in tragedia greacă există un moment, numit peripateia, când eroul își dă seama de adevărul situației, când realizează că tot ce a crezut e greșit. este momentul cel mai dramatic și punctul de la care și evoluția evenimentelor se schimbă radical. the turning point. peripateia este în primul rând o schimbare intervenită prin intelect sau prin logică (unde, până atunci, eroul acționase mai ales în virtutea sentimentelor).
evoluția nefastă este datorată deci sentimentelor, reașezarea în ordinea adevărului este datorată, în mod firesc, raționalului - dihotomia, de altfel, ”clasică”.
am ajuns la asta tot prin philip roth -the human stain, e o scenă in care coleman (profesor de literatură clasică) il intreabă pe nathan zuckermann de ce s-a retras la capătul lumii, să trăiască izolat într-o cabană. și nathan îi spune, știi cu siguranță, momentul în care the tragic hero realizes, that everything what he believed in was wrong. the peripety.
zilele trecute i-am avut invitati la un dinner mai improvizat pe m.p. și d.k. subiectul serii, desigur, arta contemporana și, related to it, acele momente, în care (ne-am rezumat la povești legate de sfera profesională, deși cred ca relevanța e aceeași și în plan personal) ajungi să rupi complet and forever o legătură cu cineva cu care ai colaborat&lucrat intens. normal că întotdeauna sunt mai multe frustrări acumulate, și că mai întâi e acel moment de hai să spunem, aplicat, peripateia, când treci în revistă. momentul dureros de luciditate. când realizezi că ai fost folosit. chiar dacă, bla bla, cum că amândoi, că ambele părți, că dacă nu eram eu, nu erai nici tu, dar nici dacă nu voiai tu, atunci nu mă băgam eu, etc. și după aia, e momentul când orice, dar chiar ORICE ar mai face celalalt, spune, incerca, nu mai e chiar nici o sansa. cu timpul, se vindecă și resentimentele, mai spui un bună ziua, hallo-hallo, dar tot nu mai revii la ce-a fost înainte. partea amuzanta cu m. si d. și cu mine, a fost ca fiecare a venit cu câte un exemplu, cunoștințe comune, inevitabil, pentru care iar, fiecare a avut înțelegere și empatie. cel mai vehement, paradoxal, d., care deși vorbea de o poveste de acum câțiva ani buni, o relata cu aceeași intensitate emoțională (super negativă), de parcă ar fi fost săptămâna trecută. și tot paradoxal, când am întrebat, așa, de deznodământ, bine, dar care-i soluția, că nu se poate ca lucrurile să rămână așa, blocate la nesfârșit, tot el m-a sfătuit să fiu eu ”aia generoasă”. el urmând să aplice soluția de data următoare.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen