de primul an meu ca profesoara am spus. poate n-am accentuat destul sentimentul meu de ratare, datorat si faptului ca fusesem respinsa la doua burse importante. incepusem sa cred ca in final voi ajunge si eu, la un moment dat, sa frec un covor cu o varza taiata in doua ca sa ma calmez. norocul a fost in final cu vacanta de vara, cu saptamina la bruxelles, in cartierul de marocani si africani, portes de namur, in casa de daneji in care locuiau r. si c. (dar si asta, e o alta poveste), apoi saptamina la paris, la g., in mansarda din 16. arondissement, si apoi alte doua saptamini in germania, cu n. m-am refacut, m-am simtit frumoasa si iubita toata vara (in the western style), asa ca m-am dus relaxata la examenul de titularizare, pe care l-am luat, desi n-am mai invatat nimic in plus fata de anul anterior. am aplicat insa o tehnica speciala, anume sa-mi burdusesc teza cu nume inventate de asa-zisi critici nemti, in baza argumentelor carora si a unor citate la fel de false imi fabricam chipurile descrierea epocii sau curentului literar dat la concurs. am avut succes, am facut impresia de foarte erudita si stapina pe situatie, asa ca am devenit profesor cu drepturi depline. marturisind asta aici risc desigur, ca retroactiv sa mi se retraga, titlul de profesor titular. dangerous. eu uram in continuare din tot sufletul povestea asta. asa ca am inceput sa lucrez cu dementa. ore la facultate, facultati, centru, meditatii, traduceri, translatii si desigur mastere. mai ales ala de psihologie, inceput ca sa aflu cum poate totusi relationa o personalitate histrionica, narcisista, colerica si melancolica, pasiv-agresiva si per total cam borderline, cu LUMEA. dincolo de toate, acest master, indiferent ca m-a ajutat sau nu, a fost o revelatie, l-am făcut cu pasiune si îl păstrez în continuare în amintire ca highlight-ul studiilor mele. lucram cam non stop, ca sa uit the very fact ca eram profesoara. foloseam un neutru ”predau germana”, si daca se nimerea sa ma intilnesc cu cineva prin preajma scolii eram perfect in stare sa spun ca ma plimb, ca am avut treaba la hala, orice, numai sa nu spun ca ”am avut ore”. i hated it. si de aia, (caci asta era metoda mea de a ma sustrage / si folosesc metoda si in continuare ) preferam sa spun ca problema nu exista. imi foloseam minimul de resurse ca sa inteleg sistemul de impartire a claselor si orelor, intensiv, bilingv, rahat, si cind veneam la scoala, intram direct la ore, cind plecam, o faceam la primul semn ca incepe sa sune, tot timpul cu ochii pe ceas. devenisem, cred, propriul brand. cel mai des purtând o fustă peste pantaloni, cu geanta pusă oblic, la ore stând cu paltonul pe mine, si cu geamurile larg deschise, chiar dacă afară era frig. asta din graba mea, dar si dintr-o necesitate fizica, caci cum intrai intr-o clasă, te izbea mirosul de transpiratie. dar nu numai ca te izbea, el SE LIPEA de tine. era, ca in seinfeld, ”alive”. iarna, cind aveam ore pina la 1 jumate, ma duceam direct la patinoar, plecam asa, cu citeva minute inainte sa se sune, si putini stiu ca in rucsacul cu care veneam erau, cel putin pe timp de iarna, fie patine, fie gantere (ca sa profit macar de drumul spre scoala, facut pe jos, sa-mi antrenez pectoralii si tricepsii si bicepsii). i know, it sounds crazy. si de fapt, ERA crazy.
noul liceu insa, per total, decent. si am avut bafta si de clase foarte misto. chiar foarte. cu idei, creativi, funny. elevii erau ok, si daca aveam de ales intre cancelarie si ore, atunci preferam, desigur, orele. colegele mele se antrenau pentru ”proiecte europene”, chestie care ascundea, dupa mine, o activitate subversiva (tipariri de manifeste comuniste, sau anti-comuniste, cine stie), sint convinsa, caci prea era mare contrastul intre timpul alocat ”proiectelor” si rezultate. concret, proiectele europene (din ce am dedus eu ca insemnau ele) se materializau, dupa o perioada de vizite in strainatate in schimb de experiente cu alti europeni, in niste farfurii cu boabe de fasole lipite si colorate in albastru si galben (steagul UE, desigur) sau, in loc de fasole, cu capace de la fanta, cola, (astea la proiectele cu o componenta de protectie a mediului) si puse in vitrina scolii. in rest, un mare mister. mai intrai din cind in cind in cite o clasa, din greseala, si dadeai peste citeva profesoare adunate, erau si niste elevi, unii aveau niste foi albe, altii nu, si daca ii intrebai ce fac, iti raspundeau conspirativ ca ”lucram la proiect”. eu ma retrageam cu respect, si chiar (sincer) fara invidie.
nu stiu cum am fost, nici pina azi, ca profesoara. v., care mi-a fost cursant, doi trei ani mai tirziu (dar desigur, cursurile alea erau altceva), imi spunea, chiar foarte recent, ca eram ”rea”. dar ce insemna sa fiu ”buna”? invatatoarea mea, considerata nu buna, ci foarte!! buna, ii dadea cu capul de tabla pe aia care nu intelegeau sau greseau tabla inmultirii. eu m-am abtinut, desi de multe ori n-am fost nici eu departe. ceea ce m-a facut sa inteleg, ca ideea nu e sa ”rezist”, sau sa ma ” adaptez”, ci sa ma car cit mai repede.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen