pentru prietenii mei berlinezi, în maxima lor majoritate neromâni, faptul că "merg la biserică" pare exotic. în relaţie cu românii lucrurile stau puţin diferit. în cele mai multe cazuri, de fapt, între mine, care "merg la biserică" şi ei, care "nu merg la biserică" planează o suspiciune reciprocă de debilitate mintală. ei mă consideră o spălată pe creier de nişte popi obezi cu merţane, iar eu îi dispreţuiesc discret pentru statul cu băieţii la o bere sau/şi repetate futaiuri pe-o saltea. mă rog, vorbesc de aparenţe, nu intru aici să detaliez prea mult relaţia mea cu Dumnezeu, din care, da, mersul la biserică e doar o parte, că până la traducerea în acţiuni coerente mai durează. nu aş vrea să ştiu cum ar fi sau cum ar fi fost fără. aş fi ajuns probabil delicventă sau aş fi continuat pe o linie autodestructivă destul de pronunţată, ca să ajung în final să-mi tai şi venele. aşa că prefer să continui pe linia astalaltă, şi să fiu şi eu, cum îmi zicea o., la un moment dat, "una din alea cu icoane-n portofel"...
realizez că nu sunt un bun exemplu. prin simplul fapt că înjur aproape instant, în gând, când cineva îmi cere socoteală ca de ce port cruce la gât ( şi mi s-a întâmplat inclusiv să fiu ironizată de poliţişti germani, la un banal control pe aeroport) sau de ce am icoane în casă. în gândul meu, se conturează două variante de răspuns: a) mai du-te-n mă-ta şi b) hai sictir (varianta mai soft). cred că principala teamă a celor care intră în contact cu mine, şi mă refer aici mai ales la bărbaţii interesaţi să mă aibă la un moment dat ca amantă, este că, fiind eu bruiată de idei preconcepute via religie nu aş mai dispusă să fac chestiile "alea". ori eu nu m-am simţit nicăieri mai liberă decât în relaţia mea cu Dumnezeu. liberă să încerc orice, şi când spun orice, i really mean everything. în plus mai e și sentimentul că am obligația de a descoperi până la capăt cum e mai bine pentru mine, acolo unde am ezitări, unde nu știu, unde nu cred. deci nu m-am simțit niciodată oprită, pe motiv că ”nu e voie”. desigur, tot eu am fost aia care am încasat consecinţele. și da, aici m-am trezit, pentru că aici am avut parte de traducerea lor (a consecințelor) într-un sentiment de mare ţeapă. sau într-o încâlceală care-mi zbura creierii. în adolescenţa mea tulbure - în care şi-au pus puternic amprenta nietzsche şi muzica heavy&death&speed metal (păi cum ar mai putea vreodată creierul meu să funcţioneze corect, după ore de dat din cap ca o fraieră pe ritmuri şi versuri de sepultura sau sodom sau slayer?) - dar chiar şi mai târziu, aveam dialogul ăsta naiv cu Dumnezeu, pe care îl întrebam, dar dacă fac asta, ce se întâmplă, ce-mi faci? dar ASTA? dosarul e în continuare deschis, mai am multe întrebări de primit, nu mă simt întodeauna comfortabil. m., care îmi ştie şi furia şi icoanele, mă întrebase astă toamnă, contrariat că mă găseşte în fiecare an în aceeaşi stare, în aceeaşi criză cu mine, "bine, dar nişa asta a credinţei nu te ajută?". l-am înjurat, normal, şi pe el. cu varianta a, cred. în seara mai recentă, cu m.p. şi d.k., m. arată spre pinguinul meu de pluş, apoi spre icoana cu Isus şi îl întreabă pe d., făcând intenţionat abstracţie de mine, "auzi, crezi că ăştia doi vorbesc între ei"? în capul meu, da! şi în plus, şi eu vorbesc cu amândoi!!!
şi cel mai recent (subiectul oricum revine des în viaţa mea, şi de fiecare dată îl evit şi de fiecare dată mă enervez, pentru că, habar n-am, aici fiecare să-şi vadă de treaba lui, să se descurce, n-am răspunsuri şi oricum n-aş şti să explic) k., irlandeza, încercând să tragă o concluzie: "so, and what are you expecting, after your death?" . iar eu i-am raspuns, ca " i just hope to get in the right room".
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen