the teacher, part I

and there is, of course, the teacher-part-of-my life. despre care as putea povesti la nesfirsit, cea mai love-hate-love-hate-hate-hate relationship din viata mea. multa vreme am si evitat sa spun ca am fost ever profesoara, asa de mult am respins ideea. dar sint foarte multe povesti, foarte multe, si normal, pentru ca a reprezentat o bucata consistenta din viata mea profesionala, in final a trebuit sa decantez si partile bune si sa-mi zic, la un moment dat  "ok, that was it". a mers greu si prost, zic eu, pentru ca am urit din start ideea de a fi profesoara si pentru ca am inceput prea devreme. in acelasi timp insa, am dat si peste elevi foarte misto si inteligenti si funny si de la care am si invatat enorm. dar urindu-ma pe mine in postura aia, le-am transmis multora, cred, in principal starea asta a mea. la care s-a adaugat o lipsa cronica de rabdare, spaima si disperarea ca-mi fut viata intr-o cancelarie, ura pe vinzatoarele ambulante care veneau si vindeau ciorapi (de plasa si anticelulitici) in ziua de salariu, sau martisoare de argint de 1 si 8 martie, folosite ulterior ca bijuterii adevarate, isteria ca ma timpesc pe zi ce trece, ca fac la nesfirsit acelasi lucru si degeaba. reuseam totusi, din perfectionism, si pentru ca n-as fi suportat sa aud ca nu sint "buna", sa ii fac pe citiva sa invete, si de aia, macar din cind in cind, in felul ala chinuitor al meu, dadeam tot ce puteam. ca "asta-i viata", o mare cancelarie, peste tot, am inteles mai incolo, cind, de bine, de rau, am si invatat sa fiu mai multumita cu ce am. insa atunci, ma sculam si ma culcam cu ura.

cum spuneam, am inceput pur si simplu prea devreme, si cu stingul. la 23 de ani, am picat titularizarea-primul soc, in fata unei tipe care terminase facultatea cu o medie generala, pe toti anii, cu 2 puncte mai mica decit a mea, dar care fusese mai bine pregatita la pedagogie, si facuse si pregatire cu cea care corectase tezele, am aflat dupa. in timp, s-a dovedit ca she was the right one, dedicata invatamintului, iubitoare de meserie si elevi, profesor si diriginte cu vocatie. iar eu, doar o aventuriera, cu juma de norma, care se cara instant la prima bursa obtinuta, dind peste cap continuitatea procesului de invatare a limbii germane si bulversind sufletele fragile ale unor copii in perioada de formare. dar, pentru ca trebuia sa am si eu banii mei, si pentru ca "invatamintul e sfint"+ "inceputul e greu", cum spuneau ai mei, mi-am facut carte de munca si am inceput sa predau la ceea ce si azi numesc "valexa" si la un alt liceu de cartier, unde aveam ore simbata. eu, tin sa precizez, obisnuita cu stilul de invatare al liceului de elita unde terminasem, am inceput de la prima ora, sa umplu tablele cu declinarea: das schön-e buch, die schön-e frau, der schön-en frau, der schön-e mann, des schön-en mann-es. declinare care mi s-a parut e-sen-ti-a-la pentru niste baieti venind constant fara caiete si care nici sa le fi dat eu bani si tot nu si-ar fi cumparat vreun manual. dupa un an, cind totusi ne-am imprietenit, m-am declarat multumita daca stiau sa spuna "ich heiße..." si "ich bin 18 jahre alt". dintre toti, mi-au ramas ca nume doar trei: natalia, basarabeanca, si pentru ca am facut meditatie cu ea si imi povestise de directoarea scolii, ca le spusese elevilor, ca ea cind se enerveaza pe barbatu-su se apuca si freaca covorul cu o varza taiata in doua,  unul poreclit "vulpe", care venea la ora si tragea pe nas niste prafuri (de creta) - a si fost arestat la un moment dat si a disparut din peisaj, dar a apucat sa ma intrebe "doamna, nu vreti si dumneavoastra?". si laurentiu. care venea simbata de simbata si avea si caiet si si-a luat si manual. laurentiu a lipsit o singura data, dar a venit in saptamina urmatoare si s-a scuzat: "doamna, saptamina trecuta am fost la un bairam si mi-a dat unul cu un cot in frunte, uitati, mi-a facut gaura, va rog puneti mina". in fruntea lui, in mijloc, intr-adevar, se putea sesiza o adincitura. l-am crezut pe cuvint, si fara sa palpez "zona afectata", m-am si interesat apoi pe la specialisti, cica se poate sa patesti asa ceva si sa nu mori totusi. cam asta era atmosfera, eu am trecut si pe acolo ca o fantoma, nu ma stia aproape nimeni, ca veneam cind si cind sa trec notele si sa inchei mediile.

dupa acel prim an, in vacanta de vara, am plecat de capul meu, cu foarte putine date stabilite, chiar fara sa stiu exact cind si pe unde ajung si unde dorm, o luna prin europa. la bruxelles, de acolo la paris si in final in germania, la n. si m-am simtit in sfarsit libera. pina cind, in toamna, am revenit la cancelarie, dar doar la aceea din valexa. ceea ce deja a insemnat un progres.