never, but forever

”Ideile nefericite și visurile naive. Toate amorurile lui. Dorința lui arzătoare a fost să fie ceva ce nu știa cum să fie. Nu și-a descoperit viața niciodată, Nathan. A căutat-o pretutindeni - în mina de zinc, în fabrica de discuri, în fabrica de fondante, în sindicat, în politica radicală, în rolurile de la radio, în agitarea gloatelor, în traiul proletar, în traiul burghez, în căsnicie, în adulter, în sălbăticie, în societatea civilizată. N-a putut s-o găsească nicăieri. Eve nu s-a măritat cu un comunist; s-a măritat cu un bărbat permanent flămând de viața lui. Asta l-a înfuriat și l-a tulburat și l-a și distrus: n-a reușit niciodată să-și croiască o viață care să i se potrivească. Teribil de greșit efortul acestui băiat. Dar greșelile omului ies întotdeauna la suprafață. N-am dreptate?”

(Philip Roth -M-am măritat  cu un comunist)

un lung discurs

iar am avut bafta de o carte care sa ma tina prinsa, de philip roth, of course, i married a communist. pentru care ii multumesc si g. si lui v. foarte mult. very inspiring.

”Suferinta eroica. Asta era specialitatea mea.”

”<<Sylphid are o noțiune a autonomiei absolute. N-are de gând să fie îndatorată nimănui. E tare>>.  <<Tare? Da? Atunci cum se face, intreaba Ira, ca n-o paraseste pe maica-sa, daca e asa de tare? De ce n-o ia la drum pe cont propriu? Ce spui tu n-are nici un sens. Tarie intr-un vid? Autonomie intr-un vid. Independenta intr-un vid. Vrei sa stii care-i explicatia la problema Sylphid? Sylphid e o sadica intr-un vid. [...] Sylphid sta acolo pentru ca maica-sa se teme de ea. Iar Eve nu va inceta niciodata sa se teama de ea, pentru ca nu vrea ca Sylphid sa o paraseasca si tocmai de aceea Sylphid n-o va parasi pana cand nu va descoperi un mod si mai ingenios de-a o tortura. Sylphid este cea care manuieste cravasa.>>"

"Da, ar fi trebuit sa se desparta el insusi. Dar n-a facut-o. De ce? Pana la urma, draga Nathan, n-am nici un raspuns. Intreaba-te de ce face un om o greseala tragica. Nu gasesti raspunsul."

"Acum, privind in urma, uneori am impresia ca viata mea a fost un singur discurs lung pe care l-am ascultat. Retorica e uneori originala, alteori placuta, uneori calpa (discursul celor ce se rostesc sub o deghizare), cateodata obsedata, alteori lejera si uneori ca varful ascutit al unui ac, si eu o aud de cand ma stiu: cum sa gandesc, cum sa nu gandesc, cum sa ma port, pe cine sa dispretuiesc, pe cine sa admir, ce sa adopt si cind sa fug, ce e incantator si ce e ucigator, ce e demn de lauda, ce e superficial, ce e sinistru, ce e rahat si cum sa raman cu sufletul pur. S-ar zice ca nimanui nu-i vine deloc greu sa-mi vorbeasca. E probabil o consecinta a faptului ca ani de zile am avut nevoie sa mi se vorbeasca. Dar indiferent de motiv, cartea vietii mele e o carte a vocilor. Cand ma intreb cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt, raspunsul ma surprinde: <<Ascultand>>. Sa fi fost asta drama nevazuta? Sa fi fost restul o mascarada, in care s-au camuflat toate lucrurile in realitate fara rost, dar de care m-am tot apucat cu inversunare? Sa-i asculti. Sa-i asculti vorbind. Un fenomen cu totul ciudat. Toti percep experienta nu ca pe ceva ce ai, ci ca pe ceva ce ai ca sa poti vorbi despre ea. De ce e asa? De ce vor ca eu sa-i ascult, pe ei si pe ariile lor? Unde s-a hotarat ca asta e utilitatea mea? Sau poate ca eu am fost de la inceput - prin inclinatie, ca si prin propria alegere - doar o ureche in cautarea unui cuvant?"

(din Philip Roth - M-am maritat cu un comunist)

de vei sti, de nu vei sti

"-De vei sti, te vei cai; de nu vei sti, iarasi te vei cai.
-Spune-mi, te rog!" (din Pasarea Maiastra)

mrs.big

poate ca pieptenii găsiți, și citirea basmelor lui ispirescu, făcută ca să aflu semnificația lor m-au trimis de fapt în altă parte. poate că de fapt eu trebuia să ajung la motivul transformării fetei de împărat în voinic.a-ici e-ra che-ia. dacă în asta va consta găsirea fericirii mele, sunt, în mod clar, pe drumul cel bun. sunt și anii de fitness, si mai ales de cărat zeci de bagaje, de colo colo.

dar încercările de vitejie au continuat cu montarea rafturilor, la bucurești, cu o bormașină, proprietate personală. rafturi montate cu înjurături (voila, altă trăsătură masculină) și înclinate nu numai stânga/dreapta, ci și ușor în față. iar încercările s-au cizelat, în decursul timpului, și cu tot felul de preferințe masculine. în primul rând pentru parfumuri bărbătești, terre d hermes, pe care l-am cumpărat anul trecut pentru că l-am simțit la un tip în metrou, și mi-a plăcut, l-am întrebat ce e, ăla a crezut că-l agăț, și mi-a precizat ca ”the parfume is rough, but i am a soft guy”, dar de câteva luni i l-am dat lui c., că eu mă și plictisisem și pentru că el mi-a dat o cămașă care îmi plăcuse mie, așa că am făcut ”schimb”, apoi a mai fost eau d hongrie, de la fragonard, pe care i l-am dat lui a., când a venit la berlin, de ziua mea, că eu, kezét csókolom, dar nu mai vreau să miros a nici un fel de ungur, și mai bine să rămână la el, i se potrivește, desigur, much much better. eu am mai rămas doar cu apuldre, de la molton brown. deci, măcar pentru aceste motive și pot începe să cred în devenirea mea întru ființă de parte bărbătească.

mai sunt și alte trăsături masculine, la care subscriu de bună voie și nesilită. fixația mea de a ajunge la o concluzie, de a pune lucrurile la ”punkt”, de a nu o lălăi în vorbăraie inutilă, de a alege între da sau nu, și dacă se poate, imediat, unde-o tot frecăm ca fraierii, vorba lui frate-miu, ”bine, bine, și ce-o să faci?” fosta profă de română, lăudându-mă printr-a doișpea, la o compunere despre morometii (singura care i-a atras atentia, in 4 ani de liceu, in rest considerind ca scriu destul de mediocru - asta pentru ca nu existau bloguri, pe atunci) a spus : ”a. are în primul rind o capacitate de sinteza -ceea ce e mai degraba o trăsătură masculină”. pe atunci însă nu îmi făceam griji că într-o bună zi aș putea deveni bărbat, cum încep să-mi fac acum...

și desigur, cea mai masculină trăsătură a fost și este admirația mea deschisă și directă pentru tot felul de femei. începând de la tot felul de frumoase pe care le văd pe stradă, pentru părul lor, în primul rând, dar și pentru ochi, ten, sâni, fund, cum se mișcă, cum se îmbracă, și continuând cu admirația pentru tot felul de susan sontag, marguerite yourcenar, patricia barber, care mai mult îmi întăresc, o dată în plus, convingerea că o relație hetero nu face decât să-ți alimenteze potențialul autodestructiv și&sau să te dilueze intelectual.

și nu e doar opinia mea. m.p. ma întrebase, acum vreo doi ani, ce e cu mine, ca sint ”cind fata, cind baiat, cind bisexuala, cind bisericoasa”...și m., la fel, cind m-a cunoscut, el, ca un bun cunoscător de lesbiene, mi-a zis ca ”j en suis sur que les femmes t admirent beaucoup”. et voila...

a existat, normal, și un punct culminant. cind eram la centru, la iasi, una dintre secretarele de acolo, care cu siguranta ma simpatiza, mi-a declarat intr-o zi, in care primisem niste poze si i le aratasem si ei: ”stii cu cine semeni?" iar eu, cliplind din ochi, caci asteptam un compliment, incasez edificarea zdrobitoare: "cu mr. big din sex and the city”.

the sounds of manteuffelstrasse

din recomandarile lui v.g., pe care le ascult acum obsesiv:

anouar brahem, astrakan cafe: http://www.youtube.com/watch?v=3ph3wSuDjpc

apoi verve remixed. si the knife (pentru ce ascult eu, chiar o premiera). si desigur, filmul documentar al lui fatih akin, the sound of istanbul: http://www.youtube.com/watch?v=2cFFTU_dHZw

gundula schulze eldowy

each fallen robin

”I can't keep track of each fallen robin” (leonard cohen -chelsea hotel)

room with a view

to the inside.

A-trane

Daca herbie hancock, sau brad mehldau, sau till bröner cinta la berlin in vreun club, ala e a-trane si nu b-flat sau schlott, din est. recent a fost terence blanchard, luna trecuta. cck, de exemplu, cind a cintat la berlin, tot in a-trane a cintat. eu cind merg acolo, merg intotdeauna cu k., sirboaica, si pentru ca ea sta vizavi. desi e in charlottenburg, la savigny platz, una dintre zonele cele mai scumpe din berlin (city), si deci ar trebui, teoretic, sa aiba un public de old forties, fifties, de prin vecini, si care-si permite, vine si multa lume tinara. profilul e deci destul de clar de jazz, mainstream, dar e de foarte buna calitate. in mod normal, cind merg in a-trane, e la jamsession-ul de simbata seara, de dupa ora 12.00, vineri insa k. m-a invitat la un concert cu "jafrikids" spune ea, care erau de fapt "jafrocats" si care mi-a placut. mai ales africanul de la balafon, care a fost vedeta serii. si care avea un tricou cu un text dragut: "le mieux moyen d'ecouter le jazz c'est d'en voir". pe linga muzica in sine, care e misto pentru ca  cine vine, vine cu multe compozitii proprii, si mai putin cu labe triste de cover-uri (of, si asta ma sperie la gindul intoarcerii mele), o alta chestie care-mi place e ca nu se fumeaza (si asta, par contraste, ma sperie ca idee, ca in ro se fumeaza peste tot si ca ex-fumatoare suport tot mai greu fumul de tigara). dar mai e putin. mai e putin, mai e un pic. pina la marele nimic. am plecat, pe la 1, destul de bine dispusa. k. mi-a imprumutat si doua filme sirbesti, la unul m-am uitat cind am ajuns acasa. tilva ros (the red hill), foarte foarte bun.

http://www.youtube.com/watch?v=h7h7TKrjNrM

despre doi prieteni, intr-un oras de provincie din serbia, care tocmai au terminat liceul, si de fapt nu fac decit skatebording, se drogheaza si isi petrec timpul cu tot felul de incercari teribiliste de a demonstra fie ca au curaj, fie ca asa ar putea atrage atentia gagicii, pe care si-o doresc amindoi. doar ca treptat treptat se face tot mai simtita frustrarea data e de o viata traita fara sens si fara perspective. ceea ce mi-a amintit putin de fostii mei elevi, deci m-a deprimat. si da, vazind filme de astea iti vine sa te intrebi la ce bun sa mai faci copii, cind stii ca, most likely, asa o sa le arate viitorul. cred ca am iesit din starea asta mergind la sport si sauna, a doua zi, pina m-am simtit indeajuns de obosita ca sa nu ma mai gindesc la nimic.

Full-sushi-Christmas

”Magia sărbătorilor” pentru mine a insemnat, cind eram in Romania mai ales, si petreceam Craciunul cu ai mei, mincat ”traditional” in disperare. nu sint, cu siguranta, un caz aparte. si pentru mine masa de Craciun (ca si cea de Pasti, de fapt) ma aducea obligat intr-o stare de invins, dupa ore de mincat continuu cel putin 4 feluri ”traditionale”: unul pina la trei, patru aperitive: salata de boeuf, racitura, cirnati, brinzeturi, apoi ciorba, apoi sarmalele, apoi friptura, apoi ceva de peste, apoi cozonac. traditia familiei era ca in prima zi sa mergem la frate-miu, apoi a doua zi era masa la ai mei si apoi, a treia zi, la sora-mea. însa pe linga mesele de prinz, mai erau desigur si alte cafelute, gustarele, pe la prieteni. eu de ani de zile nu-mi mai petrec sarbatorile in familie, dar am facut in fiecare an sarmale, friptura, alea alea. anul asta am iesit din schema. asta si pentru ca am avut-o invitata pe n., japoneza. pentru seara de 24 am facut un fel de mincare asiatica. pe 25 am fost eu invitata la o masa ”traditionala”, l. avea concert deci era la repetitii, asa ca am aminat pentru 26 masa traditionala de Craciun, care anul asta a fost exclusiv compusa din sushi. cred ca am mincat sushi pentru urmatorii zece ani (plus). nu ca nu mi-ar placea, si a si fost facut foarte profi, ca la el acasa. dar a fost un moment, un switch, cind dupa ce tot am molfait si molfait, am avut senzatia ca de fapt, carnea aia cruda de somon e ca o spinare de sobolan. si ca eu rod, par consequence, un sobolan. nu stiu cum mi/a venit asociatia. am incercat sa o elimin, sa suprapun un gind ”bun”, anume, ca de fapt si sushi-ul, cu invelisul ala verde, de alge, e ca o sarma in foi de vita, dar taiata felii. n-am reusit. si chiar pe masura ce tot incercam sa rup cu dintii carnea cruda de peste, si reuseam cu greu, cred ca tre sa ai dintii mai mici si ascutiti, asa, de japonez (?)  intervenea sobolanul.

but it was nice. oricum, am recuperat si pe 27, la o alta masa ”traditionala”, la m.m.. dar am sa iau o pauza de sushi, asta e tot. pina in 2022. 

de ieri am revenit la normal, fara invitati, adica. vineri a fost o zi superba, un cer senin senin, am facut cumparaturile la piata de turci de la maybachufer, pentru miine seara, apoi m-am vazut cu k., fotografa, la o cafea la jannis. jannis e si el un capitol aparte. e grecul care are o mica alimentara si o cafenea, si in plus, e si un fel de psihoterapeut al cartierului, ca lumea vine si mai si spune ce are pe suflet. cafeaua de simbata dimineata la jannis inseamna intervalul 10-13, depinde si citi ne adunam la povesti. ieri dupa amiaza eram insa doar eu cu k. i-am povestit de cei trei piepteni. jannis tresare, ca de ce i-am luat, ca nu trebuia. ca sa-i arunc. ca ”nu-i lucru curat”. ca semn rau. 

eu am tot stat, m-am gindit si azi. ca de ce sa fie semn rau. ca e semn bun, tocmai, sint protejata. si mi-am dat seama si de ce anume. cind l-am cunoscut pe a., a fost de ziua lui a., la coltul lui a.-dalbertstrasse cu oranienstrasse. cind m-a condus acasa, pe drum am gasit carti de joc. eu luam una, el una, asa, la intimplare, nu pe alese, ca sa faca fiecare cite o mina. (ca sa nu para si asta o chestie paranormala, tin sa precizez ca pe linga mine e plin de chestii de astea, cu jocuri de noroc, asa ca nu e such a big deal). eu am ridicat trei asi si 2 de 8, un full, cum cred ca se spune la poker si l-am batut, deci, in jocul nostru spontan pe a. caci doar eu am fost frumoasa care a avut parte de trei asi, de a. si a. si a. acum e clar, si asta o sa fac luni, rezolutia mea de 2013, o sa arunc cite un pieptene pentru fiecare a. ”sa creasca cite un zid mare si tare/ pentru fiecare”. 

sau ii pastrez, ca e mult mai funny sa ai despre ce povesti. caci, vorba basmului, si daca ii pastrez, ma caiesc, si daca nu ii pastrez, ma caiesc.  

the dangers

de vreo trei saptamini, sa zic asa, am gasit trei piepteni. la intervale destul de apropiate de timp ca sa-mi starneasca intrebari. cine isi mai face azi freza cu asa ceva. si mai ales la berlin? si sa-l poarte cu el, ca sa-l piarda pe strada, eventual cind isi scoate mobilul din buzunar. asa ca ”pieptenele”, intersectat brusc cu viata mea, mi-a solicitat atentia, si m-am apucat de cautat sistematic explicatii. unde altundeva sa incep, daca nu la sursa nr. 1, basmele romanesti ale lui petre ispirescu.

In esenta, pieptenele aruncat in urma se transforma intr-un zid si mai intirzie putin confruntarea directa cu ”the enemy”. The enemy, cel care vine razbunator si plin de ura din urma, are diverse fete, el e fie o scroafa periculoasa (ca in ”Voinicul cel fara de tata”), sau mama zmeului. c., caruia ii povestisem de piepteni, si caruia i-am si scris instant un sms, cind l-am gasit si pe al treilea (ala mic, cu citiva dinti lipsa) mi-a spus sa am grija, ca e clar ca e un zmeu pe urmele mele, si ca da, e evident, sint in pericol...dar oare o scroafa nu e ea totusi mai naspa? nu e mai perversa? acum ma antrenez, stau de veghe, sa fiu pe faza.

intre timp, am mai citit si alte basme romanesti. pe mine m-a frapat incoerenta lor, sau cum sa spun, eu cel putin nu reusesc sa inteleg de ce brusc intervine schimbarea, intr-un context in care binele se ”cistiga” prin lupte, prin incercari. in multe schimbarea apare asa, pur si simplu, ca si cum s-ar fi plictisit povestitorul ca personajul lui sa mai indure prea mult. sau de ce intervine iertarea, care si ea, e data complet aleatoriu.

interesant e cazul ”ileana sinziana”. in primul rind, e o poveste cu un substantial continut de analiza pe gender. concret: este vorba de un imparat cu trei fete, care trebuie sa trimita un fiu (pe care el nu il are, deci) sa slujeasca zece ani la un alt imparat, mai tare si mai mare. dintre cele trei fete, cea mai mica reuseste sa intre cel mai bine in rolul ”voinicului” si in aceasta postura sa o salveze si pe ileana sinziana. cu care se si casatoreste in final! dupa ce se transforma cu adevarat intr-un barbat!!! determinant in evolutia acestei fete de imparat  (care devine barbat, repet) este calul nazdravan. care nu numai ca alearga, salveaza, dar de fapt el e si cel care ia decizii, face strategii, etc. din care strategii, iar nu prea intelegi de ce asa si nu altfel:

”fata imparatului incaleca apoi pe Galben-de-soare si se desparti de calul ei, lacrimand. mersera, mersera, cale lunga, departata, cind fata imparatului gasi o cosita de aur. opri calul si-l intreba daca este bine sa o ia, ori s-o lase locului. calul ii raspunse:
-De o vei lua, te vei cai; de nu o vei lua, iarasi te vei cai; dara mai bine este sa o iei.
Fata o lua, o baga in sin si pleca inainte.”

asa si eu, chiar daca luam, chiar daca nu luam pieptenii, tot imi parea rau. asa ca mai bine i-am luat. sa vedem ce mai urmeaza. sa ma transform si eu?

the galliano jacket

there was, of course, long time ago, the adidas jacket. cea pe care am cumparat-o foarte spontan, intrând într-un magazin din friedrichshain, mi-a placut, mi-a venit, mi-am luat-o. eram cu a.. a doua zi, cand el a plecat din berlin si eu l-am dus la gara, i-am dat-o cadou. el a dormit cu ea o perioada, si a mai si purtat-o, un an mai tirziu, cind ne-am intilnit nu stiu pe unde, prin bucuresti, era imbracat cu ea, poate o mai poarta si azi, daca nu a aruncat-o inca, in dimbovita. whatever. din partea mea, poa s-o arunce in dimbovita cu el in interior, ce n est plus mon affaire a moi. eu mi-am luat alta in loc, mult mai misto, albastrul clasic de la adidas, cu dungi albe, si cu captuseala de satin.

dar nu asta era tema. de craciun si in week endul de dinainte ii aveam deja de mult invitati pe c., apoi pe l., pianistul si pe n., the japonese l. a avut aseara concert, chiar im grossen saal der philharmonie, ceaikovski 1, foarte misto. deci, ei erau programati si invitati de mult timp. asa ca atunci cind mi-a scris a.c., usor disperata, ca nu are locuinta, ea venind din zurich, pina pe 28 decembrie, ca s-a anulat nu stiu ce chestie pe care o avea ea chipurile deja aranjata. i gave her credit. gindindu-ma ca e nasol sa ramii asa, pe drumuri, fix de sarbatori. fata vine, multumindu-mi ca ”am salvat-o”, si  ca eu oricum sint ”o fata de aur”. drept multumire imi aduce o jacheta, nici mai mult, nici mai putin, decit de la john galliano. luata din zurich, de la un second, dar asta chiar nu conta. marimea 38. pe care mi-o da cu generozitate, ma asigura ca-mi vine ”minunat”. eu macar la umeri sint o 40 deci statea cel putin foarte fix. o puteam imbraca si sta cu ea, cu conditia sa nu ma misc, pentru ca de incheiat nu se incheia oricum de nici o culoare. dar fiind o jacheta galliano, puteam spune oricind ca e un bolero si ca de fapt asa e modelul. i-am multumit,  ca nu era nevoie, etc. treptat, din povestirile ei reiese ca si locuinta programata de fapt mai mult nu exista, si ca daca ar putea sa stea pina pe 3 ianuarie. incep sa ma enervez. fata de aur se transforma. rezist totusi cam zece zile, dupa care, inainte de a veni l. ajung clar la concluzia ca trebuie sa-si caute altceva, si chiar eu ii fac rost de doua oferte foarte acceptabile. ea gaseste in final o alta ”prietena” la care se muta. o alta ”fata de aur”.

la despartire, ii propun prieteneste ii dea celeilalte fete de aur jacheta galliano. ceea ce se si intimpla. si fara mari ezitari. si iar am ramas fara o jacheta pe care de fapt n-am avut-o de la bun inceput.

25. Dezember 2012

the lion

"-Let's say...since you were little and you were dreaming of someday getting a lion. And you're waiting and waiting and the lion doesn't come and along comes a giraffe. you can be alone or you can be with the giraffe.
- I'll wait for the lion.
-That's why I'm worried about you. "

(din The Beginners)

cred ca am mai postat asta. nu mai stiu.

the teacher, part I

and there is, of course, the teacher-part-of-my life. despre care as putea povesti la nesfirsit, cea mai love-hate-love-hate-hate-hate relationship din viata mea. multa vreme am si evitat sa spun ca am fost ever profesoara, asa de mult am respins ideea. dar sint foarte multe povesti, foarte multe, si normal, pentru ca a reprezentat o bucata consistenta din viata mea profesionala, in final a trebuit sa decantez si partile bune si sa-mi zic, la un moment dat  "ok, that was it". a mers greu si prost, zic eu, pentru ca am urit din start ideea de a fi profesoara si pentru ca am inceput prea devreme. in acelasi timp insa, am dat si peste elevi foarte misto si inteligenti si funny si de la care am si invatat enorm. dar urindu-ma pe mine in postura aia, le-am transmis multora, cred, in principal starea asta a mea. la care s-a adaugat o lipsa cronica de rabdare, spaima si disperarea ca-mi fut viata intr-o cancelarie, ura pe vinzatoarele ambulante care veneau si vindeau ciorapi (de plasa si anticelulitici) in ziua de salariu, sau martisoare de argint de 1 si 8 martie, folosite ulterior ca bijuterii adevarate, isteria ca ma timpesc pe zi ce trece, ca fac la nesfirsit acelasi lucru si degeaba. reuseam totusi, din perfectionism, si pentru ca n-as fi suportat sa aud ca nu sint "buna", sa ii fac pe citiva sa invete, si de aia, macar din cind in cind, in felul ala chinuitor al meu, dadeam tot ce puteam. ca "asta-i viata", o mare cancelarie, peste tot, am inteles mai incolo, cind, de bine, de rau, am si invatat sa fiu mai multumita cu ce am. insa atunci, ma sculam si ma culcam cu ura.

cum spuneam, am inceput pur si simplu prea devreme, si cu stingul. la 23 de ani, am picat titularizarea-primul soc, in fata unei tipe care terminase facultatea cu o medie generala, pe toti anii, cu 2 puncte mai mica decit a mea, dar care fusese mai bine pregatita la pedagogie, si facuse si pregatire cu cea care corectase tezele, am aflat dupa. in timp, s-a dovedit ca she was the right one, dedicata invatamintului, iubitoare de meserie si elevi, profesor si diriginte cu vocatie. iar eu, doar o aventuriera, cu juma de norma, care se cara instant la prima bursa obtinuta, dind peste cap continuitatea procesului de invatare a limbii germane si bulversind sufletele fragile ale unor copii in perioada de formare. dar, pentru ca trebuia sa am si eu banii mei, si pentru ca "invatamintul e sfint"+ "inceputul e greu", cum spuneau ai mei, mi-am facut carte de munca si am inceput sa predau la ceea ce si azi numesc "valexa" si la un alt liceu de cartier, unde aveam ore simbata. eu, tin sa precizez, obisnuita cu stilul de invatare al liceului de elita unde terminasem, am inceput de la prima ora, sa umplu tablele cu declinarea: das schön-e buch, die schön-e frau, der schön-en frau, der schön-e mann, des schön-en mann-es. declinare care mi s-a parut e-sen-ti-a-la pentru niste baieti venind constant fara caiete si care nici sa le fi dat eu bani si tot nu si-ar fi cumparat vreun manual. dupa un an, cind totusi ne-am imprietenit, m-am declarat multumita daca stiau sa spuna "ich heiße..." si "ich bin 18 jahre alt". dintre toti, mi-au ramas ca nume doar trei: natalia, basarabeanca, si pentru ca am facut meditatie cu ea si imi povestise de directoarea scolii, ca le spusese elevilor, ca ea cind se enerveaza pe barbatu-su se apuca si freaca covorul cu o varza taiata in doua,  unul poreclit "vulpe", care venea la ora si tragea pe nas niste prafuri (de creta) - a si fost arestat la un moment dat si a disparut din peisaj, dar a apucat sa ma intrebe "doamna, nu vreti si dumneavoastra?". si laurentiu. care venea simbata de simbata si avea si caiet si si-a luat si manual. laurentiu a lipsit o singura data, dar a venit in saptamina urmatoare si s-a scuzat: "doamna, saptamina trecuta am fost la un bairam si mi-a dat unul cu un cot in frunte, uitati, mi-a facut gaura, va rog puneti mina". in fruntea lui, in mijloc, intr-adevar, se putea sesiza o adincitura. l-am crezut pe cuvint, si fara sa palpez "zona afectata", m-am si interesat apoi pe la specialisti, cica se poate sa patesti asa ceva si sa nu mori totusi. cam asta era atmosfera, eu am trecut si pe acolo ca o fantoma, nu ma stia aproape nimeni, ca veneam cind si cind sa trec notele si sa inchei mediile.

dupa acel prim an, in vacanta de vara, am plecat de capul meu, cu foarte putine date stabilite, chiar fara sa stiu exact cind si pe unde ajung si unde dorm, o luna prin europa. la bruxelles, de acolo la paris si in final in germania, la n. si m-am simtit in sfarsit libera. pina cind, in toamna, am revenit la cancelarie, dar doar la aceea din valexa. ceea ce deja a insemnat un progres.

the woman's identity

the artist, part III

si desigur, cea mai mare dorinta a mea a fost sa devin pictorita. inca de la gradinita, unde am luat tot felul de premii pentru cele mai bune desene, dovedisem ca am un real talent, mai ales pentru ca stiam sa desenez copii in miscare traversind strada. le faceam picioarele indoite, ceea ce a fost considerat cu adevarat revelator pentru educatoarele mele. concurentul meu era t.i., care si el, pus sa faca un peisaj de toamna, desenase un mar cazind din copac. "si de ce l-ai facut maro cu puncte negre?" "pentru ca e putred". da, t.i. n-a riscat insa sa-mi ia locul de cea mai talentata la desen, s-a repliat pe chestii de construit cuburi, unde da, chiar ca nu le aveam.

recent, am citit "romancierul naiv si sentimental" al lui pamuk,si acolo, ca si in "istanbul", povestea ca pina la peste 20 de ani a pictat, dupa care a renuntat.  si, explica el, traieste, ca orice scriitor, invidia fata de pictori, pe care o declarau deschis si flaubert, si proust. si ca de aici, impulsul de a scrie, si principala sursa de inspiratie, din dorinta de a descrie prin cuvinte ce nu poti face desenind sau pictand. "mon volume est un tableau", spunea proust. si in cazul meu e valabil, in orice caz, daca nu impulsul de a scrie, atunci invidia. desi, din fericire, am ajuns si aici sa discern, si sa accept ca oricum n-as avea nici rabdarea, nici perseverenta, si mai ales nici autismul de care ai nevoie ca sa fii "pictor". si in plus, stiu ca m-as putea replia oricind pe "arta contemporana",pe "instalatii", sa fac o mamaliga si sa-i spun, stiu si eu: "attention, that is a bomb" si da, sa am iar un motiv sa ma cred desteapta. ...

but, for now, i'll just stick to my blog.

arrete la

http://www.youtube.com/watch?v=-gtAjZiAJpk
http://www.youtube.com/watch?v=XkFWcFE9akk
http://www.youtube.com/watch?v=3rRYdIZPxVM

cibelle, adusa de v.g., mi-a placut...

the artist, part II

unul din highlight-urile tineretii mele a fost, pe la 20 de ani, o bursa daad la mannheim. (chiar, oare ce-am facut sa treaca tot timpul asta, adica 15 ani, adica acusi aproape la fel de mult ca virsta de atunci? ) foarte bine organizat totul, dar in primul rind cu o "constelatie" de oameni misto, de care si atunci m-am simtit din prima foarte apropiata si cu care si ulterior am tinut legatura multa vreme. o perioada cu multe intimplari. atunci, in vara aia, cit sa era, 98? am trait inceputul, apogeul si sfirsitul carierei mele oficiale de actrita, la un workshop din cadrul cursului, facut chiar de actori profesionisti, la un teatru, teatrul G, oare? din mannheim... fiind prima data in viata mea cind am simtit ca am cu adevarat bani, o bursa daad era pe atunci foarte generoasa, si acum, cred, si cind am avut-o in mina mi-am luat din prima o pereche de pantaloni de piele, cu vreo 200 de marci, pe care i-am si purtat multa vreme. highlightul verii mele de 20 de ani a fost deci aceasta bursa, highlightul bursei a fost workshopul de teatru, highlightul workshopului de teatru a fost o sceneta cu foarte putine replici, in distributie eu si japonezul k., care era cel mai popular gagiu de la curs, iar highlightul piesei era momentul in care eu (interpretind o vinzatoare care incerca sa-l seduca pe cumparator) ma ridicam dintr-un fel de container (caci eram intr-o piesa cu o punere in scena avantgardista), faceam ochii mari, imi tuguiam buzele, foarte rujate, si ma descheiam la primul nasture de la bluza. si desigur, imi plimbam pe scena, in lumina reflectoarelor, pantalonii de piele. mai era un moment cheie, in care trebuia sa ma prefac ca il sarut pe k., doar ca, in emotia si viltoarea evenimentor, am uitat fix gestul asta. (desigur, intepretarea psihanalitica a acestui geste manque, nu voiam sa-l fac, de ce nu am vrut sa-l fac?!?)...

oricum, am avut succes, aplauze peste aplauze, am fost considerati "cei mai buni", asta si pentru ca eram si in afara cursului destul de "populari". inainte de a intra pe scena am baut sampanie, cu urarea "hals und beinbruch", iar dupa am primit un poster misto cu o camila care spunea ca se trezeste si noaptea, doar ca sa-si aprinda o tigara (la vremea aia fumam, si foarte mult).

ce m-a facut sa ma las din acest promitator inceput de cariera de actor, caci toti ma incurajau sa merg mai departe, sa continui miscarea aceea atit de naturala, de deschidere a nasturelui de la camasa, a fost starea de dupa spectacol, cind, pe la o bucata de noapte, m-a luat o depresie cumplita, de taiat venele cu cheia, de care, stiu si acum, ca te poate face, daca nu sa treci pe heroina, atunci macar sa incepi sa te imbeti regulat, in ultimul hal, ca sa uiti ca esti un loser, ca viata e de rahat, si ca si in replicile alea de retard, ai fost complet pe linga. m-am mai intilnit cu starile astea, normal, dupa "marile" mele proiecte si "realizari", dar ca atunci, da, niciodata. asa ca m-am dezambitionat.

the artist, part I

http://www.youtube.com/watch?v=FktNzLg_te4

"drink up baby/ stay up all night/ things you could do/ you won't, but you might."

asta in paranteza. ca nu mai stiu cum e, sa drink up all night. de citeva luni incoace nu mai beau alcool - adica, un pahar de vin/ sampanie simbata, unul duminica, intr-un ritm burghez si ordonat. ceea ce pentru mine a insemnat o schimbare sensibila. mai intii am suferit o depresie, dupa ce luni seara m-am trezit fara "the after yoga party", fara e., k.und k., etc. sarmul meu amuzant, starea mea de "tipsy", cum o numea v., erau "under the influence". de cind sint la berlin, chiar si la volan, s-a intimplat sa ma urc si cu definetly mai mult decit un pahar de sampanie (cam limita legala permisa in germania) la bord. nu manga, just tipsy. asa ca atunci cind mi-am vazut matizul izbit, dar fara mine in el, mi-am facut o cruce mare, trecind in revista datile cind am scapat la mustata. caci cineva  tot tre sa sufere, tot tre sa plateasca pentru pacate, chiar si pentru alea din trafic. asa ca daca nu eu, atunci masina. dar altceva voiam sa povestesc, sa spun ca-s ok, ca ma pot suporta si in stare de constienta, e ok, e ok, se poate.

 intr-una din datile cind a venit pasha la berlin, eram la maybachufer, si-i arat, oprindu-ne la intersectie, "pasha, daca ar fi sa masor in ceva anii astia de berlin, pai uite, de aici pina la kottbusser tor as umple partea asta de strada cu sticlele de hefeweizen+sampanie+cocktailuri baute, si cealalta banda, dinspre kottbusser spre maybachufer, cu dürüm-urile mincate." pasha ma incurajeaza, caci vede in asta o "lucrare": "shura, you are an artist"...

let me die a little, too

m., care e istoric de arta, imi povestea ca de curind a fost membru intr-o comisie de evaluare pentru achizitionarea unor opere de arta, printre care si lucrarea unei artiste austriece, de vreo 40 de ani. lucrarea vizata reprezenta, imi povesteste m., o fotografie cu o papusa barbie printre dildo-uri (nu stiu exact ce sint alea, intuiesc, dar nu vreau sa stiu mai mult) roz- pe post de pitici. si cam toate lucrarile artistei contemporane austriece mergeau in aceeasi directie, cum spunea m., a "investigarii artistice a propriului vagin". asa ca pretul propus de el a fost de 50 euro - pentru rama. povestea e sugestiva, zic eu, pentru un mod de-a fi al austriecilor.

azi, cu v., care are acum o rezidenta la viena, aceeasi discutie, despre modul de a fi si de a gindi al austriecilor (we are talking, in erster linie, about artists), in care dominantele sunt legate de pedofilie, incesturi, sado-masochism si mai ales morbiditate. "dar sint artisti buni"...am zeci de exemple in sensul asta. si chiar si fiecare austriac pe care am avut ocazia sa-l cunosc, in viata reala, mi-a stirnit aceleasi vibratii negative, ca si cum as fi intuit in ei substratul ala comun de jeg. nu stiu de unde vine. ce anume din ei ii face sa produca cite un schiele, cite o jelinek, cite un haneke?

austriecii cind spun ca se duc sa-si faca siesta, in loc de "ich gehe ein bisschen schlafen" spun "ich geh ein bisschen sterben", adica se duc sa moara putin. fosta mea proprietareasa, nemtoaica de altfel, imi dadea dreptate cind ii impartaseam convingerile mele vizavi de austrieci si imi povestea si ea, cum intr-o vara, cind statea la soare, intr-un parc din viena, cu picioarele desculte, intinse pe un scaun, la o terasa, vine la ea un austriac, un strain, un tip oarecare de pe strada  si-i spune, in incercarea de a-i face un compliment, desigur, ca in curind in degetele alea frumoase (!) de la picioare o sa simta artroza. acusi acusi.

madam' m., fosta mea colega de la valexa, imi povestea cum a fost intr-o vara la viena cu un grup de profi romani, intr-un "schimb de experienta" si ca primul (!) lucru "turistic" pe care l-au oferit austriecii a fost o vizita la  muzeul de pompe funebre (bestattungsmuseum), de la care toti romanii, dupa vreo 2 ore de vazut dricuri, sicrie, vagoane de transportat cadavre, portaluri de morminte, si alte chestii, au iesit livizi.

ce e drept, si eu cind am fost la viena, prin 2007, cred, dupa casa lui freud, de care am fost dezamagita, m-am dus imediat la presupusul mormint al lui mozart.

let me ride

• si iar am vazut multe filme inteligente, acum cu m., venetiano-timisoreanul care a venit la berlin -de prin 2008 a devenit o traditie, sa vina in noiembrie o saptamina la berlin, sa ma "scaneze". ultimul film, vazut chiar azi: holy motors de leos carax. foarte foarte inteligent si suprinzator, de la imagini pina la ideea in sine, de oameni care doar joaca roluri si pentru care mai ales moartea e un rol. personajul principal, intrebat la un moment dat de un fel de supervisor, daca nu s-a plictisit, si de fapt, ce il mai face sa continue, spune ca joaca in continuare "pour la beaute du geste". cu o muzica, tot, foarte buna, mai ales melodia asta, "let my baby ride" (la care si originalul, al lui RL Burnside e misto) : http://www.youtube.com/watch?v=QdvBLFI5kIs. 

• la "la notte", de antonioni, am adormit - poate asta e solutia, ca sa adorm, sa merg la cinema la filme de astea. imagini memorabile (cadrul cu zidul si jeanne moreau aparind doar putin, jos in stinga, apoi ea si tipul agatat la petrecere sarutindu-se in masina peste care ploua torential), replicile m-au plictisit, m-am indragostit insa de monica vitti. m., care stie tot felul de birfe de astea, intelectuale si semi-intelectuale, imi spunea ca jeanne moreau declarase in interviuri ca intotdeauna si-a dorit sa fie considerata mai degraba "frumoasa", decit "inteligenta" - la vremea ei, brigitte bardot era luata drept standard de frumusete, si ea, prin contrast, era doar aia desteapta. 

• vineri am fost la "in ihrem haus"/ dans la maison, ultimul film al lui francois ozon. si asta, foarte bun. un elev care povesteste, intr-o tema pentru ora de franceza, cum incearca sa patrunda in familia unui  coleg de clasa. proful de franceza, care ii citeste tema, il tot incurajeaza pe elev sa-si continue experienta voyeurista, de dragul lecturii, respectiv a scriiturii. si desi ideea in sine e foarte perversa, ii da pentru tema nota maxima, pentru ca " e bine scrisa": http://www.youtube.com/watch?v=lnDyu-6B5ks

si ieri am gasit o lingura indoita, pe care normal ca am luat-o si am adus-o acasa, si m-am amuzat cu m., cu expresia "a invirti lingura-n rana"...

der doppelgänger

tot din wonder boys:

"nu  mi-a luat mult pana cand am prins ideea dizertatiei, si anume aceea ca, pe parcursul vietii lui de scriitor, omul - stiti la cine ma refer, dar haideti sa-l numim Q. - devenise propriul lui doppelgänger, o umbra maligna care traia in oglinzi, pe sub dusumele si in spatele cortinei propriei lui existente, bantuind toate relatiile personale ale lui Q. si intregul lui comert cu lumea; o fiinta care nu se lasa usor impresionata de tragedie, careia nu-i pasa de sentimentele celorlalti, fara vreo inclinatie spre oricare dintre actiunile omenesti cu exceptia supravegherii si stocarii amintirilor. Acest actionar secret, a spus Q., se manifesta numai din cand in cand - coplesindu-l pe cel care-l facuse captiv fara sa vrea, ca sa zicem asa, asumindu-si pozitia dublurii lui destul cat sa spuna sau sa faca un lucru lipsit de intelepciune si reprobabil, asigurindu-se astfel ca nenorocirea omului, obiectivul constant al sistemului de supraveghere al celuilalt Q. si tema tuturor amintirilor lui, continua sa se manifeste neabatuta in viata lui Q. Desigur, altfel nu ar mai fi existat nimic despre care Q. sa scrie."

"am avut impresia ca Q. se referea la natura bolii miezului noptii, care aparuse dintr-o simpla stare de deconectare fata de ceilalti, dintr-o neputinta de "a te integra" obisnuita nu doar in cazul scriitorilor, dintr-un sentiment de gelozie si raceala, sentimente asemenea celor pe care le are cineva care se foieste fara incetare intr-o lume plina de oameni care dorm. Totusi ceea se intimpla foarte rapid in cazul bolii miezului noptii era ca ajungeai sa tinjesti dupa acest sentiment de separare, ajungeai sa-l cultivi, ba chiar sa infloresti la sanul lui. te indepartai din ce in ce mai mult pana cand, intr-o zi neagra, te trezeai si descopereai ca tu insuti ai devenit obiectul propriei tale priviri ostile."

(michael chabon - wonder boys)

lazy saturday with snow

si cu muzica misto misto tare de la v.g.: bill laswell, cibelle, fairuz, erkan ogur...

on writers, their love and lovers

"ca si albert vetch, parea a fi, simultan, bantuit de amaraciuni si neant, genul de om care acum iti poate ghici, cu o detasare care-ti taie respiratia, cea mai ascunsa durere din inima, pentru ca in secunda imediat urmatoare sa se intoarca, sa-ti faca vesel din mina si sa plece fericit si fara nici o grija si doar ca sa se izbeasca de o usa de sticla, iar obrazul lui sa aiba nevoie de douazeci si doua de copci."

"boala miezului noptii e un fel de insomnie emotionala. in fiecare clipa constienta, victima - chiar daca el sau ea scrie la rasaritul soarelui sau dupa-amiaza - se simte ca un om intins pe pat intr-un dormitor sufocant, cu fereastra larg deschisa, iar el priveste in sus la cerul spuzit de stele si avioane si asculta povestea storului zgaltiit de vant, a ambulantei sau a unei muste prinse in capcana unei sticle de coca cola. si asta in vreme ce toti vecinii dorm dusi. dupa parerea mea, asta e motivul pentru care scriitorii - ca si insomniacii - sunt atit de predispusi la accidente, atit de obsedati de calcularea ghininoanelor si a oportunitatilor ratate, atat de inclinati spre meditatie, dar totodata incapabili de a renunta la un subiect chiar si atunci cind sunt implorati, in mod repetat, s-o faca."

"in plus, simteam c-o iubeam pe emily, dar in felul fragmentat, semi-narativ in care iubesti oamenii atunci cand esti ametit de droguri."

(din michael chabon - wonder boys)

i write my name

"Here lies One
Whose Name was writ in Water." (cuvintele scrise pe mormantul lui John Keats)

wonder boys

"Lasa-i sa creada ce vor, dar eu n-am avut de gand sa ma inec. am vrut sa inot pina ma scufund-dar nu e acelasi lucru." (Joseph Conrad)

"Fiecare poveste e povestea ghinionului cuiva." (Michael Chabon - Wonder Boys)
"Prietenul tau, Crabtree, nu cauta decat, nu stiu, noutatea sau ceva in genul asta. e genul care colectioneaza, intelegi? colectioneaza chestii ciudate."

my women

shirin neshat, sophie calle, marina abramovic, patricia barber, ana mendieta, cosima von bonin, marguerite yourcenar, monica bellucci, laetitia casta, sandrine p.

Berlin, 25. November 2012

sussan deyhim

http://www.youtube.com/watch?v=AHqyxVrpnX0&feature=rellist&playnext=1&list=PL12F4958FFEC69DEF

si city of leaves : http://soundcloud.com/djdemonangel6/sussan-deyhim-city-of-leaves.

csak a szel

http://www.youtube.com/watch?v=fib6G3RHuBk

si asta, csak a szel - doar vintul, care a cistigat anul trecut premiul juriului la berlinala, un film foarte emotionant si puternic. parca filmat ca un documentar, te face sa simti tensiunea fara mari scheme de regie. mi-a placut foarte mult. +naratorul care supravietuieste.

pub

www.viktorleske.net/about.html

my haircuter. alban or viktor. they really deliver...

dintr-o caricatura din new yorker:
"i overshare only because you never listen."

the truth is in there

intr-una din rugaciunile parintelui Sofronie, pe care si eu ma stradui s-o zic, cit de des pot, se spune, "Doamne, fa ca viata mea sa fie adevarata!" deci, inteleg eu, si sint convinsa ca asta imi si doresc, viata mea sa nu fie numai reala, ci si adevarata. si reala, am senzatia ca e, de multe ori, doar partial. si nu numai cind ma gindesc in urma, si chiar momente pe care le consideram esentiale mi s-au sters, in cea mai mare parte. as fi in stare sa descriu imprejurarile fizice, cu destula precizie, cu nuante, culori, replicile, nu mai zic, cu punct si virgula, si totusi, nu pot spune despre evenimentele respective ca nu au fost fictiune. si la fel as fi in stare sa spun, sus si tare si sincer !, ca nu eu eram aia care a facut asta sau ailalta, pentru ca atunci, chiar nu eram EU aceea, ci da, o altcineva. c'était pas moi, pas moi...e denial? pai daca esti altcineva, nici de denial nu mai ai cum sa-ti dai seama. si chiar ca nu eram eu cea care a facut toate alea...

senzatia de fictiune, de ireal (ca mai e pina la a simti adevarul) se datoreaza, o stiu bine bine de tot, incapacitatii mele (sau sa-i spun neputinta? - da, suna mai duhovniceste) de a nu trai mai degraba in scenarii - fie pentru ca viata de zi cu zi mi se pare boring, sau pur si simplu apasatoare, atunci cind e liniste si pace, sau prea stresanta, cind e agitatie. si totusi, si totusi. i am not a lost case. pentru ca stiu, si asta si pe verificatele, ca tot traitul in timp real e solutia. imi pun a-cum paltonul in cui? a-cum imi pun pal-to-nul in cui. ma spal pe dinti? a-cum ma spal pe dinti. vorbesc cu a.? vor-besc cu a. si ma gin-desc doar la a., nu la a. sau a.

anti-lista continua, desigur: pe 15 octombrie a fost ziua lui a., care a implinit 26 de ani. din start, n-aveam chef sa merg. toata tinerimea aia, plus juristi toti, pizza facuta la microunde, in fine. m-am dus, imbracata cu niste toale noi si foarte misto, mai ales noii mei pantofi grena. iesind din bloc, ma gindesc, cum as fi eu imbracata in rochia verde, lunga, care oricum e doar pentru foarte soare si foarte vara si foarte altceva decit berlin. si mai ales cum ar-fi-fost ! cu ea, anul trecut, cind mi-am cumparat-o ca sa merg in italia, la nunta i.. deja ma vedeam eu pe mine, in rochia verde, la ancona, pe malul marii, la o nunta care oricum a avut loc anul trecut si la care, desi imi adusesem si rochia verde in cauza, m-am decis, in ultimul moment, sa ma imbrac cu altceva.

eu nu stiu cum se masoara progresul, sa zic ca sint mai bine, ca mie mi se pare ca bat pasul pe loc. dar azi m-am bucurat de ce mi-a trimis l., un citat din winnie, the pooh:

11:07:52  

L.: winnie: what day is it?

11:08:06  

L.: "it's today" answers piglet

11:08:18  

L.: "my favorite day!" said pooh .

the better way

• c. , in taxi cu a., care il intreaba daca e si el dintre aia care se gindesc ca daca taximetristul ar fi luat-o pe alt traseu, nu ar fi fost totusi mai rapid, mai bine, mai ieftin?
• asta prin vara: ma opreste some black guy, pe bicicleta, ca ma stie de mai mult timp de prin cartier, si ca daca nu as vrea sa iesim la o cafea si eventual si mai mult dupa. eu nu, multumesc, i am with someone. nu pare deranjat, caci: "maybe i can teach you some things he cannot...

what does HE deliver...

n-am avut si n-am nici in continuare vreun interes pentru america, americani si mai ales pentru politica americana. nu ma revolta nimic, din ce fac, nici nu ma intriga, nici nu-i cred responsabili pentru jocurile de culise care afecteaza mersul omenirii din ziua de azi. ma simt insa destul de linistita ca sint ei acolo, si nu china sau rusia, sau si mai rau, india. bleax.

singurul moment  cu alegerile pe care l-am prins, acum, la sala de sport, cind alergam pe banda, a fost o declaratie patetica&lacrimogena, a la hollywood, cu obama. ceva cu nu conteaza ca esti asa sau altfel, gay, straight, black, bla bla, ceva, asa, care chiar numai in scenele cu multi figuranti din gladiator mai poti vedea, oricum, vei reusi. n-am prins ce anume, unde, cind, cum, oricum, analistii americani care il luau in serios, ca asta era meseria lor, se intrebau "will he deliver all that?"

intr-o gindire simpla si sanatoasa de taran roman, mie imi place obama pentru ca imi place de michelle obama, care imi place because of her big fat ass. pe bune. si pentru ca am vazut-o facind flotari, tot asa, intr-un talk show,  prins tot asa, la sala, alergand pe banda. ad-mi-ra-bil. restul, je ne sais pas. pentru mine e de ajuns. she delivers.

un mort mort

un mort mort dans un mort mort.

ophelius...in the making

ophelius...in the making e una dintre lucrarile andreei hajtajer (pronuntata hoitoier!, ca e un nume unguresc !), pe care o si am la birou, o lucrare la care tin foarte mult. e schita proiectului unui film, in care o tipa tiriie prin zapada un tip, most probably, her lover. dincolo de metafora unei relatii in care unul il duce, cu greu, pe celalalt, lucrarea mai are citeva detalii importante: la fiecare imagine, care ar urma sa devina la un moment dat  un cadru de film, sunt fixati anumiti parametri. cum e fixata camera, care e sound-ul, cum e imaginea, cadrul, cit dureaza, la fel cum, in viata reala, unde orice gest de-al nostru se petrece intr-un context, care diminueaza, potenteaza, oricum, intr-un final determina insusi continutul.

ideea imi aminteste de o scena din my favourite josee, the tiger and the fish, filmul japonez despre cuplul acela, in care ea, handicapata, nu poate merge si el o duce in spate, obosit. mai mult sictirit ii spune ca trebuie sa-si ia un scaun cu rotile. ea, nu, ca ma duci tu un spate. dar n-o sa pot, la nesfarsit. si intr-un stil japonez, minimalist, ea nu mai zice nimic, doar isi pune barbia pe locul din umar, din spate, aproape de clavicula. very touchy.

pe andrea o cunoscusem cu ani in urma, prin 2005, si intimplator o fotografiasem atunci, la un vernisaj, fara sa o cunosc de fapt, ca dupa aceea sa ne reintilnim in 2011, si atunci sa-mi dau seama ca uite, deja ii aveam "amprenta".

si am primit voie sa pun si lucrarea pe blog:

the mistery

stradania mea nr. 1 este de a urma convingerea mea nr. 1, si anume ca in viata noastra totul se leaga, ca toate intilnirile au sens, fiecare om cu care te intilnesti este prevazut in planul lui Dumnezeu cu tine si de aceea vom da socoteala, la Judecata de Apoi (ca si pentru tot ce am spus, si aici e si mai nasol). in felul meu, ma stradui sa fac din aceste intilniri, da, niste minuni vii. da, nu reusesc, de unde am dedus, in combinatie cu convingerea nr. 2, ca Dumnezeu imi vrea mie binele, ca din aceste intilniri, in care lucrurile o iau la un moment dat pe ulei, eu trebuie sa invat sa ma car la timp si sa dau cu flit cit trebuie. aici, da, incep sa am mai mult succes (bine, cred ca e si o chestie de exercitiu, si mai putin de talent).

daca ma uit la cartile de vizita adunate in ultimii ani, si la cum s-au materializat ele in relatii constructive, raportul e dezastruos. nu-i nimic, nu ma dau batuta. in scenele respective, de schimbare a cartilor de vizita, in acel moment de gratie, de intilnire, lucrurile s-au petrecut ca la carte. ba nu, mint. looking back, cred ca in sinea mea din start mi-am zis ca n-o sa iasa nimic. dar, cind eram acolo, sint sigura ca mi-am jucat bine rolul. si oare se tine, daca nu intentia de a face bine un lucru, macar intentia de a pretinde ca vrei sa faci bine un lucru? asta ce punctaj are?

cum am ajuns aici? rasfoind prin hirtiile mele, am dat de 2 carti de vizita pe care nu le pot lega de nici o figura si de nici un context. si nici cautind pe net, sa vad, poate imi amintesc ceva, nu stiu sa "dau vreo declaratie". ambele, de la doi de la Gadjah Mada University. Yoga Rossi Widya Utama si Erlanga Prasamya, din Indonezia. Daca vreau, pot sa-i sun.