women without men

azi noapte am vazut filmul asta al lui shirin neshat, o artista iraniana, poate cea mai cunoscuta, facut dupa o nuvela de sharhnush parsipur. sint intr-o faza "persana", ascult multa muzica din partea aia, care mi se pare, dintre muzicile orientale, cea mai frumoasa, o percutie speciala, au "vână". mi-am comandat pe net filmul, auzisem vag acum doi ani de ea, cred ca fusese pe la berlin. un film de o frumusete vizuala rara, de mult nu m-a mai miscat asa ceva, exact acel feminine touch pe care il caut in permanenta, in care cred ca ma regasesc cel mai bine, si care se traduce pentru mine in doua coordonate: frumusete si autodestructivitate. la nivel narativ, filmul prezinta mai multe femei, pentru care solutia pentru iesirea din conditia de dependenta de barbati este  tragica. fie pentru ca nu vor, fie ca nu mai au cum, iesirea inseamna moarte (voita) sau resemnarea intr-o singuratate dominata de nostalgia dupa relatia cu un barbat. in acelasi timp, nu exista nici o solutie ne-tragica, o proiectie a "firescului" barbat-femeie (citeva situatii, mai degraba nesemnificative, si si atunci, mai degraba caricaturizate). cu alte cuvinte, that is definetly not the choice.

ieri imi explica l., pentru a suta mia oara, tipologia personajelor tragice:

1. blind destiny
2. cei care nu se pot decide intre passion and duty /reality and imagination si alte dualitati
3. hybris (la care tragicul vine din dorinta de a-ti depasi limitele)

i am a little bit of all that.