unul din highlight-urile tineretii mele a fost, pe la 20 de ani, o bursa daad la mannheim. (chiar, oare ce-am facut sa treaca tot timpul asta, adica 15 ani, adica acusi aproape la fel de mult ca virsta de atunci? ) foarte bine organizat totul, dar in primul rind cu o "constelatie" de oameni misto, de care si atunci m-am simtit din prima foarte apropiata si cu care si ulterior am tinut legatura multa vreme. o perioada cu multe intimplari. atunci, in vara aia, cit sa era, 98? am trait inceputul, apogeul si sfirsitul carierei mele oficiale de actrita, la un workshop din cadrul cursului, facut chiar de actori profesionisti, la un teatru, teatrul G, oare? din mannheim... fiind prima data in viata mea cind am simtit ca am cu adevarat bani, o bursa daad era pe atunci foarte generoasa, si acum, cred, si cind am avut-o in mina mi-am luat din prima o pereche de pantaloni de piele, cu vreo 200 de marci, pe care i-am si purtat multa vreme. highlightul verii mele de 20 de ani a fost deci aceasta bursa, highlightul bursei a fost workshopul de teatru, highlightul workshopului de teatru a fost o sceneta cu foarte putine replici, in distributie eu si japonezul k., care era cel mai popular gagiu de la curs, iar highlightul piesei era momentul in care eu (interpretind o vinzatoare care incerca sa-l seduca pe cumparator) ma ridicam dintr-un fel de container (caci eram intr-o piesa cu o punere in scena avantgardista), faceam ochii mari, imi tuguiam buzele, foarte rujate, si ma descheiam la primul nasture de la bluza. si desigur, imi plimbam pe scena, in lumina reflectoarelor, pantalonii de piele. mai era un moment cheie, in care trebuia sa ma prefac ca il sarut pe k., doar ca, in emotia si viltoarea evenimentor, am uitat fix gestul asta. (desigur, intepretarea psihanalitica a acestui geste manque, nu voiam sa-l fac, de ce nu am vrut sa-l fac?!?)...
oricum, am avut succes, aplauze peste aplauze, am fost considerati "cei mai buni", asta si pentru ca eram si in afara cursului destul de "populari". inainte de a intra pe scena am baut sampanie, cu urarea "hals und beinbruch", iar dupa am primit un poster misto cu o camila care spunea ca se trezeste si noaptea, doar ca sa-si aprinda o tigara (la vremea aia fumam, si foarte mult).
ce m-a facut sa ma las din acest promitator inceput de cariera de actor, caci toti ma incurajau sa merg mai departe, sa continui miscarea aceea atit de naturala, de deschidere a nasturelui de la camasa, a fost starea de dupa spectacol, cind, pe la o bucata de noapte, m-a luat o depresie cumplita, de taiat venele cu cheia, de care, stiu si acum, ca te poate face, daca nu sa treci pe heroina, atunci macar sa incepi sa te imbeti regulat, in ultimul hal, ca sa uiti ca esti un loser, ca viata e de rahat, si ca si in replicile alea de retard, ai fost complet pe linga. m-am mai intilnit cu starile astea, normal, dupa "marile" mele proiecte si "realizari", dar ca atunci, da, niciodata. asa ca m-am dezambitionat.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen