pub

www.viktorleske.net/about.html

my haircuter. alban or viktor. they really deliver...

dintr-o caricatura din new yorker:
"i overshare only because you never listen."

the truth is in there

intr-una din rugaciunile parintelui Sofronie, pe care si eu ma stradui s-o zic, cit de des pot, se spune, "Doamne, fa ca viata mea sa fie adevarata!" deci, inteleg eu, si sint convinsa ca asta imi si doresc, viata mea sa nu fie numai reala, ci si adevarata. si reala, am senzatia ca e, de multe ori, doar partial. si nu numai cind ma gindesc in urma, si chiar momente pe care le consideram esentiale mi s-au sters, in cea mai mare parte. as fi in stare sa descriu imprejurarile fizice, cu destula precizie, cu nuante, culori, replicile, nu mai zic, cu punct si virgula, si totusi, nu pot spune despre evenimentele respective ca nu au fost fictiune. si la fel as fi in stare sa spun, sus si tare si sincer !, ca nu eu eram aia care a facut asta sau ailalta, pentru ca atunci, chiar nu eram EU aceea, ci da, o altcineva. c'était pas moi, pas moi...e denial? pai daca esti altcineva, nici de denial nu mai ai cum sa-ti dai seama. si chiar ca nu eram eu cea care a facut toate alea...

senzatia de fictiune, de ireal (ca mai e pina la a simti adevarul) se datoreaza, o stiu bine bine de tot, incapacitatii mele (sau sa-i spun neputinta? - da, suna mai duhovniceste) de a nu trai mai degraba in scenarii - fie pentru ca viata de zi cu zi mi se pare boring, sau pur si simplu apasatoare, atunci cind e liniste si pace, sau prea stresanta, cind e agitatie. si totusi, si totusi. i am not a lost case. pentru ca stiu, si asta si pe verificatele, ca tot traitul in timp real e solutia. imi pun a-cum paltonul in cui? a-cum imi pun pal-to-nul in cui. ma spal pe dinti? a-cum ma spal pe dinti. vorbesc cu a.? vor-besc cu a. si ma gin-desc doar la a., nu la a. sau a.

anti-lista continua, desigur: pe 15 octombrie a fost ziua lui a., care a implinit 26 de ani. din start, n-aveam chef sa merg. toata tinerimea aia, plus juristi toti, pizza facuta la microunde, in fine. m-am dus, imbracata cu niste toale noi si foarte misto, mai ales noii mei pantofi grena. iesind din bloc, ma gindesc, cum as fi eu imbracata in rochia verde, lunga, care oricum e doar pentru foarte soare si foarte vara si foarte altceva decit berlin. si mai ales cum ar-fi-fost ! cu ea, anul trecut, cind mi-am cumparat-o ca sa merg in italia, la nunta i.. deja ma vedeam eu pe mine, in rochia verde, la ancona, pe malul marii, la o nunta care oricum a avut loc anul trecut si la care, desi imi adusesem si rochia verde in cauza, m-am decis, in ultimul moment, sa ma imbrac cu altceva.

eu nu stiu cum se masoara progresul, sa zic ca sint mai bine, ca mie mi se pare ca bat pasul pe loc. dar azi m-am bucurat de ce mi-a trimis l., un citat din winnie, the pooh:

11:07:52  

L.: winnie: what day is it?

11:08:06  

L.: "it's today" answers piglet

11:08:18  

L.: "my favorite day!" said pooh .

the better way

• c. , in taxi cu a., care il intreaba daca e si el dintre aia care se gindesc ca daca taximetristul ar fi luat-o pe alt traseu, nu ar fi fost totusi mai rapid, mai bine, mai ieftin?
• asta prin vara: ma opreste some black guy, pe bicicleta, ca ma stie de mai mult timp de prin cartier, si ca daca nu as vrea sa iesim la o cafea si eventual si mai mult dupa. eu nu, multumesc, i am with someone. nu pare deranjat, caci: "maybe i can teach you some things he cannot...

what does HE deliver...

n-am avut si n-am nici in continuare vreun interes pentru america, americani si mai ales pentru politica americana. nu ma revolta nimic, din ce fac, nici nu ma intriga, nici nu-i cred responsabili pentru jocurile de culise care afecteaza mersul omenirii din ziua de azi. ma simt insa destul de linistita ca sint ei acolo, si nu china sau rusia, sau si mai rau, india. bleax.

singurul moment  cu alegerile pe care l-am prins, acum, la sala de sport, cind alergam pe banda, a fost o declaratie patetica&lacrimogena, a la hollywood, cu obama. ceva cu nu conteaza ca esti asa sau altfel, gay, straight, black, bla bla, ceva, asa, care chiar numai in scenele cu multi figuranti din gladiator mai poti vedea, oricum, vei reusi. n-am prins ce anume, unde, cind, cum, oricum, analistii americani care il luau in serios, ca asta era meseria lor, se intrebau "will he deliver all that?"

intr-o gindire simpla si sanatoasa de taran roman, mie imi place obama pentru ca imi place de michelle obama, care imi place because of her big fat ass. pe bune. si pentru ca am vazut-o facind flotari, tot asa, intr-un talk show,  prins tot asa, la sala, alergand pe banda. ad-mi-ra-bil. restul, je ne sais pas. pentru mine e de ajuns. she delivers.

un mort mort

un mort mort dans un mort mort.

ophelius...in the making

ophelius...in the making e una dintre lucrarile andreei hajtajer (pronuntata hoitoier!, ca e un nume unguresc !), pe care o si am la birou, o lucrare la care tin foarte mult. e schita proiectului unui film, in care o tipa tiriie prin zapada un tip, most probably, her lover. dincolo de metafora unei relatii in care unul il duce, cu greu, pe celalalt, lucrarea mai are citeva detalii importante: la fiecare imagine, care ar urma sa devina la un moment dat  un cadru de film, sunt fixati anumiti parametri. cum e fixata camera, care e sound-ul, cum e imaginea, cadrul, cit dureaza, la fel cum, in viata reala, unde orice gest de-al nostru se petrece intr-un context, care diminueaza, potenteaza, oricum, intr-un final determina insusi continutul.

ideea imi aminteste de o scena din my favourite josee, the tiger and the fish, filmul japonez despre cuplul acela, in care ea, handicapata, nu poate merge si el o duce in spate, obosit. mai mult sictirit ii spune ca trebuie sa-si ia un scaun cu rotile. ea, nu, ca ma duci tu un spate. dar n-o sa pot, la nesfarsit. si intr-un stil japonez, minimalist, ea nu mai zice nimic, doar isi pune barbia pe locul din umar, din spate, aproape de clavicula. very touchy.

pe andrea o cunoscusem cu ani in urma, prin 2005, si intimplator o fotografiasem atunci, la un vernisaj, fara sa o cunosc de fapt, ca dupa aceea sa ne reintilnim in 2011, si atunci sa-mi dau seama ca uite, deja ii aveam "amprenta".

si am primit voie sa pun si lucrarea pe blog:

the mistery

stradania mea nr. 1 este de a urma convingerea mea nr. 1, si anume ca in viata noastra totul se leaga, ca toate intilnirile au sens, fiecare om cu care te intilnesti este prevazut in planul lui Dumnezeu cu tine si de aceea vom da socoteala, la Judecata de Apoi (ca si pentru tot ce am spus, si aici e si mai nasol). in felul meu, ma stradui sa fac din aceste intilniri, da, niste minuni vii. da, nu reusesc, de unde am dedus, in combinatie cu convingerea nr. 2, ca Dumnezeu imi vrea mie binele, ca din aceste intilniri, in care lucrurile o iau la un moment dat pe ulei, eu trebuie sa invat sa ma car la timp si sa dau cu flit cit trebuie. aici, da, incep sa am mai mult succes (bine, cred ca e si o chestie de exercitiu, si mai putin de talent).

daca ma uit la cartile de vizita adunate in ultimii ani, si la cum s-au materializat ele in relatii constructive, raportul e dezastruos. nu-i nimic, nu ma dau batuta. in scenele respective, de schimbare a cartilor de vizita, in acel moment de gratie, de intilnire, lucrurile s-au petrecut ca la carte. ba nu, mint. looking back, cred ca in sinea mea din start mi-am zis ca n-o sa iasa nimic. dar, cind eram acolo, sint sigura ca mi-am jucat bine rolul. si oare se tine, daca nu intentia de a face bine un lucru, macar intentia de a pretinde ca vrei sa faci bine un lucru? asta ce punctaj are?

cum am ajuns aici? rasfoind prin hirtiile mele, am dat de 2 carti de vizita pe care nu le pot lega de nici o figura si de nici un context. si nici cautind pe net, sa vad, poate imi amintesc ceva, nu stiu sa "dau vreo declaratie". ambele, de la doi de la Gadjah Mada University. Yoga Rossi Widya Utama si Erlanga Prasamya, din Indonezia. Daca vreau, pot sa-i sun.

celula

eu stiu ca am venit in germania, acum, tura asta, ca sa-mi rezolv some issues, care treneaza de vreo citiva ani de zile. pe alea mai vechi (cu j., deci poveste veche de 18 ani de zile, intre timp, n-o s-o mai rezolv, aia poate au si murit intre timp), cu cck, acum s-au facut 10 ani, s-a cam rezolvat, mai urmeaza, si aici, o closure face to face. iar cu restul problemelor, da, tura viitoare. acum sint ocupata si sa reinvat lucrurile pe care le-am ignorat in trecut. fortata de situatie, revin la biologie (anatomie) si la eminescu. ambele "domenii", o continua revelatie. numai oda in metru antic, care imi vuieste in cap, asa, semi-nonstop, si ar fi de ajuns sa-mi dau seama ce n-am invatat nimic la romana: "nu credeam sa-nvat/ a muri vreodata/pururi vesnic tanar" +"vino iar in san, nepasare trista/ ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!"

iar de biologie, sa nu mai zic. e jenant ce nu stiu ni-mic. mai ales anatomia, de care colegii mei au avut parte, cat eu eram in germania si faceam nu stiu ce botanica aplicata. de aia habar n-am. organe, deosebiri intre sexe, care cum functioneaza, nada de nada. AZI am aflat abia, ca eu sint toata facuta numai din celule. circa 10¹⁵  de celule, provenind dintr-un singur (!) ovul fecundat (in cazul meu, in noaptea dinspre 31 decembrie 1976 spre 1 ianuarie 1977). (si aici, acum ceva timp, la haus der berliner festspiele, la nu stiu ce premiera de dans, uitindu-ma la sala plina, ma gindeam ca TOTI aia care eram acolo, provenim, care cum putem, dintr-un moment ca "acela").

o simt, e in aer, e aproape, ma apropii de esential, celule, cromozomi, de esenta esentelor, de nucleul nucleelor.

humanly impossible

din portnoy's complaint:

"- I was only saying you're smarter than you let on when you act like a broad, that's all.
- Bullshit. It's just practically humanly impossible for anybody to be as stupid as you think I am!"

p.' complaints

if there is someone to whom I would like, one day, to be compared, (instead of charles bukowski) that would be philip roth. tocmai am terminat de citit portnoy's complaint.  mi-a placut cam tot ce-am citit la el. si nuvelele de debut, goodbye, columbus,si my life as a man. he is a good one.

acum vreo cateva saptamani am vazut pe arte un documentar cu/despre el. l-am vazut la m., intr-o miercuri seara, cu un interes dublat de dorinta de a-i demonstra lui m. cit de intelectuala sint eu, si cit de ignorant e el, si dupa ce am vazut filmul m-am carat instant acasa. documentarul a avut efect, si asupra lui m. (in timp) si asupra mea (instant). de unde deducem ca nu neaparat intentia conteaza. ca chiar daca ea nu e buna, initial, efectele ei, iata, sunt. in primul rind, l-am vazut si eu pe philip roth ca pe un tip chiar normal, cu foarte mult umor, intarindu-mi, o data in plus convingerea, daca mai aveam nevoie, ca de fapt in spatele unei "opere" e multa, foarte multa munca, si extrem de multa autodisciplina. si la philip roth si liniste si ordine. scrie pe foi albe, in picioare, la un pupitru - suferind de dureri de spate cronice si cum spune si el, ce scrie e in proportie de 80 la suta de fapt imaginat. ca si el scrie ca sa se elibereze de depresie. il citeaza pe freud, ca cine e/se simte iubit de mama lui e "un conquistador". simfonia a 3-a de mahler.

de fapt, cam totul e fictiune. povesteam acum ceva timp de filmul sirbesc, la care a venit regizorul si la care atunci s-a ridicat din sala si o femeie care aparea in filmul lui, si fiica ei, pe care n-o mai vazuse de mult si eu am plecat cu sentimentul ca iata, ce plina de miracole e viata noastra. de unde atita. mi-a explicat k., ca de fapt fusese aranjata scena, si ce am vazut noi,  bucurindu-ne ca prostii, era un performance, ca regizorul face acum filme low-budget si profita de ocazii de astea, pe bani putini. o faza misto, neregizata, in bus, un turc, ori drogat, ori asa el de felul lui, care le spunea gagicilor care stateau linga el, sa treaca mai la distanta, ca el e "ca un magnet" si ca daca se lipeste vreuna de el, nu mai scapa."ich bin so magnetisch"...

from the inside

duminică a fost iar o zi de minuni. cea mai importanta, starea mea, in sfarsit linistita si fericita, fara nici un motiv ”special”, ci asa, pur si simplu. si normal, de aici au pornit, simplu si natural si toate celelalte. dupa slujba am iesit cu a., juristul, la o pizza, la casolare, si desi am vorbit ca intotdeauna, despre diferentele dintre romania si germania, romanii si nemtii, ei si noi, noi si ei, bla bla-uri, a fost amuzant. bine, am apreciat discutia asta si pentru ca a venit dupa ce simbata seara iesisem cu m. la ultimul james bond. cu  m., am urmat si aici, un traseu previzibil. no intellectual, deci era clar ca n-o sa ma tina mult, dar pentru ca e a good guy, am mai acceptat, la insistentele lui, sa ne mai vedem ”ca prieteni”, ieri seara, in termenii lui de iesit in oras. am facut asta, desigur, stringind din dinti,  ca sa-mi arat ca pot, ca sint un suflet nobil si generos, si ca provocarea sa fie maxima, nu numai ca la james bond (dublat in germana, which i hate) era plin de lume care crantanea popcorn, plus o juma de ora de reclame, dar si inainte, pina la cinematograful din potsdamer platz, am trecut printr-o mare de lume iesita sa se distreze la tirgul de craciun, sa manince cirnati cu curry, pe un fundal de slagare nemtesti, cu unul care striga la un megafon ceva pentru o tombola. ca sa nu mai zic ca m. s-a oprit sa manince la macdonalds, si ca dupa ce am cumparat biletele, am mai asistat si la o demonstratie de sindicalisti de la verdi. nu cred ca n-am bifat ceva. asa ca, atunci cind am vazut ca filmul nu se mai termina, m-am ridicat si am plecat, lasindu-l pe m. sa-si savureze singur seara si james bond-ul, pina la capat, urindu-mă pe mine pentru totdeauna. bine, de acolo am plecat la e., traducatoarea, care ma invitase oricum, pentru o seara cu prieteni, de mai multa vreme. si discutiile de acolo, prin contrast, au devenit revelatoare.

si normal, prin contrast, si prinzul cu a. a fost revelator. spuneam ca duminica a fost o zi de minuni, in care toate mi-au venit asa, pur si simplu. stiu ca pare paradoxal, ca desi cheltui mult, nu am niciodata bani. sau sint asa, la limita limitelor. duminica mai aveam fix 15 euro, cit sa-mi platesc intrarea la concertul de jazz cu n.s., care mi-a placut foarte mult. dar cum m-a vazut el, inainte de a intra, m-a facut sa intru fara bilet, iar apoi k. a  insistat sa ma invite ea. si concertul a fost foarte misto, mi-a dat chef de viata, o muzica optimista, si bine cintata, of, nici de asta n-am chef in ro, unde peste tot e improvizatia improvizatiilor de ultim moment. si cind m-am intors acasa, la magazinul de facut revolutie, in ploaie, era un scaun de piele, cu un smiley desenat din pasta de dinti, fix ce aveam nevoie pentru biroul de acasa, pe care l-am luat sus, l-am oblojit si pe care stau acum.

eu stiu care e secretul, l-am stiut intotdeauna, doar ca asta nu m-a ajutat sa-mi si schimb atitudinea. secretul e sa ”let go”. sau, sa ”let die”. in ultima vreme incerc sa-mi aprofundez cunostintele teoretice despre cancer, care mi se pare fascinant: cancerul, in termeni mari, presupune o inmultire anarhica a celulelor care au suferit o mutatie. cu alte cuvinte, celulele, care in mod normal stiu sa se sinucida programat, au mecanismul asta blocat si se inmultesc la nesfirsit. vindecarea presupune deci, o ”reinvatare” a celulelor sa se sinucida.

 iar aceasta ”sinucidere celulara” mai este numita, in limbajul de specialitate si ”moarte dinspre interior”.

atat, cat si...

ieri seara, la muzeul pergamon, la fel de fascinata de poarta lui Istar, reconstruita (initial ea dateaza din sec. 6 i.H.). Zeita babiloniana este zeita dragostei si a razboiului.

Adam's Apple

si filmul asta mi-a placut, despre limita intre ce e credinta si ce e denial. si "adevarul" care tine lucrurile:

http://www.youtube.com/watch?v=B0bikF2KYjY&list=LPBOU2MW3Lm40&index=1&feature=plcp

un pastor, sau preot catolic, care se ocupa de reinsertia sociala a unor persoane cu antecedente penale. si care vede tot "raul" ca pe o piedica pusa de diavol. desi toti ceilalti isi dau seama ca traieste in denial, ca nu vede ca fiul lui e handicapat si paralizat, (el il considera normal) sau ca sotia lui s-a sinucis (el considerind iar, ca moartea ei a fost un accident de la prea multe pastile), cumva capacitatea lui de a nega "adevarul" situatiei ii tine si pe ei in friu de la a face rau cu adevarat. un fost alcoolic care trece pe sucuri, care da, fura in continuare, dar nu o face la modul grav. in momentul in care unul dintre noii veniti, un neo-nazist, reuseste sa-i zdruncine credinta, si il determina sa pactizeze si el la acceptarea "adevarului" comun si nasol, tumoarea pe care preotul o avea (si care poate fi desigur si explicatia rationala pentru "rezistenta" lui la realitate) devine activa. el isi pierde si credinta, nu-si mai vede sensul, iar raul, mai ales cel din fiecare, redevine puternic, totul o ia la vale.
e si credinta unuia, care ii tine si pe ceilalti. un "als ob" pozitiv, care pina la urma schimba realitatea.
filmul m-a emotionat profund, profund.si se si termina cu bine.

mein geist, das ding

• intr-o prima faza, i-am spus dentistei ca as vrea, pentru orice interventie, sa nu-mi mai bage anestezice. cumva, ca prea am fost intoxicata cu de astea in ultima vreme si mai vreau si eu sa-mi masor fortele. nu, sa lasam pe altadata, ca ea a lucrat mult pentru cei din fostul lagar din mariendorf, cu refugiati din iugoslavia, in special bosniaci, si erau multi carora le lipseau complet dintii din fata - asta (respectiv scoaterea lor fara anestezie) fiind una din metodele "obisnuite" de tortura. 
• vineri seara am mers la o expozitie de arta contemporana documentara de romani. cu b., sotia lui j., in birfa de dupa, comentam filmul documentar sau opera de arta expusa ca "piesa de rezistenta" a expozitiei. bine, erau mai multe piese de rezistenta, toate una si una. noi, cu mai putina pricepere la partea metafizica, ne-am oprit cu superficialitate la filonul epic si la imaginile colorate. in mare, in filmul respectiv era prezentat un fost camin cultural, in care, sub scena de teatru e facuta actualmente o sala de fitness. momentul in care imaginea trece de la scena la sala de fitness este "unul dramatic". si aici, camera preia cu maiestrie atmosfera locului, plin de baieti de baieti, negriciosi bine si lucrind la greu, pe un fond de manele, si cumva facindu-te sa simti mirosul de transpiratie doar uitindu-te la ei. b., care primea in direct si comentariile de la unul din autorii lucrarii respective, remarca absenta femeilor, "there are no women", la care autorul, cu un icnet care se voia ironic, completat de un rinjet care se voia si mai ironic, dar care te trimitea mai degraba cu gindul la un scarpinat in pantaloni, ii semnaleaza prezenta pe peretii salii de fitness a unor postere cu gagici goale. "here they are". b. imi semnaleaza, ulterior, ca la comentariul asta s-a simtit "putin (!) neplacut" - vezi nota obsesiv-sexista resimtita din explicatii; sa-i mai explic eu lui b. ca asta e "daily romanian life"? 
• dupa aia, mai mergem la un alt vernisaj si dupa la un restaurant de pe chaussestrasse. cum n-am loc de parcare, imi las masina in fata cimitirului de acolo, sa o vegheze brecht si alte foste somitati. "hai ca la ora asta nu se mai fac inmormintari". cind iesim, totul inconjurat de fisia aia alb cu rosu care se pune de politie in jurul locului unui accident. ne apropiem, la 10 cm) !!!de masina mea, cu fundul intors spre ea, masina care avusese accidentul. se izbise de tramvaiul din contrasens, incercind sa depaseasca un taxi stationat. "alle sind im krankenhaus", ni se raspunde cind intrebam cat a fost de grav. si dupa cum am citit apoi pe net, doar cel de linga sofer fusese grav ranit, dar supravietuise. un reporter care filma, face totusi o gluma si spune ca ei, la masina mea sint doar citeva zgirieturi.  conduc incet, ghidata de un politist, printre bucatile de plastic, un numar intins pe jos. iar mi-au tremurat picioarele, iar am avut sentimentul ca am scapat, asa, la mustata de o noua chestie nasoala si o intreb pe b., daca mi se pare mie, sau chiar sint cam aglomerate story-urile astea in jurul meu? "ja, es ist dein geist, a." 

the veil, the gun, the text, the gaze

speechless

shirin neshat: the veil, the gun, the text and the gaze.

il fascino

expresia italieneasca "soffrire il fascino" am aflat-o cu ani in urma de la o prietena italianca a lui e. era in iarna 2008/ 2009, si italianca respectiva, venise cu sotul ei si cu a., sora lui e. de pre-revelion. cu citiva ani de terapie psihanalitica la activ, pe care o si urma si o si apara in continuare (cu atit mai vehementa, cu cit vazuse ca eu eram complet anti). expresia rezuma un complex cel mai adesea al femeilor care intra intr-o relatie (in special de dragoste) cu barbati fata de care au un complex de inferioritate. studentele care se casatoresc cu profi universitari, tinerele indragostite de artisti sau pur si simplu femei indragostite de persoane cu un statut social atit de diferit, incit o relatie de la egal la egal sa fie imposibila. conditia prealabila ale acestui "il fascino" este deci, pe de o parte, indisponibilitatea emotionala a partenerului, care e prea dedicat eludarii propriilor complexe prin munca, prin droguri, etc. si pe de alta parte, un complex de inferioritate al femeii respective, care crede ca daca se straduie mult de tot, si se da cu capul de toti peretii, il va face pe celalalt sa se indragosteasca definitiv, sau macar sa o observe si sa ii dea atentia de care are nevoie. incercarile esueaza, relatiile de asemenea, si sint de cele mai multe ori inlocuite de alte relatii, pe acelasi sistem, caci totul se judeca in termenul de "soffrire".

solutia: reorientarea spre baieti buni, localnici, fara pretentii intelectuale si ambitii profesionale iesite din comun, buni la suflet si daca se poate, nu neaparat foarte frumosi. astfel, o intelegere perfecta, cu mai putina adrenalina, se transforma treptat intr-o relatie de intelegere a la longue.

nu ma bag aici cu detalii din viata mea. in care da, desigur, fenomenul a fost destul de prezent. paradoxal, actualmente sufar acest "fascino" pentru "normalitate": lumea calma, echilibrata, coerenta ma blocheaza. nu stiu cum sa interactionez, pentru ca mi se pare totul prea neverosimil. in plus, imi anulez aceste noi optiuni, prin insasi decodarea anterioara, a fascinatiei pentru un lucru imposibil de obtinut. asa ca ma mai intorc la cazurile complicate, cu care, oricum, sint pe un teren cunoscut.

nu stiu daca de data asta voiam sa ajung la vreo concluzie. adica, sigur ca voiam, doar ca nu stiu foarte exact care e. ca ma bucur ca trece timpul, si ca dupa ce si iese si fascinatia asta din garantie, si esti ca dupa o cura de dezintoxicare, e foarte bine. e foarte foarte bine.

i will come

I WILL GREET THE SUN AGAIN
Forough Farokhzad

I will greet the sun again;

[...]

I will come, I will come,
I will come with my hair,
As the continuation of the smells of the soil;
With my eyes, as the dense experiences of darkness,
Carrying the bushes I have picked in the woodlands
beyond the wall.
I will come, I will come,
I will come and the entrance will be filled with love;
And at the entrance I will greet again
those who are in love,
And also the girl who is still standing
At the entrance in diffusion of love."

de pe la shirin neshat

femeia si strainii

frica mea ca-s pe ultima suta de metri, cu toate, se traduce si intr-o disperare de a vedea cit mai multe filme. mai ales filme pe care stiu ca numai aici le pot vedea. de aia ieri am mers la doua, deodata. e la arsenal o serie cu filme din diferite tari care au luat ursul de aur la berlinala in ultimii 60 de ani (caci de fapt, de atunci si exista berlinala). primul care a deschis seria, un film nemtesc, "femeia si strainul", die frau und der fremde. doi prizonieri de razboi, unul care viseaza non stop la nevasta lui, ramasa acasa, si pe care i-o descrie cu lux de amanunte si celuilalt, care ajunge asa, sa se indragosteasca de ea, fara s-o cunoasca. cel de-al doilea ajunge sa scape primul din prizonierat, se duce la sotia celuilalt, si incepe sa joace rolul de sot adevarat, pina chiar si ea il ia drept sot si ajung sa aiba un copil impreuna. am uitat cum se termina, si nu mai stiu la ce concluzii inteligente am ajuns atunci, imediat dupa ce l-am vazut. ca nu conteaza cine e barbatul, ca e intotdeauna replaceable? ca daca iti imaginezi mult o chestie, ea devine reala, sau mai precis, ia locul realitatii? si e cu adevarat "vinovata" femeia, ca nu l-a asteptat pe primul sot, care in schimb, a asteptat-o doar pe ea? dar l-a crezut mort, dar si asta, strainul, el era intrat in rol, se indragostise de ea pe bune, ce sa faca si el, pina la urma trecuse prin aceleasi traume ca si adevaratul sot, ce conteaza ca el o cunoscuse mai tirziu? parca, parca, ea ramine cu "strainul", cu cel de-al doilea. nu mai stiu ce se intimpla cu primul sot.

al doilea film din seria asta, filmul sirbesc de ieri (cind am vazut doua, unul dupa altul), de prin 69, incredibil de curajos si experimental, si pentru timpurile alea, si vizavi de comunism). adevaratul film (de inspiratie indiana, nord-coreeana)a inceput dupa proiectia efectiva. era si regizorul prezent, incepe sa povesteasca, alea alea. din al doilea rind, la intrebarile publicului, se ridica o doamna, cu un aspect alcoolizat, care incepe in sirbeste: "stiti, eu sint fetita din film (aparea la un moment dat una, care se intreba ce e comunismul), si am venit in germania, sa-mi caut de lucru". urmeaza niste imbratisari, intre ea si regizor, ei ii dau lacrimile. apoi, adauga, "si de mult timp nu mai stiu nimic de fiica mea"...moment in care, din celalalt capat al salii se ridica o tipa, cu o aparenta neutru-feminina, rasa partial in cap, partial cu dread-locks, genul punk-erilor de la ostkreuz, care vine si ea, si o imbratiseaza pe mama ei. a fost incredibil, si atit de kitsch, ca parea regizat, chiar fix surprize-surprize. si nici acum, da, n-am convingerea ca a fost real.

si ultimul, tot ieri seara, care mi-a placut foarte mult, bloody sunday, filmul irlandez. foarte mult. ca tempo, cum e gindit, structurat, cum sint luate personajele. cel mai bun film vazut in ultima perioada.

saptamina asta am mai vazut si we need to talk about kevin. si asta m-a pus pe ginduri intr-o directie. tilda wilson, care a si participat la regie sau scenariu, cred, a vrut deci sa joace rolul de mama a unui adolescent- asasin in serie. cred ca pentru ca i se ofera ocazia sa interpreteze rolul de femeie care indura totul, nu spune nimic, si isi iubeste fiul, oricum ar fi el. desi fiul anunta, inca de mic copil, un comportament diabolic, ea nu isi iese decit o singura data din fire si il izbeste de perete. pentru baiat, acesta e singurul gest de afectiune din partea mamei. cu alte cuvinte, la el afectiunea se traduce doar prin violenta. si iar, cine e "responsabil", nu cumva mama, care nu l-a izbit de pereti de cite ori ar fi trebuit? sau, altfel spus, sa intelegem de aici ca afectiunea si rabdarea de fapt nu au sens...si ca e mai util sa dai palme, cind trebuie.

e cazul, cred,  sa merg totusi si la niste filme doar de actiune...

the same kind of blue

acest blog este scris pentru l., azi, 21 octombrie 2012, de ziua ei.

da, ce deprimare si plictiseala si cu melodia aia a lui joe dassin, cu existenta si inventia ei. enfin. ideea esentiala, e, ca, in mare, nu se schimba nimic niciodata, si mai ales ca nimeni nu se schimba niciodată. cam asa cred eu, asta seara, la ora 22.29, la virsta de 35 de ani și 21 de zile (cu ziua lui l. inclusa).

zilele trecute, a. imi povestea de o prietena de-a ei, care fusese ani de zile cu cineva, nu se intelegeau de nici un fel, l-a parasit, ea a fost o bucata cu altcineva, primul insa a revenit, cu insistente, s-au impacat, insa, degeaba. nimic nu s-a schimbat, la nici unul din ei. un exemplu bun si autentic insa as putea sa dau chiar eu. dupa un an de pauza, binemeritata, intr-un impuls mistic l-am sunat pe v., chiar dupa fix un an, sau un an si o saptamina, de la acea vineri cind am vazut impreuna ”melancholia” lui trier si după n-am mai știut unul de altul. după un an deci, constat ca nimic nu s-a schimbat. nici tonul, vorbitul unul peste altul, eu schimbind compulsiv cd/urile sau doar melodiile în timp ce conduc, starea lui de nervi pornind de aici, flirtareala, nimic, nimic.
sint convinsa, ca si daca as redeveni profesoara (Doamne fereste), as fi la fel de blazata&isterica. sau la bucuresti, in trafic, as injura fix la fel de mult.

totusi. totusi. de ziua mea k. mi-a dat cadou o combina mai veche, dar foarte buna, cu pick-up. unul din cadourile venite de la sine, ca in ultima vreme ma apucase nostalgia discurilor. si mi-am amintit de adolescenta mea, de metalista. asta e o chestie la care m-am schimbat, din fericire. n-as mai putea asculta muzica aia, cum n-as mai putea nici sa dau din cap sau sa ma entuziasmez pentru fraierii aia. si nici led zeppelin sau deep purple (discuri pe care le aruncasem atunci, in dorinta mea de schimbare totala, din metalista in nemetalista) n-as mai asculta. NU. si in mod clar, n-as mai purta nici parul peste ochi si manusi cu degetele (de manusa) taiate, cum purtam atunci, de s-a făcut taica-miu că nu mă cunoaște, cind a trecut pe lângă mine, prin oras (sau asta s-o trec mai bine la categoria traume in relatia cu parintii, denial, etc?) da. n-as mai asculta nici macar jarrett, concertul de la koeln, care in 2003 mă lasese inlemnita cind l-am ascultat prima data. in schimb da, kind of blue, al lui davis, asta da. din pacate m-am schimbat si la capitolul autodisciplina. sculatul la ora 5, culcatul la ora zece, gone, for ever. de fapt, alea au fost schimbarea, la non-ritmul meu de acum.

la operatie, prima mea frica a fost ca o sa-mi pierd memoria, de pe urma anesteziei generale si n-o să mai recunosc nimic. c. insa, m-a linistit, prietenos si cald, ca sa nu-mi fac griji, pentru ca o sa revin cu siguranta, fix in aceeasi realitate.

the forever muse

in adolescenta, i. imi recomandase la un moment dat, intr-una din scrisorile trimise cit eram in germania, sa-l citesc pe charles bukowski. neaparat. la fel si v., cu ceva timp in urma. neaparat. viata amoroasa a hienei, in traducere germana - in original: women. care pe undeva, pe undeva, cica seamana cu ce scriu eu. la rugamintea mea imediata, l. mi-a cumparat cartea, si inca o carte de short story-uri, cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri, i le-a dat mamei ca sa le trimita prin frate-miu. mama primeste cartile, imi spune insa cind o sun,  cu un ton clar de retinere, caci le rasfoise in prealabil,  "dar ce carti ti-a mai trimis si l., pai aia e literatura?". intuind cam care ar fi motivul criticii voalate, ii spun ca nu, ca stai, eu am vrut cartile, si l. doar mi le-a cumparat. "aha, bine. dar vezi, ai sa fii dezamagita" - argumentul nu cred ca a linistit-o complet, pentru ca mama e convinsa, normal, ca pentru proastele mele alegeri CEILALTI sunt responsabili, si nu eu.

am primit cartile, si am tiriit cartea vreo 3 saptamini dupa mine, prin metrou (unde a si fost locul exclusiv de lectura) si am inteles-o si pe mama (la fiecare a doua pagina era descrisa o scena de sex, sau mai exact, ca sa ma pliez pe limbajul autorului, de futut si, alternativ, o alta de baut excesiv. si iar, una de baut si iar, una de futut, toata cartea - a, sa nu uitam sfirsitul metafizic, cu naratorul singur, care ramine singur ). si i-am inteles si pe i. si pe v. ca au apreciat cartea. cel mai tare m-a surprins trimiterea la gindul ca ar putea sa-mi placa, sau ca am avea vreo asemanare sau vreo sursa comuna de inspiratie. 

cu intrebarea asta, a sursei de inspiratie, si cu replica din woody allen in minte, "i want you to be my forever muse" am iesit ieri de la gemäldegalerie, unde am fost la olandezi. v.m. si cunoscutul lui, care ma asteptau afara si carora le-am  spus abrupt replica, n-au inteles, clar, legatura. cu ei doi, cu contextul. discursul era doar in capul meu, in care iar, incercam sa structurez, si in baza analizelor teoretice, dar si a contactelor (si) profesionale intense din ultimii ani, profilurile de artisti si principalele lor surse de inspiratie. dincolo de sex, (de care stim cu totii), daca se poate extra-curicular, si care nici nu se pune, ca e asa, un ingredient natural, cumulat respiratiei, la scriitori, stiu, e alcoolul plus derivatele lui. exemplul mai sus mentionat: bukowski. la muzicieni, e, din pacate, mai hardcore, iarba, care induce starea de "blana", sau/ si altele, care, mai nasol, te fac "prajit". dar creativ. cel mai safe e la artistii plastici. aici, principala si principala si inepuizabila sursa de inspiratie si energie si siguranta, (uneori chiar si fara sa fie cumulata sexului) este propriul ego. fie si doar numele mentionat, undeva, o initiala, nu conteaza. sa fie acolo. cu cine seamana portretul unei tinere veneziene al lui dürer? cu albrecht dürer. dar Maria? cu albrecht dürer. pruncul? cu albrecht dürer.ce scrie in colt, pe batista aia? a.d. dar pe copacul din dreapta? a.d. pe pensula? pe scrisoare? pe curea? a.d.a.d.a.d. prin 2005, cind era la berlin o retrospectiva goya, am ametit intrind in sala mare de la alte nationalgalerie. toate personajele lui erau de fapt o multiplicare, la nesfirsit, a trasaturilor artistului. ca inspirarea asta are si o traducere in viata de zi cu zi, in care tu, ca fiinta nevinovata, intrata accidental intr-o relatie, de orice natura, trebuie la nesfirsit, stringind din dinti, sa te pliezi pe prioritatile "artistice", asta e alta poveste, alta postare. 

pe mine nu ma mai deranjeaza, am dobindit un fel de imunitate. fiecare cu ale lui. si, dans ce cas la, ce sa am eu cu artistii expusi si morti de mult, pentru ca eu oricum merg la expozitii mai mult pentru atmosfera din sali, decit pentru exponatele in sine. dar daca se poate, macar din cind in cind, sa ma si reflect pe undeva, nu ma supar.

top 3

top 3 (of a very optimistic day)

1. "si inima mea m-a parasit" (Psalmul 39, 17)
2. "si ai subtiat ca panza de paianjen sufletul sau" (Psalmul 38, 15)
3. "Lasa-ma ca sa ma odihnesc, mai inainte de a ma duce si de a nu mai fi" (Psalmul 38, 18)

wearing the inside out

Sf. Gherasim de la Iordan, la manastirea caruia am fost in primavara asta, e infatisat in icoane cu un leu alaturi, caruia ii scosese un spin. si care l-a slujit pina la sfirsitul vietii, si care chiar si dupa ce sfantul murise venea si plingea la mormant. Minunea sta marturie nu pentru faptul ca animalele ar avea suflet, ci arata in primul rind ca oamenii curati au capacitatea, prin simpla lor prezenta, de a imblinzi si animalele salbatice. cu alte cuvinte, noi trezim in ceilalti, lions or tigers, ce sintem noi in adincul inimii noastre.

inainte de asta, mergind pe aceeasi idee, insa mult mai laica, desigur, vazusem un film mexican, cred ca am mai povestit de el, cu o tipa indragostita de un tip, care insa se casatoreste cu sora ei mai mare. ea este obligata de familie sa faca mincarea la nunta celor doi, si pentru ca o face plingindu-si amarul, si lacrimile ei se varsa peste tot, invitatii incep si ei, fara exceptie, sa plinga cind maninca, amintindu-si de iubirile ratate.

in incercarile mele perene de a deslusi cum e acest adinc al inimii mele, recunosc ca am aplicat de multe ori principiul asta de "descifrare". Adica, a) reactiile declansate la ceilalti arata cum sint eu de fapt, si, o reformulare a aceluiasi principiu: b) defectele pe care le remarc eu la ceilalti sunt de fapt in primul rind ale mele.

concluziile sint ambigue, si deci, inutile. si asa, si asa. sau nu, in mod clar, de imblinzit n-am imblinzit pe nimeni. un lucru insa s-a tot repetat, chiar si dupa ce eu am crezut ca am depasit etapa. in mod evident, declansez o nemultumire constanta fata de viata prezenta (in special cea profesionala) a celor de care ma apropii. m. imi povestea, ca primul gind pe care l-a avut, in taxi, in drum spre casa, in prima seara in care am iesit, a fost acela de a-si da demisia. a rezistat tentatiei, insa deja a inceput sa-si caute altceva.
si brusc isi remarca si firele albe (pe care eu doar mi le smulg, ca inca n-am chef sa ma vopsesc)...

ce ma deruteaza este insa faptul ca stiind toate astea, si principiul, si clauzele de aplicare, si efectele secundare, nu se schimba NIMIC. ceea ce iar, ma face sa ma sperii, gindindu-ma ca poate acolo, in adincul adincului e mai mult vid.

qq chose

http://www.youtube.com/watch?v=hP1AB5IQkI4&feature=relmfu

ou ca

http://www.youtube.com/watch?v=2J6kgwR-67Q

il y a toujours encore qq chose a decouvrir.

par pure paresse, par pure melancholie

c'est toujours la meme verite, la meme confession, le meme moi. l'autre est un autre.

http://www.youtube.com/watch?v=BLtGDFTOLCs

La confession

Je n'ai pas peur
De dire que je t'ai trahi
Par pure paresse
Par pure mélancholie
Qu'entre toi
Et le Diable
J'ai choisi le plus
Confortable
Mais tout cela
N'est pas pourquoi
Je me sens coupable
Mon cher ami

Je n'ai pas peur de dire
Que tu me fais peur
Avec ton espoir
Et ton grand sens
De l'honneur
Tu me donnes envie
De tout détruire
De t'arracher
Le beau sourire
ET meme ca
N'est pas pourquoi
Je me sens coupable
C'est ca le pire

Je me sens coupable
Parce que j'ai l'habitude
C'est la seule chose
Que je peux faire
Avec une certaine
Certitude
C'est rassurant
De penser
Que je suis sûre
Se ne pas me tromper
Quand il s'agit
De la question
De ma grande culpabilité

Je n'ai pas peur
De dire que j'ai triché
j'ai mis les plus pures
De mes pensées
Sur le marché
J'ai envie de laisser tomber
Toute cette idée
De "vérité"
Je garderais
Pour me guider
Plaisir et culpabilité

The Confession

I am not afraid
To tell you that I was disloyal to you
By pure laziness
By pure melancholy 
That between you
And the Devil
I have chosen
The most comfortable
But all of that
Is not why
I feel guilty
My dear friend

I am not afraid to tell you
That you scare me
With your hope
And your huge sense
Of honor
You make me jealous
Of everything destroyed
Of your tears
The beautiful smile
AND all that
Isn't why
I feel guilty
That's the worst

I feel guilty
Because I'm used to it.
It's the only thing
That I can do
With a certain amount of
Certainty.
It's reassuring
To think
That I am sure
To not be wrong
When he asks me
Of the question
Of my huge guilt.

I am not afraid
To tell that I have cheated
I have missed the purest
Of my thoughts
At the market
I would like to let drop
All these ideas
Of "truth"
That I hold
To guide me
Pleasure and Guilt

oda pentru cel mai e. dintre e.

azi e ziua lui e., face 39. probabil ca daca nu era la kiev, o sarbatoream din nou impreuna, ca in primii ani la berlin. ca in 2009, cind s-a costumat in lou reed, cred, si m-a rugat sa-l rujez, ca atunci cind a venit e., albanezul, invitatul meu, si l-a vazut, sa creada ca i-am facut o farsa si de fapt l-am chemat la o petrecere de travestiti unde el ca diplomat militant pentru independenta kosovo-ului sa fie compromis definitiv.

e. e cel mai bun prieten de-al meu, cel mai apropiat. e dublul meu masculin. deci, automat, si cel mai interesant, cel mai plin de viata, mai profund, mai cultivat, mai generos dintre barbatii pe care ii cunosc. cel mai. el e si cel care apare cel mai des in albumele mele cu poze si nu putina lume m-a intrebat daca sintem sau daca macar am fost iubiti. nu. nici macar nu ne-am pupat vreodata, desi am avut ocazii si la un moment dat, intr-un moment in care incheiasem un bullshit care generic e numit "relatie", mi-a propus sa devenim amanti. am refuzat dintr-un complex masculin, care ma impiedica, inca, sa ma simt atrasa de cei mai nobili, si mai sinceri si mai buni ca mine. in poze aparem des impreuna si pentru ca intr-un fel de igiena sufleteasca eu nu mai pastrez urmele "celorlalti", compromisi de neputinta (mea, de altfel) de a-i pastra ca prieteni. si pentru ca oricum in albume nu pun decit pozele doar cu mine, in care arat si cel mai misto. la el au fost si petrecerile cele mai reusite din viata mea. de cunoscut ne-am cunoscut in 2008, fiind la vremea aia la berlin, colegi de departament, si a intrat la mine in birou,  eu tocmai ma patasem de cerneala verde pe degete, si de aia m-a si tinut minte, normal, e un inceput de film. am crezut initial ca e gay, dar mi-a confirmat rapid contrariul. era doar eleganta lui italieneasca, in contrast cu gustul nesarat nemtesc,  sosetele asortate cu dungile de cravata, batista de matase, freza de anii 40, cu ceafa aproape rasa, asemanarea izbitoare cu adrian brody. si talentul de a-i face pe cei pe care ii atragea in jurul lui, o gasca de oameni care intotdeauna aveau ceva de povestit, sa se deschida. la el, spuneam, am avut parte de cele mai reusite petreceri, dar si de seri intime cu putina muzica si doar cu stat de vorba; prima petrecere, in 2008, "overdressed", simtindu-ma excelent, fara sa beau decit un singur pahar de sampanie toata noaptea, apoi "venus in blana", un an mai tirziu, cu noi doi vedetele serii, citind si jucind putin rolurile din romanul lui sacher-masoch, apoi "amiralul si nava lui "(ca statea pe Admiralstraße), cu mine in costum de dansatoare din buric,  "d'un chapeau a l'autre", cu aluzia la céline si la plecarea lui la kiev, dar si serile de luni, dupa yoga, verile pe terasa din fraenkelufer, si asa mai departe si mai departe. de la el am descoperit si muzica si arta baroc, si tot felul de muzici klezmer, si swing-ul, si chiar si nina simone, mai indeaproape,  friptura de porumbel, de rata a la francaise, plus retete italienesti de la tara, facute simplu, sampania-sampanie.

well, absenta lui face si ea parte din toamna asta. si cu tot cu partea lui de flirteur, sau de monstru cinic (ca atunci cind mi se confesa mie, vizavi de a., ca in fond, nu il impresioneaza intelectual de nici un fel, nici nu il flateaza, ca barbat, pentru ca nu e de o frumusete extraordinara, ca oricum nici sexul, care si asa pentru el nu e pe primul loc, nu e iesit din comun, de l-am intrebat, normal, atunci de ce mai sint impreuna, "mais, l'amour...", spune el), cu toate astea, imi lipseste. pentru relaxarea si cheful de viata si inspiratia pe care mi le dadea, intelegerea aia din prima a ce vrei sa spui de fapt, fara explicatii extra, fara note de subsol.

o sa ramina si asta, ca multe altele, o declaratie de dragoste necitita si nebagata in seama de cel caruia ii e adresata, caci cine sa i-o mai traduca in italiana, sau franceza, engleza, rusa si sa prinda si nuantele ei subtile. dar, ca la zizek, cu teoria lui ca in final scrisoarea pierduta ajunge la cine de fapt are cel mai mult nevoie de ea, chiar daca nu e destinatarul programat initial, imi fac datoria si o "trimit"...

the watchful waiting

and other chapters

joia la berlin expozitiile sint deschise pina la 10 seara, in rest, pina la 6. ei bine, intre 8 si 10, sau chiar inainte de ora inchiderii e cel mai misto interval sa mergi sa le vezi. cum acum, cind ma simt pe ultima suta de metri si   asta din mai multe puncte de vedere (bine, nu ca asta n-ar fi fost tonusul vietii mele in ultimii 30 de ani), mi-am facut un card anual, cu care pot intra de cite ori vreau, in ce muzeu vreau, sa stau cit vreau eu si de care chiar profit. ma apuca panica la gindul ca trebuie sa ma intorc in bihleala din ro asa ca mai "colectionez" aici ce mai pot.

berlinul nu e, paradoxal, top of the top, la expozitii. e o scena cu mult bullshit de arta contemporana, adica, arta contemporana de bullshit, si chiar recent imi spunea o pictorita de aici, pe jumate spanioloaica, de nu stiu ce top al influentei culturale, conform caruia berlinul era abia pe locul 16. si se justifica, zice ea, pentru ca de cite ori merge la madrid, e cite o expozitie misto, si aici, mult mai rar.

una dintre putinele expozitii care mi-a ramas, de anul trecut cred, sau de pe inceputul lui 2011, a unei gagici tinere, taryn simon: a living man declared dead and other chapters. o serie de portrete a unor persoane cu "story-uri" speciale, si a familiilor lor. mi-a placut ideea in sine, titlul expozitiei referindu-se la indieni declarati brusc morti la starea civila, de catre persoane mai influente si mai bogate, pentru a li se lua pamintul. asa, de pe o zi pe alta. principiul e de retinut si de aplicat in mai multe domenii! dar portretele in sine, impresionante, exact momentul acela de gratie pentru un portret, cind esti "vidat" de tine, de fake-uri, idei, etc.

mi-a mai ramas expozitia frida kahlo, din vara 2010, si cea a lui olafur eliasson, cred ca am mai relatat despre asta. si...nu stiu, cam atit. zilele trecute m-am uitat cu c. la un documentar despre/ cu marina abramovic, fascinanta, film despre expozitia retrospectiva de la NY si performance-ul the artist ist present (in care a stat timp de trei luni, asezata pe un scaun, in tacere, nemiscata, in timp ce pe scaunul din fata ei se aseza cine voia, din publicul vizitator) si da, mi-am dat seama ca par comparaison, la ce expozitii sunt aici, berlinul e lame.

ieri seara insa, m-am bucurat de altii. la gemäldegalerie, unde am fost ieri, e carravaggio, la care ma pot uita indelung. cu una din lucrarile lui foarte cunoscute, amor victorioso (portretul unui discipol si presupus amant de-al lui carravaggio). cred ca m. m-a introdus in lucrarile lui, povestindu-mi, cu mult sarm, all that jucy stuff despre viata lui (carravaggio)personala si m-a facut atenta la detalii, la interpretarile astea care-ti schimba radical perspectiva asupra tabloului, cind nu te astepti: soldatul care face pipi intr-un colt indepartat din tablou (v. critica la adresa nu stiu cui), ala care pune un deget intr-o gaura (trimitere la sex), gagica care duce fructe (trimitere la sex) sau care tine degetele indreptate spre inima, deschise in forma de v, de la voluptas (trimitere la sex), sageata indreptata spre sex (trimitere la mitologia greaca).

voila:

romeo vs julieta

simbata seara, cu n. si c.m., vorbim despre politicile rdg-ului, etc. n.m. incepe sa relateze povestea unei violoniste germane, din orchestra israelului, emigrata din rdg, care fusese crescuta doar de mama ei. primul sot al mamei, fost disident, intrat in inchisoare, tatal ei adevarat insa, necunoscut. dupa caderea zidului, porneste pe urmele lui, sa-l cunoasca, ajunge sa-l intilneasca, "stii, eu sint fiica ta", marea intilnire se lasa insa cu un soc, cind respectivul tata ii explica sec ca nu este singura lui fiica, ca atunci cind a conceput-o era in misiune, fiind obligat profesional deci de fostii stasi sa se infiltreze in famiile fostilor disidenti, sa seduca sotiile acestora, in principal telul  fiind chiar acela de a le lasa insarcinate. proiectul respectiv, numit "julieta", mi-a stirnit mai intii intrebarea fireasca si practica despre cum erau antrenati respectivii. in sinea mea, m-am gindit in paralel si la o replica feminina, citeva idei de antrenament cred ca am deja ...

fara sa intru, din fericire, (inca) la capitolul "julieta", am avut parte totusi de citeva ori de vreo doua trei disparitii absolut "misterioase", fix atunci cind parea ca lucrurile merg spre bine. am trait desigur si situatia clasica cu "it's not you, it's me", in varianta "you are much too good for me". particularitatea si deosebirea fata de proiectul julieta, e, in cazul meu, reaparitia, la fel de misterioasa si paradoxala a celor disparuti, dupa un anumit interval, cu acelasi elan. pentru mine, e o situatie de neinteles, adica, imi las loc de buna ziua, sau macar un hai sictir, macar atit, tot mai zic. CEVA.

e iar, vorba de o mutatie in materie de sexe. recent, am vazut un documentar, diferentele masculin vs feminin, un tip care explica cum femeile, care in principal comunica verbal, atunci cind vor sa pedepseasca, nu mai vorbesc. ceea ce, insa, este pentru barbati, o usurare. pai si atunci, de ce sint pedepsita? si mai ales de ce sint pedepsita ASA?

african mailman

my favourite (man), right now:
http://www.youtube.com/watch?v=ynnb6ejdEz0

oldies, but goldies

si asta, face parte din categoria "tezaur-trofee". asa, in cadrul listei de colectionara, pentru ca in realitate, iar, nu stiu cit e de flatant. si ma refer aici, mai precis, la succesul meu in rindul virstei a treia-spre a patra. succesul MEU, adica, fix acea componenta datorata MIE e, realist vorbind, destul de limitat, el vine pe un teren deja pregatit de dispozitia si deschiderea acestei categorii de virsta, pentru tot ce inseamna carne+femeie + cel putin 30 de ani mai putin. pe scurt, aceasta introducere teoretica sta la baza unei intimplari de prin primavara. germania e foarte activa la capitolul senior life. n-am sa uit niciodata imaginea de la halensee, e un lac de pe aici, de aproape, unde poti peste vara sa stai la plaja.imi spusese a. de locul asta, m-am dus cu incredere, in costum de baie, ma avertizase in prealabil ca sint si multi nudisti. dupa un drum printre copaci, in fata ochilor mi s-a deschis pur si simplu o pajiste verde plina, dar fara nici o exagerare, PLINA de funduri goale de mosi. parca erau dintotdeauna acolo, crescute din pamint, dupa ploaie. imaginea socanta m-a determinat sa ma arunc cu aviditate in lectura cartii adusa cu mine, iata, din nou, the old catharsis.

dar sa revin: acum citeva luni, aflata la münchen la o chestie oficiala, intr-un scurt moment intre doua discutii, dupa conferinta, vine la mine, tirsiindu-si picioarele, un "domn", la, am apreciat eu, 80 sau, de ce nu, 90 de ani. care imi declara, ca de cum m-a vazut, a facut o pasiune pentru mine. imi povesteste pe scurt viata lui: dintr-o familie "nobila" din romania, de fapt discutia s-a desfasurat in mare parte in franceza, limba guvernantei si copilariei lui, pe care probabil ca si-o amintea si mai bine, casatorit a treia oara (sotia de altfel, o doamna respectabila, la vreo 70 de ani, se afla si ea prin preajma), insa de cinci ani nu a mai trait asa o pasiune fulgeratoare cum facuse pentru mine, fix atunci. ultima data deci cind o inselase pe sotia lui fusese acum 5 ani, (eu probabil trebuind in acest context sa il compatimesc si sa-i sar in ajutor), cu o colega de-a lui, care locuia in acelasi bloc cu ei, doar ca vreo citeva etaje mai jos. eu am reactionat per total, zic eu cu constiinta impacata, destul de chill. cu o uimire, exprimata prin ochii mei larg cascati, care poate a fost de el in mod gresit interpretata ca fiind interes+nerabdare. desi, un interes intelectual pentru poveste si pentru el, ca fenomen clar ca a existat. ne-am despartit in termeni politicosi, s-a scuzat ca totusi trebuie sa ii dea atentie si sotiei lui, eu l-am inteles si l-am iertat.

pasiunea insa a continuat, cel putin pentru o perioada de inca doua scrisori, la care n-am raspuns desigur niciodata, una in franceza, langue de l'amour, din care citez:

Intr-o prima faza, imi propune o colaborare pe linie "profesionala", pentru a putea veni la Berlin, apoi se arata dispus sa cedeze si sa vina "oricum".

"Independent de toate acestea, eu as putea veni si privat la Berlin. Cred ca noi doi suntem fiinte de exceptie si ar fi pacat sa ne pierdem ca doi meteoriti ce se indeparteaza iar spre a nu se revedea niciodata. Intilnirea noastra mi-a provocat o bucurie incandescenta. Cred ca am putea comunica pe baza de idei, pareri si experiente, si pe un plan monden."
R.

si, din a doua scrisoare, in franceza, in care e integrata scenarial si sotia, caci asa cere eticheta:

"Madame,
Je suis toujours sous la fascination de vos yeux verts. [...] J'essaie de trouver un pretexte pour venir a Berlin. Si vous venez a Munich, ma femme et moi serons heureux de vous avoir au diner (a le savoir a 7 jours en avance). Ensuite nous pourrions nous retirer "pour des completations", comme l'on dit dans notre metier.
Vous etes la seule femme a avoir dans l'internet une photo digne de sa beaute - de votre beaute royale".

R.

vorba lui celine, fiind atit de flatata, "qu'on n'en parle plus"...

the collector (II)

m., cind a venit la mine zilele trecute : "mais tu es une collectionnaire". colectia de fluturi, acum doar fotografiata, in realitate aruncata de mult la gunoi, aia de jucarii, etc. nu e prea flatant, de fapt, un colectionar mai mult poseda lucruri, decit sa se bucure de ele. la mine asta e si din decalajul asta cu realitatea, din handicapul de a trai in timp real, de a crede ca ce se intimpla mi se intimpla fix mie, aici si acum. nu stiu, imi lipseste organul, habar n-am, nici nu-mi mai bat capul sa inteleg. ca sa nu ramin totusi prea legata de lucruri, dar si dintr-o ratiune meschina si practica, aceea ca m-am plictisit sa le car cu mine, peste tot prin lume, le dau. si in principiu, chiar am inceput sa dau orice. 

o perioada am colectionat "trofee", pina am luat-o in freza de n-am mai stiut cum ma cheama, s-a intors roata si cred ca nici acum nu mi-am revenit bine, dar desigur, am crescut, m-am maturizat, am invatat si am devenit mai inteleapta. 

in fine. cel mai tare si mai tare stau la capitolul colectii de amintiri. 

din copilarie: 

- bomboanele fondante;

-pufarinii, pufuletii;

-grisul cu lapte, orezul cu lapte;

-ciocolata de casa (cu lapte praf);

-satoul (cu cacao sau simplu)

-friganele;

-eclere;

-inghetata de fistic la cornet;

-profiterolul de la amandina.

the collector (I)

These days, I have become a collector,
Tender of the flimsy, yellow, and still.
Putting one foot in front of the other,
I take the formless to heart, and I fill
Pots with dirt and myself with cold white wine.
Utterly beside the point in straw hat
And fussing with flowers, I am consigned
Neither to here nor there, to this and that.
Long since the Furies cried, I’ve been alone
For gods don’t rejoice in the death of two.
Doggedly, like Sisyphus and his stone
I push, but second chances are so few.
When I stumble, kind eyes avert their gaze
And we fall each time I look back, these days.

Patricia Barber - Orpheus (2006)

http://www.youtube.com/watch?v=6t-J6-JJmkk

the muse

"I want you to be my forever muse."

(din You will meet a dark, tall stranger de  Woody Allen)

on a real ground, in real-time

pe m. l-am cunoscut deci recent, vinerea trecuta, la ziua a., prietena lui e. au fost colegi de servici - a., care acum va pleca si ea la kiev. m., francez, dar cu background marocan, a fost cam singurul nou-cunoscut cu care am stat de vorba, si pentru ca asa s-a nimerit, ca dispunere in spatiu, sa stam mai aproape. eu n-am stat pina foarte tirziu, nu ma mai dau de mult pe spate, nici un fel de petreceri, imi si reprosase de fapt la un moment dat "mon air blasé", si a venit dupa mine, la plecare, sa-mi ceara numarul de telefon, cum-se-fa-ce-de-alt-fel. i-l dau, mi-l da pe-al lui, ca daca poate sa ma sune, eu, desigur, de ce nu. dupa care se razgindeste brusc, "non, c'est toi qui m'appelles. aveam de gind sa-l sun, undeva pe la un joi, dar mi-a scris el chiar a doua zi, invitindu-ma luni seara in oras. am iesit, la o cafenea din neukölln, unde nu mai fusesem de prin 2003, cu profesoara mea de jazz dance de atunci.

m-am simtit bine, o seara amuzanta, relaxata, m-am bucurat din nou de ocazia de a sta cu cineva natural si direct, pentru care lucrurile stau in general destul de clar. in intervalul dintre cele doua intilniri ii spun a. ca urmeaza sa ies cu m., a. se uita sceptic la mine: "but you know, he is no intellectual. he is a good guy, but no intellectual". in linia asta insa si tot m-am simtit bine. poate asta e solutia, replica mea (intelectuala) la cliseul general al barbatilor care umbla ani de zile cu brunete sexoase cu sanii mari, si in final isi iau o nevasta satena si stearsa, de da toata lumea din umeri. m. mi-a deconstruit din prima seara citeva dintre ideile mele fixe, vizavi de mine. mi-am dat seama, once again si in ce decalaj permanent sint cu mine, eu cu ambitiile mele, care povestite brusc au parut atit de derizorii, neclare si chiar usor timpite. mi-a facut bine, repet, sa stau cu cineva "sanatos", si setat pe realitate, pe care sa nu-l mai tirii dupa mine, prin tot felul de cotloane ale mintii mele incilcite, din care nici eu nu mai inteleg de multe ori, nimic.

bine, sa nu exageram, si "sanatos" e aici un termen relativ. desi intra la no alcohool, no drugs, long term relationships, la o scurta trecere in revista (ma cam enerveaza "momentul"), ma crispez putin: fosta lui prietena, zece ani impreuna, venind dintr-o familie bogata, acum face masaje si e ingrijorat, zice, ca mai nou ii scrie ca se apropie sfarsitul lumii si s-a mutat intr-o piramida, cu partenerul actual. se plinge ca e atit de greu sa gasesti in berlin pe cineva "normal", ca multe din gagicile cu care a fost dupa ce s-a despartit de prietena lui au fost lesbiene (!). am dedus ca au fost, dar pina la el. cam asta e, sa nu intru in zona de nepovestit, deocamdata constat ca e bine si sa fii on a real ground and in real-time.

cindy sherman

women without men

azi noapte am vazut filmul asta al lui shirin neshat, o artista iraniana, poate cea mai cunoscuta, facut dupa o nuvela de sharhnush parsipur. sint intr-o faza "persana", ascult multa muzica din partea aia, care mi se pare, dintre muzicile orientale, cea mai frumoasa, o percutie speciala, au "vână". mi-am comandat pe net filmul, auzisem vag acum doi ani de ea, cred ca fusese pe la berlin. un film de o frumusete vizuala rara, de mult nu m-a mai miscat asa ceva, exact acel feminine touch pe care il caut in permanenta, in care cred ca ma regasesc cel mai bine, si care se traduce pentru mine in doua coordonate: frumusete si autodestructivitate. la nivel narativ, filmul prezinta mai multe femei, pentru care solutia pentru iesirea din conditia de dependenta de barbati este  tragica. fie pentru ca nu vor, fie ca nu mai au cum, iesirea inseamna moarte (voita) sau resemnarea intr-o singuratate dominata de nostalgia dupa relatia cu un barbat. in acelasi timp, nu exista nici o solutie ne-tragica, o proiectie a "firescului" barbat-femeie (citeva situatii, mai degraba nesemnificative, si si atunci, mai degraba caricaturizate). cu alte cuvinte, that is definetly not the choice.

ieri imi explica l., pentru a suta mia oara, tipologia personajelor tragice:

1. blind destiny
2. cei care nu se pot decide intre passion and duty /reality and imagination si alte dualitati
3. hybris (la care tragicul vine din dorinta de a-ti depasi limitele)

i am a little bit of all that.

Visul lor familiar

Pentru D.

Sa i se implineasca visul ei familiar...

Mon rêve familier

---

"Je fais souvent ce rêve étrange et pénétrant
D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,
Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même
Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend.

Car elle me comprend, et mon coeur transparent
Pour elle seule, hélas! cesse d'être un problème
Pour elle seule, et les moiteurs de mon front blême,
Elle seule les sait rafraîchir, en pleurant.

Est-elle brune, blonde ou rousse? Je l'ignore.
Son nom? Je me souviens qu'il est doux et sonore,
Comme ceux des aimés que la vie exila.

Son regard est pareil au regard des statues,
Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a
L'inflexion des voix chères qui se sont tues."

Paul Verlaine (Poèmes saturniens)


et l'autre rêve familier, de Cartarescu


"nu stiu, e melancolia secolului care moare?
e toamna care ne bulverseaza pe toti, spalind frunzele galbene si caramizile rosii ale morii dimbovita
si aducindu-ne miros de subdezvoltare si tramvaie vechi=
e altceva? nu stiu, dar vad
ca toata lumea, pe trotuare, in fabrici si patiserii si pina si-n statiile
vintoase de troleibuz, barbatii, pustimea si tipele maritate
si codanele-n sarafan, cu cercei-lantisoare
uita de marele organism social, de familii si prunci
si chiar de propria lor carne, propriul lor singe, nervii si venele lor
si viseaza sub becuri electrice la fericire.
fericire la scoala, fericire la birou, fericire la masa, la cimp si in pat
si pina si farmaciile sint pline de insi de toate coloraturile
cerind la casa in loc de unguente si diazepam
din distractie, fericire.

ca sa fiu sincer, ma tot gindesc si eu la asa ceva.
mai ales cind, dupa vreo trei ore de predare la 41
ma duc sa maninc la auto-mecanica, la etaj
in mirosul dulce al salopetelor si piftiilor si in sporovaiala despre bani si bujii.
stau cu chiftelele si sticla de zmeura-n fata.
nu prea maninc, caci sint preocupat sa visez.
visul meu de fericire e un soi de azil sau de internat
micut, ascuns intr-o padure de foioase, o cladire cu pereti albi
si inauntru un dormitor calduros, cu vreo zece paturi
sau cel mult cincisprezece, mirosind a cearceafuri proaspete
cum sa spun, o infirmerie, dar fara injectii si medicatie,
un preventoriu fara hidrazida
sau chiar un ospiciu, fara lobotomii sau electrosocuri.
acolo sa fim o mina de oameni in pijamale
cit mai fistichii, cu buline verzi si roz, cu elefanti, donalzi, girafe
si care se incheie cu sireturi, ca dosarele.
sa stam acolo tot timpul, chirciti sub paturi si trancanind,
sa sucim cubul unguresc, la ora mesei
sa fim serviti cu grepfruituri
singuri, fara buletine si fara rude
fara nici o decizie de luat, sa dormitam, sa birfim, sa ne uitam pe geamuri
sa stam in amurg cu talpile pe calorifer citind romane si nuvele americane de autori tineri
carti dezordonate din care nu-ti vine sa te trezesti.
fara femei si aproape fara barbati
sa imbatrinim acolo, doar noi da noi
in duduitul caloriferelor, in zgomotul apei de la closet, in fisiitul asternuturilor
si ascultind cum fulguie peste padure.
ar mai fi si o masa la care sa scriu
tot ce-mi trece prin cap, versuri si povestioare, sa mizgalesc sa tin un jurnal
cu un vecin linga mine, care lipeste niste circuite cu letconul
la lumina unei veioze cu arc.

cam asta-mi doresc, daca e vorba de fericire.
si zi de zi la fel, izul de cositor si de coaja de grapfruit
si baietii cu porecle bonome, grasu, sobolanu sau kempes
agitindu-se blind in pijamalele lor tarcate,
citind si privind pe fereastra zapada.
si niciodata sa nu hotarasti nimic, sa nu depinda de tine
niciodata, viata nimanui.
o colivie tandra, alba si iubitoare
in care sa vietuiesti cu program de voie.

deocamdata insa termin chiftelutele si imi beau zmeura
apoi ma-ntorc la ore, pe strada plina de caroserii si motoare,
de cauciucuri desapate. da, toti oamenii au
fericirea lor. am si eu fericirea mea:
un dormitor cald intr-o padure inzapezita."

(din volumul Totul)

of both of your directions

ieri a fost ziua a., prietena lui e. si a dat o mica petrecere. a. a facut 32 de ani si pleaca si ea la kiev, cu e. e. e deja acolo, vine abia in zilele urmatoare sa impacheteze lucrurile si sa plece, endgültig vorläufig (traductibil prost in romana, prin definitiv pe termen lung). si aseara, si in ultima perioada, de fapt, ma apasa un fel de nostalgie. e si toamna, care deja a venit aici, desi mai sint zile cu soare, si mai ales faptul ca persoanele de care am fost cea mai apropiata in acesti ultimi ani se cara. si in primul si in primul rind e.. si a. si f., care s-a dus la paris. acusi ma car si eu, oricum, undeva, nu stiu unde. i hate bucharest, si din pacate, asta e cea mai evidenta optiune. bleax. dar, sa nu disperam, se va gasi o solutie.

prietenii a. nu sint aceeasi cu ai lui e., si nici nu prea fac parte din sfera persoanelor cu care m-as intilni eu de buna voie, in timpul liber. sint benigni, dar si cumva, asa, treci pe linga ei fara sa-i vezi, stai de vorba cu ei si ai uitat instant ce-ti povestesc. in general, desigur, caci dintre toti, m., francez, dar dintr-o mama marocana, parea interesant. iesea putin din schema, eu intelesesem ca-l cheama mahomed (sau mahommed?), si s-a simtit jignit, cind m-am adresat asa, eu din contra m-am simtit flatata, cind el a dedus ca sint spioana, pentru ca n-am cont pe facebook.

prietenia mea cu a. s-a legat mult in ultimul timp. si pentru ca eu, ca varianta feminina a lui e., sint automat si varianta lui imbunatatita. si pentru ca, i don' t know, without any specific reason. tin la ea si mi se face dor cind nu ne vedem mult timp. din cind in cind mai vine la mine si stam de vorba pina tirziu, "ca fetele". si pentru ca nu ne-am vazut mult timp, si i-a fost si ei dor de mine, mi-a dat si ea aseara un cadou o pereche de cercei, si o carte despre marilyn monroe. o primise ea, dar mie "mi se potriveste mai bine". orice as face, tot nu scap de mm. i-am dat jos posterul, l-am pus in dormitor dupa biblioteca, am spart (din greseala) canile cu ea, calendare, gadgeturi, nu mai sint la vedere, si...nimic. vine dupa mine. o carte cu poeziile si notitele ei, cu scrisori si chiar cu biletele de cumparaturi. un detaliu interesant: era, in ciuda impresiei generale, de o atentie si o meticulozitate iesite din comun cind venea vorba de pregatit petreceri, sau cind isi aranja locuinta. si poeziile ei, de o tristete la fel de iesita din comun si o revelatie pentru oricine:

"Life -
I am of both of your directions
Somehow remaining hanging downward
the most
but strong as a cobweb in the
wind - I exist .
more with the cold glistening frost.
But my beaded rays have the colors I've
seen in a paintings - ah life they
have cheated you."

of both of your directions, to m. and m.

si asta, poza ei preferata, facuta de Cecil Beaton in '56: