vulnerable

berlinul e misto, fara discutie. doar ca sint cam doua luni pe an cind mi se pare greu de suportat orasul. dupa ce in primavara, vara, e totul verde, larg, spatios, relaxat, in toamna incep ploile si cerul gri, constant. si daca in noiembrie inca nu se aprind luminile, dar macar stii ca urmeaza sa se aprinda instalatiile de craciun, in ianuarie, dupa sarbatori, ele se scot destul de rapid si gata, s-a incheiat. si in rest e bezna, pentru ca de cind s-a inchis centrala atomica si germania s-a pus pe economisit, toate becurile din oras sint asa, doua-trei pe cartier, dar nu ca acum. eu chiar ma intreb cum aterizeaza avioanele, cum nimeresc ele berlinul, ca am senzatia ca de sus nu se vede mai nimic. deci, noiembrie si ianuarie (daca nu e zapada, sa te mai linisteasca putin). si la cerul gri, gri-inchis, daca se mai adauga si o stare de beatitudine data de dialogul permanent cu tine insuti, ce mai, e minunat, esti happy. saptaminile trecute a plouat constant, incepind cu 1 ianuarie, dar asa, o ploaie de aia, care sa-ti taie oasele si care-ti amortea orice umbra de optimism si chef de viata. bine, nimic nu se compara, pentru mine, cu iarna 2010, cind de altfel a fost, si in anunturile oficiale despre vreme, cea mai lunga perioada de nu stiu cind, de dupa razboi, cind la berlin n-a rasarit soarele. timp de trei luni, keine. nici nu mai stiam ce-i aia. ce vreau eu sa spun aici, este ca a fost cam nasol zilele astea. n-am avut nici un chef de sport. nici sa citesc, nici sa nu citesc. nici sa fiu singura, nici sa fiu cu cineva. am tiriit-o, insa, asa, "facind lucruri". dupa moto-ul nemtesc al familiei nemtesti la care am stat ca exchange student, cind spuneam ca n-am chef sa-mi fac curat in camera. "nu-i nimic, faci fara chef". am aplicat reteta, si am trecut cumva "through"...

v.m. imi spunea (si de altfel pentru replica asta ma indragostisem eu de el, pentru ca ma regasisem in ea) ca pentru el depresia e starea aia de plictiseala, de cand erai mic. starea aia de asteptare, care pentru mine era in primul rind in diminetile cind aveam ore dupa amiaza, sau intervalul de dupa ce ajungeam acasa, ca normal, pe vremea aia veneam singura, cu cheia de git si asteptam sa vina ai mei, sau sa vina cineva. sau chiar si la gradinita, cind eram pusi sa dormim la prinz si nu reuseam de nici o culoare, si timpul trecea greu, greu. si nu se intimpla nimic. si nici nu puteai sa-ti scoti miinile de sub patura, sau sa intorci capul, ca se chema ca esti treaz, si "nu era voie".o stare de plictiseala, cu asteptare (ca ce bine ar fi sa vina cineva) si frica (dar daca bate cineva la usa).si de fapt toate incercarile mele au fost, de atunci incoace, sa umplu cumva golul ala, cu ceva, cu cineva. sa scot miinile de sub patura.

 asa ca acum, vorba m., australianca, "ne stringem unii intr-altii", cel putin serile, mincam impreuna, si facem cu rindul. joi la m., azi, dupa yoga, la k.&k., miercuri la mine. pina mai ninge putin, pina mai iese un soare.si mincam impreuna la terase, tot la fiecare, pe rind.