si desigur, cea mai mare dorinta a mea a fost sa devin pictorita. inca de la gradinita, unde am luat tot felul de premii pentru cele mai bune desene, dovedisem ca am un real talent, mai ales pentru ca stiam sa desenez copii in miscare traversind strada. le faceam picioarele indoite, ceea ce a fost considerat cu adevarat revelator pentru educatoarele mele. concurentul meu era t.i., care si el, pus sa faca un peisaj de toamna, desenase un mar cazind din copac. "si de ce l-ai facut maro cu puncte negre?" "pentru ca e putred". da, t.i. n-a riscat insa sa-mi ia locul de cea mai talentata la desen, s-a repliat pe chestii de construit cuburi, unde da, chiar ca nu le aveam.
recent, am citit "romancierul naiv si sentimental" al lui pamuk,si acolo, ca si in "istanbul", povestea ca pina la peste 20 de ani a pictat, dupa care a renuntat. si, explica el, traieste, ca orice scriitor, invidia fata de pictori, pe care o declarau deschis si flaubert, si proust. si ca de aici, impulsul de a scrie, si principala sursa de inspiratie, din dorinta de a descrie prin cuvinte ce nu poti face desenind sau pictand. "mon volume est un tableau", spunea proust. si in cazul meu e valabil, in orice caz, daca nu impulsul de a scrie, atunci invidia. desi, din fericire, am ajuns si aici sa discern, si sa accept ca oricum n-as avea nici rabdarea, nici perseverenta, si mai ales nici autismul de care ai nevoie ca sa fii "pictor". si in plus, stiu ca m-as putea replia oricind pe "arta contemporana",pe "instalatii", sa fac o mamaliga si sa-i spun, stiu si eu: "attention, that is a bomb" si da, sa am iar un motiv sa ma cred desteapta. ...
but, for now, i'll just stick to my blog.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen