervi pornind de aici, flirtareala, nimic, nimic.
sint convinsa, ca si daca as redeveni profesoara (Doamne fereste), as fi la fel de blazata&isterica. sau la bucuresti, in trafic, as injura fix la fel de mult.

totusi. totusi. de ziua mea k. mi-a dat cadou o combina mai veche, dar foarte buna, cu pick-up. unul din cadourile venite de la sine, ca in ultima vreme ma apucase nostalgia discurilor. si mi-am amintit de adolescenta mea, de metalista. asta e o chestie la care m-am schimbat, din fericire. n-as mai putea asculta muzica aia, cum n-as mai putea nici sa dau din cap sau sa ma entuziasmez pentru fraierii aia. si nici led zeppelin sau deep purple (discuri pe care le aruncasem atunci, in dorinta mea de schimbare totala, din metalista in nemetalista) n-as mai asculta. NU. si in mod clar, n-as mai purta nici parul peste ochi si manusi cu degetele (de manusa) taiate, cum purtam atunci, de s-a făcut taica-miu că nu mă cunoaște, cind a trecut pe lângă mine, prin oras (sau asta s-o trec mai bine la categoria traume in relatia cu parintii, denial, etc?) da. n-as mai asculta nici macar jarrett, concertul de la koeln, care in 2003 mă lasese inlemnita cind l-am ascultat prima data. in schimb da, kind of blue, al lui davis, asta da. din pacate m-am schimbat si la capitolul autodisciplina. sculatul la ora 5, culcatul la ora zece, gone, for ever. de fapt, alea au fost schimbarea, la non-ritmul meu de acum.

la operatie, prima mea frica a fost ca o sa-mi pierd memoria, de pe urma anesteziei generale si n-o să mai recunosc nimic. c. insa, m-a linistit, prietenos si cald, ca sa nu-mi fac griji, pentru ca o sa revin cu siguranta, fix in aceeasi realitate.