și desigur și nan goldin

și desigur și nan goldin, din aceeași liga cu antoine d agata, principiul jurnalului vizua.l. de altfel, antoine d agata o și menționează ca pe unul dintre ”mentorii” lui. în 2010, cred, am și văzut o expoziție cu lucrările ei, la berlinische galerie. din seria ballade of sexual dependency.

nan goldin : nan one month after being battered (self-portrait)

 (din ballade of sexual dependency)

nişa credinţei

pentru prietenii mei berlinezi, în maxima lor majoritate neromâni, faptul că "merg la biserică" pare exotic. în relaţie cu românii lucrurile stau puţin diferit. în cele mai multe cazuri, de fapt, între mine, care "merg la biserică" şi ei, care "nu merg la biserică" planează o suspiciune reciprocă de debilitate mintală. ei mă consideră o spălată pe creier de nişte popi obezi cu merţane, iar eu îi dispreţuiesc discret pentru statul cu băieţii la o bere sau/şi repetate futaiuri pe-o saltea. mă rog, vorbesc de aparenţe, nu intru aici să detaliez prea mult relaţia mea cu Dumnezeu, din care, da, mersul la biserică e doar o parte, că până la traducerea în acţiuni coerente mai durează. nu aş vrea să ştiu cum ar fi sau cum ar fi fost fără. aş fi ajuns probabil delicventă sau aş fi continuat pe o linie autodestructivă destul de pronunţată, ca să ajung în final să-mi tai şi venele. aşa că prefer să continui pe linia astalaltă, şi să fiu şi eu, cum îmi zicea o., la un moment dat,  "una din alea cu icoane-n portofel"...

realizez că nu sunt un bun exemplu. prin simplul fapt că înjur aproape instant, în gând, când cineva îmi cere socoteală ca de ce port cruce la gât ( şi mi s-a întâmplat inclusiv să fiu ironizată de poliţişti germani, la un banal control pe aeroport) sau de ce am icoane în casă. în gândul meu, se conturează două variante de răspuns: a) mai du-te-n mă-ta şi b) hai sictir (varianta mai soft). cred că principala teamă a celor care intră în contact cu mine, şi mă refer aici mai ales la bărbaţii interesaţi să mă aibă la un moment dat ca amantă, este că, fiind eu bruiată de idei preconcepute via religie nu aş mai dispusă să fac chestiile "alea". ori eu nu m-am simţit nicăieri mai liberă decât în relaţia mea cu Dumnezeu. liberă să încerc orice, şi când spun orice, i really mean everything. în plus mai e și sentimentul că am obligația de a descoperi până la capăt cum e mai bine pentru mine, acolo unde am ezitări, unde nu știu, unde nu cred. deci nu m-am simțit niciodată oprită, pe motiv că ”nu e voie”.  desigur, tot eu am fost aia care am încasat consecinţele. și da, aici m-am trezit, pentru că aici am avut parte de traducerea lor (a consecințelor) într-un sentiment de mare ţeapă. sau într-o încâlceală care-mi zbura creierii. în adolescenţa mea tulbure -  în care şi-au pus puternic amprenta nietzsche şi muzica heavy&death&speed metal (păi cum ar mai putea vreodată creierul meu să funcţioneze corect, după ore de dat din cap ca o fraieră pe ritmuri şi versuri de sepultura sau sodom sau slayer?) - dar chiar şi mai târziu, aveam dialogul ăsta naiv cu Dumnezeu, pe care îl întrebam, dar dacă fac asta, ce se întâmplă, ce-mi faci? dar ASTA? dosarul e în continuare deschis, mai am multe întrebări de primit, nu mă simt întodeauna comfortabil. m., care îmi ştie şi furia şi icoanele, mă întrebase astă toamnă, contrariat că mă găseşte în fiecare an în aceeaşi stare, în aceeaşi criză cu mine, "bine, dar nişa asta a credinţei nu te ajută?". l-am înjurat, normal, şi pe el. cu varianta a, cred. în seara mai recentă, cu m.p. şi d.k., m. arată spre pinguinul meu de pluş, apoi spre icoana cu Isus şi  îl întreabă pe d., făcând intenţionat abstracţie de mine, "auzi, crezi că ăştia doi vorbesc între ei"? în capul meu, da! şi în plus, şi eu vorbesc cu amândoi!!!

şi cel mai recent (subiectul oricum revine des în viaţa mea, şi de fiecare dată îl evit şi de fiecare dată mă enervez, pentru că, habar n-am, aici fiecare să-şi vadă de treaba lui, să se descurce, n-am răspunsuri şi oricum n-aş şti să explic) k., irlandeza, încercând să tragă o concluzie: "so, and what are you expecting, after your death?" . iar eu i-am raspuns, ca " i just hope to get in the right room".

le desir du monde

pe antoine d'agata l-am descoperit tot via k., care mi l-a recomandat, știind că mie îmi plac fotografiile unscharf (cum e în română?), neclare? cred ca termenul tehnic e diferit. și mi-a zis de el, ca de fotograful care  face poze în bordeluri și mai ales încercând să surprindă momentul orgasmului. tipul, care pentru mine intră în cel mai trist clișeu, ăsta de ”anti”, e cel puțin în fotografie, un adevărat. adică, simți că ce face, e doar pentru a-și găsi el o modalitate de a trăi cu maximă intensitate, că fotografia e chiar un mod de a scăpa de disperare,  de frică. pe mine mă plictisește tocmai maniera lui, care mi se pare la fel de dogmatică, de a fi ”anti”-sistem, ca și ateii care-ți reproșează tocmai din prea multă rigurozitate și fixism faptul că tu ești credincios, deci, cred ei, blocat în niște reguli. asta mă plictisește. în schimb, mă fascinează disperarea lui  (antoine d agata) de a se lipi de carne, doar ca să simtă, iar și iar, momentul ăla, de maxim. dar cel mai mult m-a fascinat faptul că nu are decât un ochi (unul pierdut într-o bătaie cu poliţia din Marsilia, pe la 17 ani) și că de asta el nu are percepția profunzimii, a perspectivei şi pentru că i se pare că lumea e doar o suprafaţă, resimte şi frustrarea de a nu putea pătrunde mai adânc.

              

”Privé de relief et de perspective, je vis dans un monde qui n'existe qu'en surface, un monde lisse et sans volume. Un spectacle dont je suis exclu. Il m'a fallu, avec le temps, créer les conditions pour comprendre ce regard virtuel  et distant, pour renverser ce rapport inopérant au réel et le transformer en rage de comprendre et d'exister."

favorita mea

de o saptamina incoace: http://www.youtube.com/watch?v=KlMyIUjbP7Y.

the big toes

pe 31 ianuarie a fost  ultima zi a abonamentului meu la sala. facut pe un an, la sugestia k., sirboaica. ma cam plictisisem de yoga si inot, și pentru ca niciodata n-am avut disciplina să fac și acasă exercitiile, ca e., dimineața, înainte de a pleca la servici, de ex. așa ca am ales ceva mai hardcore, la care sa pot merge la orice ora din zi si din noapte, cu toate tipurile de sport la un loc, plus sauna, plus inot. n/am ce zice, complexul la care am fost, era excelent, de la antrenori, aparate, conditii. eu insa nu ma miscam decit de doua ori pe saptamina. si in ultima vreme, o data la doua saptamini, ca sa nu mai zic de lunile de pauza, din toamna. per total, financiar, a fost, once again, o afacere ratata. prima data cind m/am dus, am avut impresia de lume paralela, efectiv n-am stiut unde sa-i localizez pe toti oamenii aia, mai ales pe bărbați, antrenați, inalți, îmbrăcați și încălțați după ultimele răcnete în materie de articole sportive. și de fapt totul făcea impresia unui fel de fabrică de făcut mușchi. nu stătea nimeni degeaba, nu, nu. toți aveam treabă, un scop bine definit. eu de asemenea, un plan elaborat împreună cu un antrenor care mă monitoriza. asta, normal, doar o bucată, pentru ca dupa o vreme m/am plictisit si am preferat doar sa merg la sauna, unde iar, sa pot sta. insa tot am bifat niste cursuri, ce sa zic, excelente. de fiecare data alte exercitii, alta muzica, relaxarea din final era, de exemplu, pe melodia ”you are beautiful”, iar antrenorii, oh, antrenorii, aia de la cursuri, toti unul si unul, si markus, si stephan, si matthias si andreas si toti gay. hai, poate la stephan, cu care faceam cursul de bosu si body art , si cu care ma conversam la un latte machiato in lunch-ul din hol, hai ca poate el sa nu fi fost totusi gay...

nu-mi lipseste, am revenit la chantal, antrenoarea de yoga, care la cei peste 70 de ani este in plina de forma si o prezenta plina de viata si umor, am revenit la formula de viata zen, cu introspectie (ca melcul, care isi intoarce ochiul spre interior) si antrenarea rabdarii. displacement activity, cum spunea anita brookner. si chiar in interiorul acestei displacement activity, am o alta displacement activity, fixatia mea pe forma degetelor de la picioare ale celor de la curs. ca sa-mi placa de cineva, trebuie mai intii sa trec de acest prag, sa-mi placa, sa ne fie compatibile degetele de la picioare. daca nu, nu.

whatever, n-am chef de scris, desi am chef de povestit.

The Kindness in Me: mrs.big

The Kindness in Me: mrs.big

si ea

"Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well." (Sylvia Plath - Lady Lazarus)

my love is like a rose rose rose

 My love is like a red red rose (Robert Burns)

O my love is like a red, red rose

That's newly sprung in June:

O my love is like a melodie,

That's sweetly played in tune

As fair art thou, my bonnie lass,

So deep in love am I

And I will love thee still, my dear,

Till all the seas gang dry.

Till all the seas gang dry, my dear,

Till all the seas gang dry

And I will love thee still, my dear,

Till all the seas gang dry.

'Til all the seas gang dry my, my dear

And the rocks melt wi' the sun

And I will love thee still, my dear

While the sands o' life shall run

But fare thee weel, my only love

Oh, fare thee weel a while

And I will come again, my love

Tho' 'twere ten thousand mile

Tho' 'twere ten thousand mile, my love

Tho' 'twere ten thousand mile

And I will come again, my love

Tho' 'twere ten thousand mile.

ro vs ro

de fiecare data cind merg in romania mi se ascute atentia, acum, ca stiu ca in curind ma intorc, imi pregatesc deja terenul readaptarii. s., la care am stat la bucuresti, imi atragea atentia ca risc, dupa cum vorbesc, sa cad si eu in complexul ala, hai sa-i spunem al repatriatului de ne-bună-voie, care face o permanenta comparatie cu vestul, unde e totul mai roz si mai frumos. stiu ca nu e asa, ca toti sintem oameni, bla bla, si eu chiar sint un mare fan in ro a ceea ce as numi  un dinamism local, clar mult mai pronuntat decit in germania (bine, exclud din start iasul). in aceasta linie, necritica, si oricum, bine intentionata, observatiile la care ma refer in continuare, nu vor fi decit nuante ale unui peisaj sofisticat si original.

(in paranteza fie spus, ascult iar sussan deyhim, madman of god, misto: http://www.youtube.com/watch?v=iA5ekjkqc1s)

de cum aterizez, incep sa nu mai inteleg. si intru intr-un modus in care chiar eu ii provoc pe cei carora ma adresez, sa ma considere usor inceata la minte si nejustificat de aroganta. si fara sa vreau, le confirm atitudinea lor, enervata, si si mai aroganta: fie citesc gresit biletul de avion spre iasi si confund terminalul cu locul, la reincarcarea cartelei uit sa apas pe tasta diez si injur ca mi-au vindut o cartela expirata. vin deci, per total, cu anumite presetari: evit sa ma duc la femei care vind produse tehnice (ceea ce in germania nu fac), pentru ca le consider usor mai incompetente, ma iau la cearta cu chelnerii, ma enervez ca pe listele de meniuri  nu gasesti nu stiu cite din felurile prezentate acolo, si in general, pe sictirul general. in plus, in magazine, esti pus in permanenta in stand by. tu de fapt intervii, neavenit, intr-o convorbire mult mai importanta a vinzatoarei cu colegele, cu cineva la telefon, sau cu o ruda care trece sa salute. sau vine cineva care are o intrebare mult mai urgenta decit chestia pentru care sta restul lumii la coada. toate pe un fundal urlator de muzica de proasta calitate. de ce trebuie eu s-o ascult pe adele, pe kylie minogue cu especially for you, sau pe anda adam non stop? chiar la fadel,  one of my favorites, de exemplu, pe unde trec tot timpul sa il salut, macar pe unul din libanezii care vind acolo, vinzatoarea minca ceva si m-a rugat sa astept, chemind (print-un strigat) o colaboratoare, explicindu-mi ca n-are sens sa intrerupa, ca ar trebui sa se spele pe miini, si apoi iar sa continue sa manince. in plus, expunerea la o sexualizare excesiva, cine e bunaciune, cine nu e bunaciune, discutiile despre curele de slabit, participarile la tombole, la care poti cistiga o masina, un apartament, un mare moment din viata ta, care vin concomintent cu orice cumparatura pe care o faci si te obliga la alta conversatie inutila, vorbitul non stop la mobil (eu care scriu un sms la 3 zile) toate astea ma secatuiesc. seara ajung frinta. partea buna e iar, ca ajung sa adorm cu mult mai mare usurinta. si uit tot pina a doua zi. asta e, sa spunem, partea de actiune. exista insa si o latura mult mai profunda, care compenseaza. ea e stimulata, in cazul acestor vizite scurte in ro, prin masaj. prin care ai parte nu doar de o simpla relaxare musculara, nu, nu, ci de o racordare si armonizare a energiilor cu UNIVERSUL. totul e corelat: culoarea ochilor, zodia, grupa sanguina, capacitatea de a ierta, ceaiul de anghinare si nevoia de a renunta la fumat+baut+dulciuri. eu ma binedispun. si in rest, ma bucur ca nicaieri in alta parte n-am atitia copii in jur. si nici pe ai mei, si nici prietenii cu care in sfirsit pot sa rid in hohote pe limba mea.

tot de berlin e vorba

daca vreau sa/mi spal creierul cu ceva, atunci apelez la techno. kalkbrenner, dar si gagica asta, jennifer cardini: http://www.youtube.com/watch?v=lbwdQ_lPdv8
http://www.youtube.com/watch?v=h8McImzDXTw.
http://www.youtube.com/watch?v=Y_wV8KH0b4U
si asta, tot berlin berlin se cheama.

6 months after...

”You really think you've fucked the lesbian out of me in ten months?" (Philip Roth - The Humbling)

point of no return

in tragedia greacă există un moment, numit peripateia, când eroul își dă seama de adevărul situației, când realizează că tot ce a crezut e greșit. este momentul cel mai dramatic și punctul de la care și evoluția evenimentelor se schimbă radical. the turning point. peripateia este în primul rând o schimbare intervenită prin intelect sau prin logică (unde, până atunci, eroul acționase mai ales în virtutea sentimentelor).

evoluția nefastă este datorată deci sentimentelor, reașezarea în ordinea adevărului este datorată, în mod firesc, raționalului - dihotomia, de altfel, ”clasică”.

am ajuns la asta tot prin philip roth -the human stain, e o scenă in care coleman (profesor de literatură clasică) il intreabă pe nathan zuckermann de ce s-a retras la capătul lumii, să trăiască izolat într-o cabană. și nathan îi spune, știi cu siguranță, momentul în care the tragic hero realizes, that everything what he believed in was wrong. the peripety.

zilele trecute i-am avut invitati la un dinner mai improvizat pe m.p. și d.k. subiectul serii, desigur, arta contemporana și, related to it, acele momente, în care (ne-am rezumat la povești legate de sfera profesională, deși cred ca relevanța e aceeași și în plan personal) ajungi să rupi complet and forever o legătură cu cineva cu care ai colaborat&lucrat intens. normal că întotdeauna sunt mai multe frustrări acumulate, și că mai întâi e acel moment de hai să spunem, aplicat, peripateia, când treci în revistă. momentul dureros de luciditate. când realizezi că ai fost folosit. chiar dacă, bla bla, cum că amândoi, că ambele părți, că dacă nu eram eu, nu erai nici tu, dar nici dacă nu voiai tu, atunci nu mă băgam eu, etc. și după aia,  e momentul când orice, dar chiar ORICE ar mai face celalalt, spune, incerca, nu mai e chiar nici o sansa. cu timpul, se vindecă și resentimentele, mai spui un bună ziua, hallo-hallo, dar tot nu mai revii la ce-a fost înainte.  partea amuzanta cu m. si d. și cu mine, a fost ca fiecare a venit cu câte un exemplu, cunoștințe comune, inevitabil, pentru care iar, fiecare a avut înțelegere și empatie. cel mai vehement, paradoxal, d., care deși vorbea de o poveste de acum câțiva ani buni, o relata cu aceeași intensitate emoțională (super negativă), de parcă ar fi fost săptămâna trecută. și tot paradoxal, când am întrebat, așa, de deznodământ, bine, dar care-i soluția, că nu se poate ca lucrurile să rămână așa, blocate la nesfârșit, tot el m-a sfătuit să fiu eu ”aia generoasă”. el urmând să aplice soluția de data următoare.

the teacher (part II)

de primul an meu ca profesoara am spus. poate n-am accentuat destul sentimentul meu de ratare, datorat si faptului ca fusesem respinsa la doua burse importante. incepusem sa cred ca in final voi ajunge si eu, la un moment dat, sa frec un covor cu o varza taiata in doua ca sa ma calmez. norocul a fost in final cu vacanta de vara, cu saptamina la bruxelles, in cartierul de marocani si africani, portes de namur, in casa de daneji in care locuiau r. si c. (dar si asta, e o alta poveste), apoi saptamina la paris, la g., in mansarda din 16. arondissement, si apoi alte doua saptamini in germania, cu n. m-am refacut, m-am simtit frumoasa si iubita toata vara (in the western style), asa ca m-am dus relaxata la examenul de titularizare, pe care l-am luat, desi n-am mai invatat nimic in plus fata de anul anterior. am aplicat insa o tehnica speciala, anume sa-mi burdusesc teza cu nume inventate de asa-zisi critici nemti, in baza argumentelor carora si a unor citate la fel de false imi fabricam chipurile descrierea epocii sau curentului literar dat la concurs. am avut succes, am facut impresia de foarte erudita si stapina pe situatie, asa ca am devenit profesor cu drepturi depline. marturisind asta aici risc desigur, ca retroactiv sa mi se retraga, titlul de profesor titular. dangerous. eu uram in continuare din tot sufletul povestea asta. asa ca am inceput sa lucrez cu dementa. ore la facultate, facultati, centru, meditatii, traduceri, translatii si desigur mastere. mai ales ala de psihologie, inceput ca sa aflu cum poate totusi  relationa o personalitate histrionica, narcisista, colerica si melancolica, pasiv-agresiva si per total cam borderline, cu LUMEA. dincolo de toate, acest master, indiferent ca m-a ajutat sau nu, a fost o revelatie, l-am făcut cu pasiune si îl păstrez în continuare în amintire ca highlight-ul studiilor mele. lucram cam non stop, ca sa uit the very fact ca eram profesoara. foloseam un neutru ”predau germana”, si daca se nimerea sa ma intilnesc cu cineva prin preajma scolii eram perfect in stare sa spun ca ma plimb, ca am avut treaba la hala, orice, numai sa nu spun ca ”am avut ore”. i hated it. si de aia, (caci asta era metoda mea de a ma sustrage / si folosesc metoda si in continuare ) preferam sa spun ca problema nu exista. imi foloseam minimul de resurse ca sa inteleg sistemul de impartire a claselor si orelor, intensiv, bilingv, rahat, si cind veneam la scoala, intram direct la ore, cind plecam, o faceam la primul semn ca incepe sa sune, tot timpul cu ochii pe ceas. devenisem, cred, propriul brand. cel mai des purtând o fustă peste pantaloni, cu geanta pusă oblic, la ore stând cu paltonul pe mine, si cu geamurile larg deschise, chiar dacă afară era frig. asta din graba mea, dar si dintr-o necesitate fizica, caci cum intrai intr-o clasă, te izbea mirosul de transpiratie. dar nu numai ca te izbea, el SE LIPEA de tine. era, ca in seinfeld, ”alive”. iarna, cind aveam ore pina la 1 jumate, ma duceam direct la patinoar, plecam asa, cu citeva minute inainte sa se sune, si putini stiu ca in rucsacul cu care veneam erau, cel putin pe timp de iarna, fie patine, fie gantere (ca sa profit macar de drumul spre scoala, facut pe jos, sa-mi antrenez pectoralii si tricepsii si bicepsii). i know, it sounds crazy. si de fapt,  ERA crazy.

 noul liceu insa, per total, decent. si am avut bafta si de clase foarte misto. chiar foarte. cu idei, creativi, funny. elevii erau ok, si daca aveam de ales intre cancelarie si ore, atunci preferam, desigur, orele. colegele mele se antrenau pentru ”proiecte europene”, chestie care ascundea, dupa mine, o activitate subversiva (tipariri de manifeste comuniste, sau anti-comuniste, cine stie), sint convinsa, caci prea era mare contrastul intre timpul alocat ”proiectelor” si rezultate. concret, proiectele europene (din ce am dedus eu ca insemnau ele) se materializau, dupa o perioada de vizite in strainatate in schimb de experiente cu alti europeni, in niste farfurii cu boabe de fasole lipite si colorate in albastru si galben (steagul UE, desigur) sau, in loc de fasole, cu capace de la fanta, cola, (astea la proiectele cu o componenta de protectie a mediului) si puse in vitrina scolii.  in rest, un mare mister. mai intrai din cind in cind in cite o clasa, din greseala, si dadeai peste citeva profesoare adunate, erau si niste elevi, unii aveau niste foi albe, altii nu, si daca ii intrebai ce fac, iti raspundeau conspirativ ca ”lucram la proiect”. eu ma retrageam cu respect, si chiar (sincer) fara invidie.

nu stiu cum am fost, nici pina azi, ca profesoara. v., care mi-a fost cursant, doi trei ani mai tirziu (dar desigur, cursurile alea erau altceva), imi spunea, chiar foarte recent, ca eram ”rea”. dar ce insemna sa fiu ”buna”? invatatoarea mea, considerata nu buna, ci foarte!! buna, ii dadea cu capul de tabla pe aia care nu intelegeau sau greseau tabla inmultirii. eu  m-am abtinut, desi de multe ori n-am fost nici eu departe. ceea ce m-a facut sa inteleg, ca ideea nu e sa ”rezist”, sau sa ma ” adaptez”, ci sa ma car cit mai repede.

tot in aceasta zi

"Tot in aceasta zi pomenirea celor doi sfinţi mucenici, care fiind aruncaţi într-o groapă în oraşul Parfum, s-au săvârşit."  (Sinaxar 23 ianuarie)

Freedom

Din Django Unchained: Freedom de Anthony Hamilton Ft. Elayna Boynton

https://soundcloud.com/tags/django%20soundtrack

Felt like the weight of the world was on my shoulders
..should I break or retreat and then return
Facing the fear that the truth, I discover
No telling how, all these will work out
But I’ve come to far to go back now.

Chorus:
I am looking for freedom, looking for freedom
And to find it cost me everything I have
Well I am looking for freedom, looking for freedom
And to find it, may take everything I have

I know all too well it don’t come easy
the chains of the world they seem to movin tight
I try to walk around if I’m stumbling so come..
tryin to get up but the doubt is so strong
there’s gotta be a winning in my bones

Chorus:
I’m looking for freedom, looking for freedom
and to find it, cost me everything I have
Well I’m looking for freedom, I’m looking for freedom
And to find it, may take everything I have

Oh not giving up there’s always been hard, so hard
but if I do the thanks lase the way I won’t get far.

Mhm, life hasn’t been very kind to me lately, (well)
but I suppose it’s a push from moving on (oh yeah)
in time the sun’s gonna shine on me nicely (on me yeah )
sudden tells me ’cause things are coming
and I ain’t gonna not believe

Chorus:
I’m looking for freedom, looking for freedom
and to find it, cost me everything I have
Well I’m looking for freedom, I’m looking for freedom
And to find it, may take everything I have

the very django

si recomandarea mea absoluta, ultimul tarantino, django unchained (si pentru muzica bestiala).

http://www.youtube.com/watch?v=eUdM9vrCbow

cold war

o melodie mai veche de acum doi ani. i still like it: http://www.youtube.com/watch?v=m0hVwiyMEm4.

vulnerable

berlinul e misto, fara discutie. doar ca sint cam doua luni pe an cind mi se pare greu de suportat orasul. dupa ce in primavara, vara, e totul verde, larg, spatios, relaxat, in toamna incep ploile si cerul gri, constant. si daca in noiembrie inca nu se aprind luminile, dar macar stii ca urmeaza sa se aprinda instalatiile de craciun, in ianuarie, dupa sarbatori, ele se scot destul de rapid si gata, s-a incheiat. si in rest e bezna, pentru ca de cind s-a inchis centrala atomica si germania s-a pus pe economisit, toate becurile din oras sint asa, doua-trei pe cartier, dar nu ca acum. eu chiar ma intreb cum aterizeaza avioanele, cum nimeresc ele berlinul, ca am senzatia ca de sus nu se vede mai nimic. deci, noiembrie si ianuarie (daca nu e zapada, sa te mai linisteasca putin). si la cerul gri, gri-inchis, daca se mai adauga si o stare de beatitudine data de dialogul permanent cu tine insuti, ce mai, e minunat, esti happy. saptaminile trecute a plouat constant, incepind cu 1 ianuarie, dar asa, o ploaie de aia, care sa-ti taie oasele si care-ti amortea orice umbra de optimism si chef de viata. bine, nimic nu se compara, pentru mine, cu iarna 2010, cind de altfel a fost, si in anunturile oficiale despre vreme, cea mai lunga perioada de nu stiu cind, de dupa razboi, cind la berlin n-a rasarit soarele. timp de trei luni, keine. nici nu mai stiam ce-i aia. ce vreau eu sa spun aici, este ca a fost cam nasol zilele astea. n-am avut nici un chef de sport. nici sa citesc, nici sa nu citesc. nici sa fiu singura, nici sa fiu cu cineva. am tiriit-o, insa, asa, "facind lucruri". dupa moto-ul nemtesc al familiei nemtesti la care am stat ca exchange student, cind spuneam ca n-am chef sa-mi fac curat in camera. "nu-i nimic, faci fara chef". am aplicat reteta, si am trecut cumva "through"...

v.m. imi spunea (si de altfel pentru replica asta ma indragostisem eu de el, pentru ca ma regasisem in ea) ca pentru el depresia e starea aia de plictiseala, de cand erai mic. starea aia de asteptare, care pentru mine era in primul rind in diminetile cind aveam ore dupa amiaza, sau intervalul de dupa ce ajungeam acasa, ca normal, pe vremea aia veneam singura, cu cheia de git si asteptam sa vina ai mei, sau sa vina cineva. sau chiar si la gradinita, cind eram pusi sa dormim la prinz si nu reuseam de nici o culoare, si timpul trecea greu, greu. si nu se intimpla nimic. si nici nu puteai sa-ti scoti miinile de sub patura, sau sa intorci capul, ca se chema ca esti treaz, si "nu era voie".o stare de plictiseala, cu asteptare (ca ce bine ar fi sa vina cineva) si frica (dar daca bate cineva la usa).si de fapt toate incercarile mele au fost, de atunci incoace, sa umplu cumva golul ala, cu ceva, cu cineva. sa scot miinile de sub patura.

 asa ca acum, vorba m., australianca, "ne stringem unii intr-altii", cel putin serile, mincam impreuna, si facem cu rindul. joi la m., azi, dupa yoga, la k.&k., miercuri la mine. pina mai ninge putin, pina mai iese un soare.si mincam impreuna la terase, tot la fiecare, pe rind.

some of

the good ones:

love and other crimes, film sirbesc, (pe care l-am vazut de cel putin zece ori, ma uit la el, asa, ca si cum as asculta un cd care imi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=p9v5lOn1np

how I ended this summer, rusesc, din pacate trailerul nu reda esentialul: http://www.youtube.com/watch?v=FkMuaN2yih8

meek s cut off, de kelly reichardt, cu replica: ”we re not lost, we are just not finding our way.”: http://www.youtube.com/watch?v=5rhNrz2hX_o

si unul vazut saptamâna asta, frantuzesc, un amour de jeunesse, care m-a atins, despre neputinta de a trece peste o relatie ratata. misto facut, fara patetisme:
http://www.youtube.com/watch?v=g4KopYK36Z4.

good, bad, worst

ultimul film bun vazut, cesare deve morire, care de altfel a și luat anul trecut ursul de aur la berlinala:
https://www.youtube.com/watch?v=HdNpnS4LQas
dar care nu mi-a placut la fel de mult ca filmul iranian de acum doi ani, nader si simin. a separation
https://www.youtube.com/watch?v=vB-PR38sA3o, de care cred ca am mai scris, cred, ca mi-a placut mult de tot. ideea ca o data strecurata neincrederea intr-o relatie, aia e, si in plus, cum se pierde o relatie, din orgoliu, in primul rand.

deci astea, cu adevarat, capodopere pe langa tembelismele de tabu si mai ales the sessions.

in tabu, marele merit al filmului, despre care se spune in cronici ca te surprinde, este ca te surprinde tocmai prin faptul ca iti creeaza niste asteptari pe care le anuleaza total. deci, zici ca tabu, iubirea interzisa, alea alea. cind colo, tabu e un munte din africa, iar povestea, o poveste oarecare despre un adulter. in trailer si pe afis apare un crocodil, si iti zici, gata, aici e sursa suspansului. crocodilul insa e un fel de crocodil de cada, care tot dispare si dupa ce astepti sa il inghita, ori pe sot, ori pe amant, asa mic si amarit cum e el, nu, e prins de fiecare data de negrii din ferma. filmul e insa alb negru. cred ca asta e mai degraba marele lui merit
https://www.youtube.com/watch?v=HoelUhjVXas
cum a ajuns insa sa fie premiat si considerat ”sublim”, ramine un mister.

culmea culmilor a fost insa the sessions, cu helen hunt. ar trebui sa merg sa cer banii inapoi. un film plin de cretinisme, facut cred cu bani de la state departement pentru persoane cu dizabilitati. ideea de baza a filmului este ca si unul paralizat, ca urmare a unei poliomelite din copilarie (deci avem si motivul destinului tragic), poate avea sex. toata lumea are intelegere si il sprijina sa realizeze acest lucru. dar mai ales helen hunt, care e o sex-therapist, si care il ajuta pe tembelul ala, cu o voce care te zgirie pe urechi pe tot parcursul filmului, de pitigaiata ce e, sa-și conștientizeze corpul și sexualitatea. descris, tot asa, ca fiind ”o comedie calda si plina de umor”, filmul a fost premiat la sundance, ceea ce de obicei e o carte de vizita. dar el colcaie de clisee americane de doi lei: preotul care e intelegator (adica bea si bere, mai si fumeaza si da din cap asertiv), vesnicele ”everything is gonna be alright”, incurajarea progresiva, increderea in fortele proprii, ce mai, un cacat de doi lei. singurul lucru pentru care se merita sa stai pina la capat, daca nu ai plecat totusi la timp, e ca apare helen hunt dezbracata, cu un corp lucrat frumos cu multa yoga, cred, si cu un prim plan cu niste sâni formidabili. atât. la asta nu mai dau trailerul, chiar nu se merita.

Eu

”Știi ce am înțeles? Am înțeles că fusesem învins. Nu e o idee care să-mi placă, însă de atunci am purtat-o în mine tot timpul. Învins de mine însumi, dacă te întrebi cumva. De mine însumi, cu toate principiile mele. Eu nu pot să-mi trădez fratele, eu nu pot să-mi trădez meseria de dascăl, eu nu pot să-i trădez pe dezmoșteniții din Newark. <<Nu eu - eu nu plec din acest oraș. Eu nu fug. Colegii mei pot face cum socotesc ei de cuviință -eu nu-i părăsesc pe acești copii negri>>[...] Când te desprinzi, așa cum am încercat eu s-o fac, de toate amăgirile evidente - religie, ideologie, comunism -, tot mai rămâi cu mitul propriei tale corectitudini. Ceea ce este amăgirea finală. ”

(Philip Roth- M-am măritat cu un comunist)

never, but forever

”Ideile nefericite și visurile naive. Toate amorurile lui. Dorința lui arzătoare a fost să fie ceva ce nu știa cum să fie. Nu și-a descoperit viața niciodată, Nathan. A căutat-o pretutindeni - în mina de zinc, în fabrica de discuri, în fabrica de fondante, în sindicat, în politica radicală, în rolurile de la radio, în agitarea gloatelor, în traiul proletar, în traiul burghez, în căsnicie, în adulter, în sălbăticie, în societatea civilizată. N-a putut s-o găsească nicăieri. Eve nu s-a măritat cu un comunist; s-a măritat cu un bărbat permanent flămând de viața lui. Asta l-a înfuriat și l-a tulburat și l-a și distrus: n-a reușit niciodată să-și croiască o viață care să i se potrivească. Teribil de greșit efortul acestui băiat. Dar greșelile omului ies întotdeauna la suprafață. N-am dreptate?”

(Philip Roth -M-am măritat  cu un comunist)

un lung discurs

iar am avut bafta de o carte care sa ma tina prinsa, de philip roth, of course, i married a communist. pentru care ii multumesc si g. si lui v. foarte mult. very inspiring.

”Suferinta eroica. Asta era specialitatea mea.”

”<<Sylphid are o noțiune a autonomiei absolute. N-are de gând să fie îndatorată nimănui. E tare>>.  <<Tare? Da? Atunci cum se face, intreaba Ira, ca n-o paraseste pe maica-sa, daca e asa de tare? De ce n-o ia la drum pe cont propriu? Ce spui tu n-are nici un sens. Tarie intr-un vid? Autonomie intr-un vid. Independenta intr-un vid. Vrei sa stii care-i explicatia la problema Sylphid? Sylphid e o sadica intr-un vid. [...] Sylphid sta acolo pentru ca maica-sa se teme de ea. Iar Eve nu va inceta niciodata sa se teama de ea, pentru ca nu vrea ca Sylphid sa o paraseasca si tocmai de aceea Sylphid n-o va parasi pana cand nu va descoperi un mod si mai ingenios de-a o tortura. Sylphid este cea care manuieste cravasa.>>"

"Da, ar fi trebuit sa se desparta el insusi. Dar n-a facut-o. De ce? Pana la urma, draga Nathan, n-am nici un raspuns. Intreaba-te de ce face un om o greseala tragica. Nu gasesti raspunsul."

"Acum, privind in urma, uneori am impresia ca viata mea a fost un singur discurs lung pe care l-am ascultat. Retorica e uneori originala, alteori placuta, uneori calpa (discursul celor ce se rostesc sub o deghizare), cateodata obsedata, alteori lejera si uneori ca varful ascutit al unui ac, si eu o aud de cand ma stiu: cum sa gandesc, cum sa nu gandesc, cum sa ma port, pe cine sa dispretuiesc, pe cine sa admir, ce sa adopt si cind sa fug, ce e incantator si ce e ucigator, ce e demn de lauda, ce e superficial, ce e sinistru, ce e rahat si cum sa raman cu sufletul pur. S-ar zice ca nimanui nu-i vine deloc greu sa-mi vorbeasca. E probabil o consecinta a faptului ca ani de zile am avut nevoie sa mi se vorbeasca. Dar indiferent de motiv, cartea vietii mele e o carte a vocilor. Cand ma intreb cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt, raspunsul ma surprinde: <<Ascultand>>. Sa fi fost asta drama nevazuta? Sa fi fost restul o mascarada, in care s-au camuflat toate lucrurile in realitate fara rost, dar de care m-am tot apucat cu inversunare? Sa-i asculti. Sa-i asculti vorbind. Un fenomen cu totul ciudat. Toti percep experienta nu ca pe ceva ce ai, ci ca pe ceva ce ai ca sa poti vorbi despre ea. De ce e asa? De ce vor ca eu sa-i ascult, pe ei si pe ariile lor? Unde s-a hotarat ca asta e utilitatea mea? Sau poate ca eu am fost de la inceput - prin inclinatie, ca si prin propria alegere - doar o ureche in cautarea unui cuvant?"

(din Philip Roth - M-am maritat cu un comunist)

de vei sti, de nu vei sti

"-De vei sti, te vei cai; de nu vei sti, iarasi te vei cai.
-Spune-mi, te rog!" (din Pasarea Maiastra)

mrs.big

poate ca pieptenii găsiți, și citirea basmelor lui ispirescu, făcută ca să aflu semnificația lor m-au trimis de fapt în altă parte. poate că de fapt eu trebuia să ajung la motivul transformării fetei de împărat în voinic.a-ici e-ra che-ia. dacă în asta va consta găsirea fericirii mele, sunt, în mod clar, pe drumul cel bun. sunt și anii de fitness, si mai ales de cărat zeci de bagaje, de colo colo.

dar încercările de vitejie au continuat cu montarea rafturilor, la bucurești, cu o bormașină, proprietate personală. rafturi montate cu înjurături (voila, altă trăsătură masculină) și înclinate nu numai stânga/dreapta, ci și ușor în față. iar încercările s-au cizelat, în decursul timpului, și cu tot felul de preferințe masculine. în primul rând pentru parfumuri bărbătești, terre d hermes, pe care l-am cumpărat anul trecut pentru că l-am simțit la un tip în metrou, și mi-a plăcut, l-am întrebat ce e, ăla a crezut că-l agăț, și mi-a precizat ca ”the parfume is rough, but i am a soft guy”, dar de câteva luni i l-am dat lui c., că eu mă și plictisisem și pentru că el mi-a dat o cămașă care îmi plăcuse mie, așa că am făcut ”schimb”, apoi a mai fost eau d hongrie, de la fragonard, pe care i l-am dat lui a., când a venit la berlin, de ziua mea, că eu, kezét csókolom, dar nu mai vreau să miros a nici un fel de ungur, și mai bine să rămână la el, i se potrivește, desigur, much much better. eu am mai rămas doar cu apuldre, de la molton brown. deci, măcar pentru aceste motive și pot începe să cred în devenirea mea întru ființă de parte bărbătească.

mai sunt și alte trăsături masculine, la care subscriu de bună voie și nesilită. fixația mea de a ajunge la o concluzie, de a pune lucrurile la ”punkt”, de a nu o lălăi în vorbăraie inutilă, de a alege între da sau nu, și dacă se poate, imediat, unde-o tot frecăm ca fraierii, vorba lui frate-miu, ”bine, bine, și ce-o să faci?” fosta profă de română, lăudându-mă printr-a doișpea, la o compunere despre morometii (singura care i-a atras atentia, in 4 ani de liceu, in rest considerind ca scriu destul de mediocru - asta pentru ca nu existau bloguri, pe atunci) a spus : ”a. are în primul rind o capacitate de sinteza -ceea ce e mai degraba o trăsătură masculină”. pe atunci însă nu îmi făceam griji că într-o bună zi aș putea deveni bărbat, cum încep să-mi fac acum...

și desigur, cea mai masculină trăsătură a fost și este admirația mea deschisă și directă pentru tot felul de femei. începând de la tot felul de frumoase pe care le văd pe stradă, pentru părul lor, în primul rând, dar și pentru ochi, ten, sâni, fund, cum se mișcă, cum se îmbracă, și continuând cu admirația pentru tot felul de susan sontag, marguerite yourcenar, patricia barber, care mai mult îmi întăresc, o dată în plus, convingerea că o relație hetero nu face decât să-ți alimenteze potențialul autodestructiv și&sau să te dilueze intelectual.

și nu e doar opinia mea. m.p. ma întrebase, acum vreo doi ani, ce e cu mine, ca sint ”cind fata, cind baiat, cind bisexuala, cind bisericoasa”...și m., la fel, cind m-a cunoscut, el, ca un bun cunoscător de lesbiene, mi-a zis ca ”j en suis sur que les femmes t admirent beaucoup”. et voila...

a existat, normal, și un punct culminant. cind eram la centru, la iasi, una dintre secretarele de acolo, care cu siguranta ma simpatiza, mi-a declarat intr-o zi, in care primisem niste poze si i le aratasem si ei: ”stii cu cine semeni?" iar eu, cliplind din ochi, caci asteptam un compliment, incasez edificarea zdrobitoare: "cu mr. big din sex and the city”.

the sounds of manteuffelstrasse

din recomandarile lui v.g., pe care le ascult acum obsesiv:

anouar brahem, astrakan cafe: http://www.youtube.com/watch?v=3ph3wSuDjpc

apoi verve remixed. si the knife (pentru ce ascult eu, chiar o premiera). si desigur, filmul documentar al lui fatih akin, the sound of istanbul: http://www.youtube.com/watch?v=2cFFTU_dHZw

gundula schulze eldowy

each fallen robin

”I can't keep track of each fallen robin” (leonard cohen -chelsea hotel)

room with a view

to the inside.

A-trane

Daca herbie hancock, sau brad mehldau, sau till bröner cinta la berlin in vreun club, ala e a-trane si nu b-flat sau schlott, din est. recent a fost terence blanchard, luna trecuta. cck, de exemplu, cind a cintat la berlin, tot in a-trane a cintat. eu cind merg acolo, merg intotdeauna cu k., sirboaica, si pentru ca ea sta vizavi. desi e in charlottenburg, la savigny platz, una dintre zonele cele mai scumpe din berlin (city), si deci ar trebui, teoretic, sa aiba un public de old forties, fifties, de prin vecini, si care-si permite, vine si multa lume tinara. profilul e deci destul de clar de jazz, mainstream, dar e de foarte buna calitate. in mod normal, cind merg in a-trane, e la jamsession-ul de simbata seara, de dupa ora 12.00, vineri insa k. m-a invitat la un concert cu "jafrikids" spune ea, care erau de fapt "jafrocats" si care mi-a placut. mai ales africanul de la balafon, care a fost vedeta serii. si care avea un tricou cu un text dragut: "le mieux moyen d'ecouter le jazz c'est d'en voir". pe linga muzica in sine, care e misto pentru ca  cine vine, vine cu multe compozitii proprii, si mai putin cu labe triste de cover-uri (of, si asta ma sperie la gindul intoarcerii mele), o alta chestie care-mi place e ca nu se fumeaza (si asta, par contraste, ma sperie ca idee, ca in ro se fumeaza peste tot si ca ex-fumatoare suport tot mai greu fumul de tigara). dar mai e putin. mai e putin, mai e un pic. pina la marele nimic. am plecat, pe la 1, destul de bine dispusa. k. mi-a imprumutat si doua filme sirbesti, la unul m-am uitat cind am ajuns acasa. tilva ros (the red hill), foarte foarte bun.

http://www.youtube.com/watch?v=h7h7TKrjNrM

despre doi prieteni, intr-un oras de provincie din serbia, care tocmai au terminat liceul, si de fapt nu fac decit skatebording, se drogheaza si isi petrec timpul cu tot felul de incercari teribiliste de a demonstra fie ca au curaj, fie ca asa ar putea atrage atentia gagicii, pe care si-o doresc amindoi. doar ca treptat treptat se face tot mai simtita frustrarea data e de o viata traita fara sens si fara perspective. ceea ce mi-a amintit putin de fostii mei elevi, deci m-a deprimat. si da, vazind filme de astea iti vine sa te intrebi la ce bun sa mai faci copii, cind stii ca, most likely, asa o sa le arate viitorul. cred ca am iesit din starea asta mergind la sport si sauna, a doua zi, pina m-am simtit indeajuns de obosita ca sa nu ma mai gindesc la nimic.

Full-sushi-Christmas

”Magia sărbătorilor” pentru mine a insemnat, cind eram in Romania mai ales, si petreceam Craciunul cu ai mei, mincat ”traditional” in disperare. nu sint, cu siguranta, un caz aparte. si pentru mine masa de Craciun (ca si cea de Pasti, de fapt) ma aducea obligat intr-o stare de invins, dupa ore de mincat continuu cel putin 4 feluri ”traditionale”: unul pina la trei, patru aperitive: salata de boeuf, racitura, cirnati, brinzeturi, apoi ciorba, apoi sarmalele, apoi friptura, apoi ceva de peste, apoi cozonac. traditia familiei era ca in prima zi sa mergem la frate-miu, apoi a doua zi era masa la ai mei si apoi, a treia zi, la sora-mea. însa pe linga mesele de prinz, mai erau desigur si alte cafelute, gustarele, pe la prieteni. eu de ani de zile nu-mi mai petrec sarbatorile in familie, dar am facut in fiecare an sarmale, friptura, alea alea. anul asta am iesit din schema. asta si pentru ca am avut-o invitata pe n., japoneza. pentru seara de 24 am facut un fel de mincare asiatica. pe 25 am fost eu invitata la o masa ”traditionala”, l. avea concert deci era la repetitii, asa ca am aminat pentru 26 masa traditionala de Craciun, care anul asta a fost exclusiv compusa din sushi. cred ca am mincat sushi pentru urmatorii zece ani (plus). nu ca nu mi-ar placea, si a si fost facut foarte profi, ca la el acasa. dar a fost un moment, un switch, cind dupa ce tot am molfait si molfait, am avut senzatia ca de fapt, carnea aia cruda de somon e ca o spinare de sobolan. si ca eu rod, par consequence, un sobolan. nu stiu cum mi/a venit asociatia. am incercat sa o elimin, sa suprapun un gind ”bun”, anume, ca de fapt si sushi-ul, cu invelisul ala verde, de alge, e ca o sarma in foi de vita, dar taiata felii. n-am reusit. si chiar pe masura ce tot incercam sa rup cu dintii carnea cruda de peste, si reuseam cu greu, cred ca tre sa ai dintii mai mici si ascutiti, asa, de japonez (?)  intervenea sobolanul.

but it was nice. oricum, am recuperat si pe 27, la o alta masa ”traditionala”, la m.m.. dar am sa iau o pauza de sushi, asta e tot. pina in 2022. 

de ieri am revenit la normal, fara invitati, adica. vineri a fost o zi superba, un cer senin senin, am facut cumparaturile la piata de turci de la maybachufer, pentru miine seara, apoi m-am vazut cu k., fotografa, la o cafea la jannis. jannis e si el un capitol aparte. e grecul care are o mica alimentara si o cafenea, si in plus, e si un fel de psihoterapeut al cartierului, ca lumea vine si mai si spune ce are pe suflet. cafeaua de simbata dimineata la jannis inseamna intervalul 10-13, depinde si citi ne adunam la povesti. ieri dupa amiaza eram insa doar eu cu k. i-am povestit de cei trei piepteni. jannis tresare, ca de ce i-am luat, ca nu trebuia. ca sa-i arunc. ca ”nu-i lucru curat”. ca semn rau. 

eu am tot stat, m-am gindit si azi. ca de ce sa fie semn rau. ca e semn bun, tocmai, sint protejata. si mi-am dat seama si de ce anume. cind l-am cunoscut pe a., a fost de ziua lui a., la coltul lui a.-dalbertstrasse cu oranienstrasse. cind m-a condus acasa, pe drum am gasit carti de joc. eu luam una, el una, asa, la intimplare, nu pe alese, ca sa faca fiecare cite o mina. (ca sa nu para si asta o chestie paranormala, tin sa precizez ca pe linga mine e plin de chestii de astea, cu jocuri de noroc, asa ca nu e such a big deal). eu am ridicat trei asi si 2 de 8, un full, cum cred ca se spune la poker si l-am batut, deci, in jocul nostru spontan pe a. caci doar eu am fost frumoasa care a avut parte de trei asi, de a. si a. si a. acum e clar, si asta o sa fac luni, rezolutia mea de 2013, o sa arunc cite un pieptene pentru fiecare a. ”sa creasca cite un zid mare si tare/ pentru fiecare”. 

sau ii pastrez, ca e mult mai funny sa ai despre ce povesti. caci, vorba basmului, si daca ii pastrez, ma caiesc, si daca nu ii pastrez, ma caiesc.  

the dangers

de vreo trei saptamini, sa zic asa, am gasit trei piepteni. la intervale destul de apropiate de timp ca sa-mi starneasca intrebari. cine isi mai face azi freza cu asa ceva. si mai ales la berlin? si sa-l poarte cu el, ca sa-l piarda pe strada, eventual cind isi scoate mobilul din buzunar. asa ca ”pieptenele”, intersectat brusc cu viata mea, mi-a solicitat atentia, si m-am apucat de cautat sistematic explicatii. unde altundeva sa incep, daca nu la sursa nr. 1, basmele romanesti ale lui petre ispirescu.

In esenta, pieptenele aruncat in urma se transforma intr-un zid si mai intirzie putin confruntarea directa cu ”the enemy”. The enemy, cel care vine razbunator si plin de ura din urma, are diverse fete, el e fie o scroafa periculoasa (ca in ”Voinicul cel fara de tata”), sau mama zmeului. c., caruia ii povestisem de piepteni, si caruia i-am si scris instant un sms, cind l-am gasit si pe al treilea (ala mic, cu citiva dinti lipsa) mi-a spus sa am grija, ca e clar ca e un zmeu pe urmele mele, si ca da, e evident, sint in pericol...dar oare o scroafa nu e ea totusi mai naspa? nu e mai perversa? acum ma antrenez, stau de veghe, sa fiu pe faza.

intre timp, am mai citit si alte basme romanesti. pe mine m-a frapat incoerenta lor, sau cum sa spun, eu cel putin nu reusesc sa inteleg de ce brusc intervine schimbarea, intr-un context in care binele se ”cistiga” prin lupte, prin incercari. in multe schimbarea apare asa, pur si simplu, ca si cum s-ar fi plictisit povestitorul ca personajul lui sa mai indure prea mult. sau de ce intervine iertarea, care si ea, e data complet aleatoriu.

interesant e cazul ”ileana sinziana”. in primul rind, e o poveste cu un substantial continut de analiza pe gender. concret: este vorba de un imparat cu trei fete, care trebuie sa trimita un fiu (pe care el nu il are, deci) sa slujeasca zece ani la un alt imparat, mai tare si mai mare. dintre cele trei fete, cea mai mica reuseste sa intre cel mai bine in rolul ”voinicului” si in aceasta postura sa o salveze si pe ileana sinziana. cu care se si casatoreste in final! dupa ce se transforma cu adevarat intr-un barbat!!! determinant in evolutia acestei fete de imparat  (care devine barbat, repet) este calul nazdravan. care nu numai ca alearga, salveaza, dar de fapt el e si cel care ia decizii, face strategii, etc. din care strategii, iar nu prea intelegi de ce asa si nu altfel:

”fata imparatului incaleca apoi pe Galben-de-soare si se desparti de calul ei, lacrimand. mersera, mersera, cale lunga, departata, cind fata imparatului gasi o cosita de aur. opri calul si-l intreba daca este bine sa o ia, ori s-o lase locului. calul ii raspunse:
-De o vei lua, te vei cai; de nu o vei lua, iarasi te vei cai; dara mai bine este sa o iei.
Fata o lua, o baga in sin si pleca inainte.”

asa si eu, chiar daca luam, chiar daca nu luam pieptenii, tot imi parea rau. asa ca mai bine i-am luat. sa vedem ce mai urmeaza. sa ma transform si eu?

the galliano jacket

there was, of course, long time ago, the adidas jacket. cea pe care am cumparat-o foarte spontan, intrând într-un magazin din friedrichshain, mi-a placut, mi-a venit, mi-am luat-o. eram cu a.. a doua zi, cand el a plecat din berlin si eu l-am dus la gara, i-am dat-o cadou. el a dormit cu ea o perioada, si a mai si purtat-o, un an mai tirziu, cind ne-am intilnit nu stiu pe unde, prin bucuresti, era imbracat cu ea, poate o mai poarta si azi, daca nu a aruncat-o inca, in dimbovita. whatever. din partea mea, poa s-o arunce in dimbovita cu el in interior, ce n est plus mon affaire a moi. eu mi-am luat alta in loc, mult mai misto, albastrul clasic de la adidas, cu dungi albe, si cu captuseala de satin.

dar nu asta era tema. de craciun si in week endul de dinainte ii aveam deja de mult invitati pe c., apoi pe l., pianistul si pe n., the japonese l. a avut aseara concert, chiar im grossen saal der philharmonie, ceaikovski 1, foarte misto. deci, ei erau programati si invitati de mult timp. asa ca atunci cind mi-a scris a.c., usor disperata, ca nu are locuinta, ea venind din zurich, pina pe 28 decembrie, ca s-a anulat nu stiu ce chestie pe care o avea ea chipurile deja aranjata. i gave her credit. gindindu-ma ca e nasol sa ramii asa, pe drumuri, fix de sarbatori. fata vine, multumindu-mi ca ”am salvat-o”, si  ca eu oricum sint ”o fata de aur”. drept multumire imi aduce o jacheta, nici mai mult, nici mai putin, decit de la john galliano. luata din zurich, de la un second, dar asta chiar nu conta. marimea 38. pe care mi-o da cu generozitate, ma asigura ca-mi vine ”minunat”. eu macar la umeri sint o 40 deci statea cel putin foarte fix. o puteam imbraca si sta cu ea, cu conditia sa nu ma misc, pentru ca de incheiat nu se incheia oricum de nici o culoare. dar fiind o jacheta galliano, puteam spune oricind ca e un bolero si ca de fapt asa e modelul. i-am multumit,  ca nu era nevoie, etc. treptat, din povestirile ei reiese ca si locuinta programata de fapt mai mult nu exista, si ca daca ar putea sa stea pina pe 3 ianuarie. incep sa ma enervez. fata de aur se transforma. rezist totusi cam zece zile, dupa care, inainte de a veni l. ajung clar la concluzia ca trebuie sa-si caute altceva, si chiar eu ii fac rost de doua oferte foarte acceptabile. ea gaseste in final o alta ”prietena” la care se muta. o alta ”fata de aur”.

la despartire, ii propun prieteneste ii dea celeilalte fete de aur jacheta galliano. ceea ce se si intimpla. si fara mari ezitari. si iar am ramas fara o jacheta pe care de fapt n-am avut-o de la bun inceput.

25. Dezember 2012

the lion

"-Let's say...since you were little and you were dreaming of someday getting a lion. And you're waiting and waiting and the lion doesn't come and along comes a giraffe. you can be alone or you can be with the giraffe.
- I'll wait for the lion.
-That's why I'm worried about you. "

(din The Beginners)

cred ca am mai postat asta. nu mai stiu.

the teacher, part I

and there is, of course, the teacher-part-of-my life. despre care as putea povesti la nesfirsit, cea mai love-hate-love-hate-hate-hate relationship din viata mea. multa vreme am si evitat sa spun ca am fost ever profesoara, asa de mult am respins ideea. dar sint foarte multe povesti, foarte multe, si normal, pentru ca a reprezentat o bucata consistenta din viata mea profesionala, in final a trebuit sa decantez si partile bune si sa-mi zic, la un moment dat  "ok, that was it". a mers greu si prost, zic eu, pentru ca am urit din start ideea de a fi profesoara si pentru ca am inceput prea devreme. in acelasi timp insa, am dat si peste elevi foarte misto si inteligenti si funny si de la care am si invatat enorm. dar urindu-ma pe mine in postura aia, le-am transmis multora, cred, in principal starea asta a mea. la care s-a adaugat o lipsa cronica de rabdare, spaima si disperarea ca-mi fut viata intr-o cancelarie, ura pe vinzatoarele ambulante care veneau si vindeau ciorapi (de plasa si anticelulitici) in ziua de salariu, sau martisoare de argint de 1 si 8 martie, folosite ulterior ca bijuterii adevarate, isteria ca ma timpesc pe zi ce trece, ca fac la nesfirsit acelasi lucru si degeaba. reuseam totusi, din perfectionism, si pentru ca n-as fi suportat sa aud ca nu sint "buna", sa ii fac pe citiva sa invete, si de aia, macar din cind in cind, in felul ala chinuitor al meu, dadeam tot ce puteam. ca "asta-i viata", o mare cancelarie, peste tot, am inteles mai incolo, cind, de bine, de rau, am si invatat sa fiu mai multumita cu ce am. insa atunci, ma sculam si ma culcam cu ura.

cum spuneam, am inceput pur si simplu prea devreme, si cu stingul. la 23 de ani, am picat titularizarea-primul soc, in fata unei tipe care terminase facultatea cu o medie generala, pe toti anii, cu 2 puncte mai mica decit a mea, dar care fusese mai bine pregatita la pedagogie, si facuse si pregatire cu cea care corectase tezele, am aflat dupa. in timp, s-a dovedit ca she was the right one, dedicata invatamintului, iubitoare de meserie si elevi, profesor si diriginte cu vocatie. iar eu, doar o aventuriera, cu juma de norma, care se cara instant la prima bursa obtinuta, dind peste cap continuitatea procesului de invatare a limbii germane si bulversind sufletele fragile ale unor copii in perioada de formare. dar, pentru ca trebuia sa am si eu banii mei, si pentru ca "invatamintul e sfint"+ "inceputul e greu", cum spuneau ai mei, mi-am facut carte de munca si am inceput sa predau la ceea ce si azi numesc "valexa" si la un alt liceu de cartier, unde aveam ore simbata. eu, tin sa precizez, obisnuita cu stilul de invatare al liceului de elita unde terminasem, am inceput de la prima ora, sa umplu tablele cu declinarea: das schön-e buch, die schön-e frau, der schön-en frau, der schön-e mann, des schön-en mann-es. declinare care mi s-a parut e-sen-ti-a-la pentru niste baieti venind constant fara caiete si care nici sa le fi dat eu bani si tot nu si-ar fi cumparat vreun manual. dupa un an, cind totusi ne-am imprietenit, m-am declarat multumita daca stiau sa spuna "ich heiße..." si "ich bin 18 jahre alt". dintre toti, mi-au ramas ca nume doar trei: natalia, basarabeanca, si pentru ca am facut meditatie cu ea si imi povestise de directoarea scolii, ca le spusese elevilor, ca ea cind se enerveaza pe barbatu-su se apuca si freaca covorul cu o varza taiata in doua,  unul poreclit "vulpe", care venea la ora si tragea pe nas niste prafuri (de creta) - a si fost arestat la un moment dat si a disparut din peisaj, dar a apucat sa ma intrebe "doamna, nu vreti si dumneavoastra?". si laurentiu. care venea simbata de simbata si avea si caiet si si-a luat si manual. laurentiu a lipsit o singura data, dar a venit in saptamina urmatoare si s-a scuzat: "doamna, saptamina trecuta am fost la un bairam si mi-a dat unul cu un cot in frunte, uitati, mi-a facut gaura, va rog puneti mina". in fruntea lui, in mijloc, intr-adevar, se putea sesiza o adincitura. l-am crezut pe cuvint, si fara sa palpez "zona afectata", m-am si interesat apoi pe la specialisti, cica se poate sa patesti asa ceva si sa nu mori totusi. cam asta era atmosfera, eu am trecut si pe acolo ca o fantoma, nu ma stia aproape nimeni, ca veneam cind si cind sa trec notele si sa inchei mediile.

dupa acel prim an, in vacanta de vara, am plecat de capul meu, cu foarte putine date stabilite, chiar fara sa stiu exact cind si pe unde ajung si unde dorm, o luna prin europa. la bruxelles, de acolo la paris si in final in germania, la n. si m-am simtit in sfarsit libera. pina cind, in toamna, am revenit la cancelarie, dar doar la aceea din valexa. ceea ce deja a insemnat un progres.

the woman's identity

the artist, part III

si desigur, cea mai mare dorinta a mea a fost sa devin pictorita. inca de la gradinita, unde am luat tot felul de premii pentru cele mai bune desene, dovedisem ca am un real talent, mai ales pentru ca stiam sa desenez copii in miscare traversind strada. le faceam picioarele indoite, ceea ce a fost considerat cu adevarat revelator pentru educatoarele mele. concurentul meu era t.i., care si el, pus sa faca un peisaj de toamna, desenase un mar cazind din copac. "si de ce l-ai facut maro cu puncte negre?" "pentru ca e putred". da, t.i. n-a riscat insa sa-mi ia locul de cea mai talentata la desen, s-a repliat pe chestii de construit cuburi, unde da, chiar ca nu le aveam.

recent, am citit "romancierul naiv si sentimental" al lui pamuk,si acolo, ca si in "istanbul", povestea ca pina la peste 20 de ani a pictat, dupa care a renuntat.  si, explica el, traieste, ca orice scriitor, invidia fata de pictori, pe care o declarau deschis si flaubert, si proust. si ca de aici, impulsul de a scrie, si principala sursa de inspiratie, din dorinta de a descrie prin cuvinte ce nu poti face desenind sau pictand. "mon volume est un tableau", spunea proust. si in cazul meu e valabil, in orice caz, daca nu impulsul de a scrie, atunci invidia. desi, din fericire, am ajuns si aici sa discern, si sa accept ca oricum n-as avea nici rabdarea, nici perseverenta, si mai ales nici autismul de care ai nevoie ca sa fii "pictor". si in plus, stiu ca m-as putea replia oricind pe "arta contemporana",pe "instalatii", sa fac o mamaliga si sa-i spun, stiu si eu: "attention, that is a bomb" si da, sa am iar un motiv sa ma cred desteapta. ...

but, for now, i'll just stick to my blog.

arrete la

http://www.youtube.com/watch?v=-gtAjZiAJpk
http://www.youtube.com/watch?v=XkFWcFE9akk
http://www.youtube.com/watch?v=3rRYdIZPxVM

cibelle, adusa de v.g., mi-a placut...