duminică a fost iar o zi de minuni. cea mai importanta, starea mea, in sfarsit linistita si fericita, fara nici un motiv ”special”, ci asa, pur si simplu. si normal, de aici au pornit, simplu si natural si toate celelalte. dupa slujba am iesit cu a., juristul, la o pizza, la casolare, si desi am vorbit ca intotdeauna, despre diferentele dintre romania si germania, romanii si nemtii, ei si noi, noi si ei, bla bla-uri, a fost amuzant. bine, am apreciat discutia asta si pentru ca a venit dupa ce simbata seara iesisem cu m. la ultimul james bond. cu m., am urmat si aici, un traseu previzibil. no intellectual, deci era clar ca n-o sa ma tina mult, dar pentru ca e a good guy, am mai acceptat, la insistentele lui, sa ne mai vedem ”ca prieteni”, ieri seara, in termenii lui de iesit in oras. am facut asta, desigur, stringind din dinti, ca sa-mi arat ca pot, ca sint un suflet nobil si generos, si ca provocarea sa fie maxima, nu numai ca la james bond (dublat in germana, which i hate) era plin de lume care crantanea popcorn, plus o juma de ora de reclame, dar si inainte, pina la cinematograful din potsdamer platz, am trecut printr-o mare de lume iesita sa se distreze la tirgul de craciun, sa manince cirnati cu curry, pe un fundal de slagare nemtesti, cu unul care striga la un megafon ceva pentru o tombola. ca sa nu mai zic ca m. s-a oprit sa manince la macdonalds, si ca dupa ce am cumparat biletele, am mai asistat si la o demonstratie de sindicalisti de la verdi. nu cred ca n-am bifat ceva. asa ca, atunci cind am vazut ca filmul nu se mai termina, m-am ridicat si am plecat, lasindu-l pe m. sa-si savureze singur seara si james bond-ul, pina la capat, urindu-mă pe mine pentru totdeauna. bine, de acolo am plecat la e., traducatoarea, care ma invitase oricum, pentru o seara cu prieteni, de mai multa vreme. si discutiile de acolo, prin contrast, au devenit revelatoare.
si normal, prin contrast, si prinzul cu a. a fost revelator. spuneam ca duminica a fost o zi de minuni, in care toate mi-au venit asa, pur si simplu. stiu ca pare paradoxal, ca desi cheltui mult, nu am niciodata bani. sau sint asa, la limita limitelor. duminica mai aveam fix 15 euro, cit sa-mi platesc intrarea la concertul de jazz cu n.s., care mi-a placut foarte mult. dar cum m-a vazut el, inainte de a intra, m-a facut sa intru fara bilet, iar apoi k. a insistat sa ma invite ea. si concertul a fost foarte misto, mi-a dat chef de viata, o muzica optimista, si bine cintata, of, nici de asta n-am chef in ro, unde peste tot e improvizatia improvizatiilor de ultim moment. si cind m-am intors acasa, la magazinul de facut revolutie, in ploaie, era un scaun de piele, cu un smiley desenat din pasta de dinti, fix ce aveam nevoie pentru biroul de acasa, pe care l-am luat sus, l-am oblojit si pe care stau acum.
eu stiu care e secretul, l-am stiut intotdeauna, doar ca asta nu m-a ajutat sa-mi si schimb atitudinea. secretul e sa ”let go”. sau, sa ”let die”. in ultima vreme incerc sa-mi aprofundez cunostintele teoretice despre cancer, care mi se pare fascinant: cancerul, in termeni mari, presupune o inmultire anarhica a celulelor care au suferit o mutatie. cu alte cuvinte, celulele, care in mod normal stiu sa se sinucida programat, au mecanismul asta blocat si se inmultesc la nesfirsit. vindecarea presupune deci, o ”reinvatare” a celulelor sa se sinucida.
iar aceasta ”sinucidere celulara” mai este numita, in limbajul de specialitate si ”moarte dinspre interior”.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen