Full-sushi-Christmas

”Magia sărbătorilor” pentru mine a insemnat, cind eram in Romania mai ales, si petreceam Craciunul cu ai mei, mincat ”traditional” in disperare. nu sint, cu siguranta, un caz aparte. si pentru mine masa de Craciun (ca si cea de Pasti, de fapt) ma aducea obligat intr-o stare de invins, dupa ore de mincat continuu cel putin 4 feluri ”traditionale”: unul pina la trei, patru aperitive: salata de boeuf, racitura, cirnati, brinzeturi, apoi ciorba, apoi sarmalele, apoi friptura, apoi ceva de peste, apoi cozonac. traditia familiei era ca in prima zi sa mergem la frate-miu, apoi a doua zi era masa la ai mei si apoi, a treia zi, la sora-mea. însa pe linga mesele de prinz, mai erau desigur si alte cafelute, gustarele, pe la prieteni. eu de ani de zile nu-mi mai petrec sarbatorile in familie, dar am facut in fiecare an sarmale, friptura, alea alea. anul asta am iesit din schema. asta si pentru ca am avut-o invitata pe n., japoneza. pentru seara de 24 am facut un fel de mincare asiatica. pe 25 am fost eu invitata la o masa ”traditionala”, l. avea concert deci era la repetitii, asa ca am aminat pentru 26 masa traditionala de Craciun, care anul asta a fost exclusiv compusa din sushi. cred ca am mincat sushi pentru urmatorii zece ani (plus). nu ca nu mi-ar placea, si a si fost facut foarte profi, ca la el acasa. dar a fost un moment, un switch, cind dupa ce tot am molfait si molfait, am avut senzatia ca de fapt, carnea aia cruda de somon e ca o spinare de sobolan. si ca eu rod, par consequence, un sobolan. nu stiu cum mi/a venit asociatia. am incercat sa o elimin, sa suprapun un gind ”bun”, anume, ca de fapt si sushi-ul, cu invelisul ala verde, de alge, e ca o sarma in foi de vita, dar taiata felii. n-am reusit. si chiar pe masura ce tot incercam sa rup cu dintii carnea cruda de peste, si reuseam cu greu, cred ca tre sa ai dintii mai mici si ascutiti, asa, de japonez (?)  intervenea sobolanul.

but it was nice. oricum, am recuperat si pe 27, la o alta masa ”traditionala”, la m.m.. dar am sa iau o pauza de sushi, asta e tot. pina in 2022. 

de ieri am revenit la normal, fara invitati, adica. vineri a fost o zi superba, un cer senin senin, am facut cumparaturile la piata de turci de la maybachufer, pentru miine seara, apoi m-am vazut cu k., fotografa, la o cafea la jannis. jannis e si el un capitol aparte. e grecul care are o mica alimentara si o cafenea, si in plus, e si un fel de psihoterapeut al cartierului, ca lumea vine si mai si spune ce are pe suflet. cafeaua de simbata dimineata la jannis inseamna intervalul 10-13, depinde si citi ne adunam la povesti. ieri dupa amiaza eram insa doar eu cu k. i-am povestit de cei trei piepteni. jannis tresare, ca de ce i-am luat, ca nu trebuia. ca sa-i arunc. ca ”nu-i lucru curat”. ca semn rau. 

eu am tot stat, m-am gindit si azi. ca de ce sa fie semn rau. ca e semn bun, tocmai, sint protejata. si mi-am dat seama si de ce anume. cind l-am cunoscut pe a., a fost de ziua lui a., la coltul lui a.-dalbertstrasse cu oranienstrasse. cind m-a condus acasa, pe drum am gasit carti de joc. eu luam una, el una, asa, la intimplare, nu pe alese, ca sa faca fiecare cite o mina. (ca sa nu para si asta o chestie paranormala, tin sa precizez ca pe linga mine e plin de chestii de astea, cu jocuri de noroc, asa ca nu e such a big deal). eu am ridicat trei asi si 2 de 8, un full, cum cred ca se spune la poker si l-am batut, deci, in jocul nostru spontan pe a. caci doar eu am fost frumoasa care a avut parte de trei asi, de a. si a. si a. acum e clar, si asta o sa fac luni, rezolutia mea de 2013, o sa arunc cite un pieptene pentru fiecare a. ”sa creasca cite un zid mare si tare/ pentru fiecare”. 

sau ii pastrez, ca e mult mai funny sa ai despre ce povesti. caci, vorba basmului, si daca ii pastrez, ma caiesc, si daca nu ii pastrez, ma caiesc.