the other side

LH positive

Cosima von Bonin

deep sea

Sexual Parasitism in Deep Sea Anglerfish

In response to the perilous and opportunistic conditions of the deep sea, some deep sea anglerfish have evolved a very specialised method of reproduction - sexual parasitism.

Due to the fact that individuals of a species are locally rare, encounters between a male a female are very uncommon. As such, when they eventually meet, the fish employ a unique mating method that will ensure that they never separate again.

The fish display extreme sexual dimorphism, with males being many times smaller than females. The method by which a male finds a female differs across different species, but can involve sight or pheromone cues.

When a male anglerfish encounters a female, he latches onto her body with his mouth. He then releases enzymes that digests the skin of his mouth and her body, which fuses the pair down to the blood vessel level.

The male becomes a parasite, surviving solely on the nourishment provided by the female via their linked circulatory systems. In return, he provides sperm for the female. Eventually, his body atrophies until only the gonads are left.

Sexual parasitism benefits both the males and females. For the females, it ensures that there is an immediate source of sperm as soon as she is ready to spawn. The males, being much smaller and less adapted for survive, are much more likely to sire offspring attached to a female than if they were to live a solitary life.

Image: © Pietsch, TW

i often think of you

"And at some time—noticeably on the second ferry—
she begins to have stomach-turning doubts about the whole
business.
I often think of you
I think of you often
That is only the sort of thing people say to be
comforting, or out of a mild desire to keep somebody on
the string." (Alice Munro - Chance)

the benefit of the doubt

there is none.

o relatie

o relatie fizica si chimica.

back together

too strong

m. loves me. but i am too strong to love him.

5 from 5 (th august)

1. Nan Goldin
2. Jim Goldberg
3. Francesca Woodman
4. Sascha Weidner
5. Shirin Neshat

my list is acceptable. may you be on it...

r. 2012

like i said before, back to the old ones: shirin neshat

back to my old ones

https://soundcloud.com/search?q=sternenkinder

?

https://soundcloud.com/johnnewmanmusic/john-newman-love-me-again-single

https://soundcloud.com/johnnewmanmusic/john-newman-love-me-again-single

https://soundcloud.com/johnnewmanmusic/john-newman-love-me-again-single

diving the inside out

and again:

in the mud for the club

si asta, si asta:

klangkarussell: sonnentanz: https://soundcloud.com/search?q=Klangkarussell%2C

F.W.

my next moves

regizoarea e excelenta, kathryn bigalow: zero dark thirty: http://www.youtube.com/watch?v=cAtWcvCxPhc, si si mai misto, the hurt locker http://www.youtube.com/watch?v=2GxSDZc8etg.

for me, just a preview...

for your own pleasure

citat din dresscode, bar tausend: http://www.tausendberlin.com/

For your own pleasure, please come in style...

so grateful

scrisoarea pe care am gasit-o azi dimineata, in ploaie, in fata usii de la birou (fusese lipita cu scoci, undeva), fara nici o adresa pe ea. asa ca am zis ca era (like zizek said) pentru mine, de fapt:

" Dad,
Thank you so much for your generosity. I used the initial check you gave us to pay for my dress and veil. Jonathan is using the 2500$ you sent us to pay for our hotel accomodations in Costa Rica! We are so grateful for your generosity. And, I am eternally grateful for your guidance and support during some really dark days and your continued support/ guidance now that my days are much brighter.
I love you, always,
Natasha"

a very regular life

”Calmly Fanny had rejected his proposal, not unkindly, simply demonstrating that she was better off as she was. She did not speak as if she had a lover, nor did he suspect her of living an irregular life.”

 (Anita Brookner -Making things better)

the graffitti tour

prin berlin, cu t., incepind chiar cu strada mea....

la destinatie

Corpul poetei e invizibil
ceea ce mîngîi acum nu-i decît o părere.
Corpul poetei e înăuntru
acolo unde ți-e frică s-ajungi.
Sînii ei sînt sîmburi, nu excrescențe,
ceea ce muști acum orgolios între dinții tăi
e o naiva demonstrație de forță.
Forța catifelării și a piersicii.
Corpul poetei e îmbrăcat în mantaua prea strîmtă
picioarele ei atletice în bocancii prost croiți,
corpul poetei e deja departe
ea merge pe jos, tu vii repede cu trenul
și tot în urma ei ajungi
la destinație.
Corpul poetei e o casă goală
în care te lasă-n voie să locuiești-n lipsa ei.

Le corps de la poète est invisible
ce que tu caresses maintenant c'est une illusion.
Le corps de la poète est dedans
là où t'as si peur d'y aller.
Ses seins sont des noyaux, pas d'excrescences,
ce que tu mords maintenant orgueilleux entre tes dents
c'est une naïve demonstration de force.
La force du velours et de la pêche.
Le corps de la poète est vêtu d'un manteau trop serré
ses pieds athlétiques dans des bottes mal coupées,
son corps est déjà loin devant,
elle va à pied, tu viens vite par train
mais tu arrives après elle à la destination.
Le corps de la poète est une maison vide
où elle te permet vivre comme tu veux
dans son absence.

(dedicat Angelei Marinescu)
(scris de Svetlana Carstean)

the smell of...

cel putin in decursul ultimilor patru ani, dar si inainte, am avut de-a face cu tot felul de propuneri culturale, fata de care, obligat-fortat, a trebuit sa am o pozitie. nu le trec in revista pe toate, nici macar pe cele mai absurde, mentionez doar doua, care-mi sunt acum la indemina si care merita atentia: prima, de la un sirb, numit dragan, care imi povesteste viata lui, si ca se ocupa de peste douazeci de ani cu "producerea culturii prin muzica" si ca daca vreau, imi va trimite si un demo cu muzica lui (care nu era atasata, cum ar fi fost firesc, scrisorii). imi explica si primele idei muzicale le-a avut, spune el, foarte devreme (!) la virsta de 14 (!) ani. dupa cv urmeaza descrierea pieselor ("oper vitalite(!) klassik", "drama klassik", variind de la compozitii care amintesc, spune el de o combinatie intre bizet, beethoven si verdi (!), la melodii pop. scrisoarea se incheie cu o poza a autorului (facuta de el insusi cu un web cam, probabil) si cu mentiunea ca in cazul in care doresc sa-mi trimita demo-ul, si in cazul in care dupa ce il ascult as vrea sa i-l dau inapoi, sa nu fac asta, intrucit i se fura in mod constant posta de niste vecini "invidiosi si rai". recunosc, nu i-am raspuns si nu i-am cerut nici muzica, tocmai de frica de a nu intra in acel circuit periculos al vecinilor razbunatori.

si mai recent, un cuplu (creatorul si muza sa) imi aduc mai multe volume de poezii, cu titlul "Roberta...tu mirosi a Dumnezeu", in speranta organizarii unor lecturi. autorul, cu un nume predestinat succesului pe plan international, "pilipăuţeanu", ii dedica sotiei sale poeziile, despre care pretinde ca sunt scrise "cu o pana de inger". pe coperta mov, roberta apare invaluita intr-o aura alba. dupa prefata, in care criticul literar vede cum autorul "leaga planul poetic de planul realitatii", urmează un dialog intre autor si muza/ sotia lui:
R: "Iti multumesc ca ma asemeni cu un inger! Poate ca sunt o ingerita...sau poate ca nu! Ceea ce stiu sigur este ca sunt a ta!"....
C.P.: "Iti multumesc ca ti-ai frint aripile cerului si ai renuntat la nemurire pentru mine! Iti multumesc cu inima mea trecatoare. Da...esti a mea! Eu sunt muritorul pentru care te-ai nascut! O inima sarutata se deschide precum o floare"...

si abia dupa aceea urmeaza poemele, pe care, si eu si c. (care a primit, de asemenea un exemplar), le-am citit tinindu-ne de nas, mirosul (de Dumnezeu al Robertei) fiind mult prea puternic:

"te iubesc Roberta, da-mi inelul
in deget am sa ti-l asez cuminte
suntem doar noi, se-nvirte caruselul
eram asa de tineri, iti mai aduci aminte?"

plus un poem dedicat "doamnei doctor":
"Hai doamna doctor pune stetoscopul
Asculta-ma de dorul nerostit
Palpeaza-mi inima, te rog, trateaza-mi focul
de trist poet, etern indragostit"

sau poeme scrise intr-un stil aparent jucaus, de fapt ele sunt mult mai complexe:

" inima mea e de pepene
calul se piaptana cu un pieptene
iubita se spala cu marea pe par
marul coace cu merele
un mar."

"maimuta se scarpina
precum omul
maimuta stie c-ai murit
in sfirsit
om deslusit
maimuta recita in oglinda
citeva sunete
sonete
este suparata pe ea
ha la la."

daca as fi vecinul celor doi, cu siguranta ca as reactiona si eu ca vecinii muzicianului sirb, din pura invidie...

assenza

BEING your slave, what should I do but tend  

Upon the hours and times of your desire?  

I have no precious time at all to spend  

Nor services to do, till you require:  

  

Nor dare I chide the world-without-end-hour          

Whilst I, my sovereign, watch the clock for you,  

Nor think the bitterness of absence sour  

When you have bid your servant once adieu:  

  

Nor dare I question with my jealous thought  

Where you may be, or your affairs suppose,   

But like a sad slave, stay and think of nought  

Save, where you are, how happy you make those;—  

  

So true a fool is Love, that in your will  

Though you do anything, he thinks no ill.

(Absence- William Shakespeare)

Assenza, ca orasul din nordul Italiei, de la lacul Garda, la care am fost cu m., acum doua veri. 

...

zilele astea, uitindu- ma cu t. prin albumul francescai woodman, doua dintre favoritele mele:

disturbing the ruins

Conversation Among the Ruins (Sylvia Plath)

Through portico of my elegant house you stalk
With your wild furies, disturbing garlands of fruit
And the fabulous lutes and peacocks, rending the net
Of all decorum which holds the whirlwind back.
Now, rich order of walls is fallen; rooks croak
Above the appalling ruin; in bleak light
Of your stormy eye, magic takes flight
Like a daunted witch, quitting castle when real days break.

Fractured pillars frame prospects of rock;
While you stand heroic in coat and tie, I sit
Composed in Grecian tunic and psyche-knot,
Rooted to your black look, the play turned tragic:
With such blight wrought on our bankrupt estate,
What ceremony of words can patch the havoc?



Havoc= great confusion, disorder, devastation

today's resolution

via sophie calle:

"Resolutions for the new year: no more lying, no more biting." (via Sophie Calle- True stories)

le questionnaire

Chestionarul Sophie Calle & Grégoire Bouillier

1. Când ai murit ultima dată
2. De ce te mai trezeşti dimineaţa
3. Unde sunt visele din copilărie
4. Ce te deosebeşte de ceilalţi

5. Îţi lipseşte ceva
6. Chiar oricine poate să fie artist
7. De unde vii
8. Crezi că ai o soartă de invidiat

9. Ai renunţat la ceva
10. Ce faci cu banii
11. Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare
12. Plăcerile prin excelenţă
13. Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta

14. Trei artişti pe care nu-i poţi suferi
15. Susţii vreo cauză
16. Ce ai fi în stare să refuzi
17. Care e partea cea mai fragilă a ta
18. Ce ai fost capabil să faci din dragoste
19. Ce ţi se reproşează
20. La ce e bună arta
21. Scrie-ţi epitaful
22. Cum ai vrea să te întorci

the primary illness

"the diagnosticians meant that Andrews suffered no delusions, no fake perceptions, no hallucinations, but the primary illness of separation of thinking from feeling." (Truman Capote - In cold blood)

too serious

"It's too serious to be sentimental." (susan sontag)

l'amour

"l'amour n'existe pas sans violence." (milan kundera)

except

http://www.youtube.com/watch?v=gz2g0F9yl5o
Oslo, August 31th
"I'll get better. It 'll all work out. Except it won't, you know."


cel mai recent film misto vazut, o zi din viata unui fost dependent de heroina. atit de bine surprinsa tensiunea aia, teama, la el, la ceilalti, ca de fapt n-o sa se recupereze niciodata. viata "normala" a celorlalti, cu momentele de calm, de ordine, asimilate unui zgomot de fond estompat, in care gindul la droguri, chiar nementionat, e permanent. plus neincrederea celor din jur.
oh, ja, asteptarea, incercarea de a te multumi cu frumusetea de zi cu zi din jur, ba un fluture, ba padurea, ba zimbetele celorlalti, care esueaza, pentru ca tu esti in filmul tau, tot timpul, si nici o petrecere, si nimic din jur nu te poate aduce pe o linie comuna. camerele impersonale. amintirile, si totul e boring, boring, boring. da, stiu despre ce e vorba. much too good.

think of

“think of nothing things
think of wind” (Truman Capote)

if you're lucky

“When you start working, everybody is in your studio- the past, your friends, enemies, the art world, and above all, your own ideas- all are there. But as you continue painting, they start leaving, one by one, and you are left completely alone. Then, if you are lucky, even you leave.” (John Cage)


si cealalta, care mi-a ramas via CCK:


"I welcome whatever happens next."

l'esprit de prophétie et le don des miracles...

 2 avril 2012

Elle qui vécut très pauvrement, est riche en prénoms : Sandrine, Sandra, Sandie, Alexandrine, c’est toujours et uniquement elle. Mais qui « elle » ? puisqu’elles sont deux !

La bienheureuse Sandrine, religieuse clarisse, fonde à Foligno un monastère qui reprend toutes les exigences de pauvreté de sainte Claire. Elle meurt le 2 avril 1458.

Fêtée juste deux mois avant, de la noble famille florentine des Ricci, Alexandrina perd sa maman très tôt. Elle est élevée par sa tante au couvent de Monticelli. Mais elle demande plutôt à rejoindre son oncle Timoteo au couvent des dominicaines de Prato. A quatorze ans elle obtient la permission de prendre le voile dans cette communauté. Elle s’appelle dorénavant Caterina. Elle est si parfaite dans la vie conventuelle que deux ans plus tard elle devient maîtresse des novices, l’année suivante sous-prieure, à 25 ans prieure. Elle le reste pendant 42 ans. Ses mortifications n’ont d’égale que sa charité pour les pauvres qui frappent à la porte du couvent. De plus elle possède l’esprit de prophétie et le don des miracles.

Elle finit sa vie dans de grandes souffrances physiques mais avec un abandon total à la volonté de Dieu. Quand elle meurt, le 2 février 1589, tous les assistants entendent le chant des anges s’élever dans la cellule où elle repose.

despicable me (part II)

this and that evening

si aceleasi lucruri de care nu ma satur niciodata: 

" I don't know when I died. It always seemed to me I died old, about ninety years old, and what years, and that my body bore it out, from head to foot. But this evening, alone in my icy bed, I have the feeling I'll be older than the day, the night, when the sky with all its lights fell upon me, the same I had so often gazed on since my first stumblings on the distant earth. For I'm Too frightened this evening to listen to myself rot, waiting for the great red lapses of the heart, the tearings at the caecal walls, ant for the slow killings to finish in my skull, the assaults on unshakable pillars, the fornication with corpses. So I'll tell myself a story, I'll try and tell myself another story, to try and calm myself, and it's there I feel I'll be old, old, even older than the day I fell, calling for help, and it came. Or is it possible that in this story I have come back to life, after my death? No, it's not like me to come back to life, after my death." 

(Samuel Beckett- The Calmative)

no man s land

n-am gasit trailer mai bun http://www.youtube.com/watch?v=nP3ofimxD7Q - am aflat cam tirziu de film, foarte misto.

good at watching at nothing

"-What are you good at, then?
- Nothing, Sir.
- Watching, then, as loners always are..." (From Tinker Tailor Soldier Spy)

the choice

”I had to pick a side, George. It was an asthetic choice, as well as a moral one.” (from Tinker Tailor Soldier Spy).

despicable me

sint doua filme de berlinala, care mi-au placut mult si care mi-au dat niste raspunsuri. primul, un film rusesc, how i ended this summer (http://www.youtube.com/watch?v=FkMuaN2yih8), l-am mai recomandat cred. doi tipi, izolati intr-o statie meteo undeva in rusia, un tinar student practicant afla ca celuilalt, care conducea statia, ii mor sotia si copilul intr-un accident si tot evita sa-i spuna. treptat i se accentuteaza si frica, mai ales la gindul ca nu i-a spus din prima, si incepe sa il urasca din ce in ce mai mult, ajungind pina la situatia extrema si complet irationala in care, pe ascuns, ii expune mincarea la substante radioactive, tocmai pentru ca se simte vinovat.

al doilea, circles/ krugovi (http://www.youtube.com/watch?v=TgaE7y8QjT0) - al regizorului sirb care a facut si the trap (asta mi-a placut mai mult), intre timp, la cite filme sirbesti am vazut, si citi actori si regizori sirbi am cunoscut lately, devin o specialista - ii respect, oricum. filmul, dupa un caz real: in timpul razboiului din bosnia, trei soldati sirbi incep sa il bata pe un bosniac. un alt soldat sirb, care statea cu prietenul lui, medic, sare in apararea celui batut, asa ca astia trei il lasa pe bosniac si incep sa-l bata pe el, pina il omoara. filmul de astfel, ii este dedicat. ani de zile mai tirziu, unul dintre cei trei ajung pe masa de operatie a medicului, care cu ura, il intreaba daca nu are mustrari de constiinta, daca mai poate trai linistit. la care asta ii spune ca de fapt nu asta e problema, ca l-a omorit sau nu din bataie pe ala, atunci, ci medicul si faptul ca nu a reactionat la timp, ca n-a sarit sa-l apere, ca n-a facut nimic.

adica, adevaratul sentiment de vina nu e fata de celalalt, ci fata de noi insine.

vineri au venit e. si a. de la kiev, asa ca, a fost instant si chef, in vechiul lui apartament, care e si cel mai misto apartament in care am stat vreodata. a. are delicatetea inainte sa ma intrebe daca sa-l invite si pe m., ii spun ca prefer sa nu, el totusi vine, neinvitat (!), cum ar veni pe invitatia lui i., prietenul comun al lui si al a., stiind in mod clar ca voi fi acolo. eu venisem cu c., cu care am si stat de altfel toata seara, si cu care am si plecat, la un moment dat. a fost o petrecere geniala, iar, ca pe vremuri, ca pe vremurile berlineze, cu muzica live, klezmer si swing, g. si gasca lui de frantuji, asa ca nici nu i-am simtit prezenta. singura data cind am trecut pe linga el, am avut intentia sa-l salut, a evitat, dar nici macar nu m-am simtit jignita. c., care stie povestea, ma intrebase glumind, daca a venit ca sa-mi dea factura? "die rechnung"? whatever. stiu ca din afara eu par bestia, care a dat cu flit si singe rece unui "bon garcon", cum il numea e. dar nu e asa. sau nu e numai asa. faptul ca il detest, acum, desi si asta e prea mult spus, e de fapt reflectia faptului ca ma detest pe mine. eu cu mine am probleme, eu pe mine ma consider vinovata. vinovata ca nu m-am carat la timp. und überhaupt!

are emily dickinson niste versuri: "if I can stop one heart from breaking/ I shall not live in vain." in this case, and in others too, it better not be mine.

și desigur și nan goldin

și desigur și nan goldin, din aceeași liga cu antoine d agata, principiul jurnalului vizua.l. de altfel, antoine d agata o și menționează ca pe unul dintre ”mentorii” lui. în 2010, cred, am și văzut o expoziție cu lucrările ei, la berlinische galerie. din seria ballade of sexual dependency.

nan goldin : nan one month after being battered (self-portrait)

 (din ballade of sexual dependency)

nişa credinţei

pentru prietenii mei berlinezi, în maxima lor majoritate neromâni, faptul că "merg la biserică" pare exotic. în relaţie cu românii lucrurile stau puţin diferit. în cele mai multe cazuri, de fapt, între mine, care "merg la biserică" şi ei, care "nu merg la biserică" planează o suspiciune reciprocă de debilitate mintală. ei mă consideră o spălată pe creier de nişte popi obezi cu merţane, iar eu îi dispreţuiesc discret pentru statul cu băieţii la o bere sau/şi repetate futaiuri pe-o saltea. mă rog, vorbesc de aparenţe, nu intru aici să detaliez prea mult relaţia mea cu Dumnezeu, din care, da, mersul la biserică e doar o parte, că până la traducerea în acţiuni coerente mai durează. nu aş vrea să ştiu cum ar fi sau cum ar fi fost fără. aş fi ajuns probabil delicventă sau aş fi continuat pe o linie autodestructivă destul de pronunţată, ca să ajung în final să-mi tai şi venele. aşa că prefer să continui pe linia astalaltă, şi să fiu şi eu, cum îmi zicea o., la un moment dat,  "una din alea cu icoane-n portofel"...

realizez că nu sunt un bun exemplu. prin simplul fapt că înjur aproape instant, în gând, când cineva îmi cere socoteală ca de ce port cruce la gât ( şi mi s-a întâmplat inclusiv să fiu ironizată de poliţişti germani, la un banal control pe aeroport) sau de ce am icoane în casă. în gândul meu, se conturează două variante de răspuns: a) mai du-te-n mă-ta şi b) hai sictir (varianta mai soft). cred că principala teamă a celor care intră în contact cu mine, şi mă refer aici mai ales la bărbaţii interesaţi să mă aibă la un moment dat ca amantă, este că, fiind eu bruiată de idei preconcepute via religie nu aş mai dispusă să fac chestiile "alea". ori eu nu m-am simţit nicăieri mai liberă decât în relaţia mea cu Dumnezeu. liberă să încerc orice, şi când spun orice, i really mean everything. în plus mai e și sentimentul că am obligația de a descoperi până la capăt cum e mai bine pentru mine, acolo unde am ezitări, unde nu știu, unde nu cred. deci nu m-am simțit niciodată oprită, pe motiv că ”nu e voie”.  desigur, tot eu am fost aia care am încasat consecinţele. și da, aici m-am trezit, pentru că aici am avut parte de traducerea lor (a consecințelor) într-un sentiment de mare ţeapă. sau într-o încâlceală care-mi zbura creierii. în adolescenţa mea tulbure -  în care şi-au pus puternic amprenta nietzsche şi muzica heavy&death&speed metal (păi cum ar mai putea vreodată creierul meu să funcţioneze corect, după ore de dat din cap ca o fraieră pe ritmuri şi versuri de sepultura sau sodom sau slayer?) - dar chiar şi mai târziu, aveam dialogul ăsta naiv cu Dumnezeu, pe care îl întrebam, dar dacă fac asta, ce se întâmplă, ce-mi faci? dar ASTA? dosarul e în continuare deschis, mai am multe întrebări de primit, nu mă simt întodeauna comfortabil. m., care îmi ştie şi furia şi icoanele, mă întrebase astă toamnă, contrariat că mă găseşte în fiecare an în aceeaşi stare, în aceeaşi criză cu mine, "bine, dar nişa asta a credinţei nu te ajută?". l-am înjurat, normal, şi pe el. cu varianta a, cred. în seara mai recentă, cu m.p. şi d.k., m. arată spre pinguinul meu de pluş, apoi spre icoana cu Isus şi  îl întreabă pe d., făcând intenţionat abstracţie de mine, "auzi, crezi că ăştia doi vorbesc între ei"? în capul meu, da! şi în plus, şi eu vorbesc cu amândoi!!!

şi cel mai recent (subiectul oricum revine des în viaţa mea, şi de fiecare dată îl evit şi de fiecare dată mă enervez, pentru că, habar n-am, aici fiecare să-şi vadă de treaba lui, să se descurce, n-am răspunsuri şi oricum n-aş şti să explic) k., irlandeza, încercând să tragă o concluzie: "so, and what are you expecting, after your death?" . iar eu i-am raspuns, ca " i just hope to get in the right room".

le desir du monde

pe antoine d'agata l-am descoperit tot via k., care mi l-a recomandat, știind că mie îmi plac fotografiile unscharf (cum e în română?), neclare? cred ca termenul tehnic e diferit. și mi-a zis de el, ca de fotograful care  face poze în bordeluri și mai ales încercând să surprindă momentul orgasmului. tipul, care pentru mine intră în cel mai trist clișeu, ăsta de ”anti”, e cel puțin în fotografie, un adevărat. adică, simți că ce face, e doar pentru a-și găsi el o modalitate de a trăi cu maximă intensitate, că fotografia e chiar un mod de a scăpa de disperare,  de frică. pe mine mă plictisește tocmai maniera lui, care mi se pare la fel de dogmatică, de a fi ”anti”-sistem, ca și ateii care-ți reproșează tocmai din prea multă rigurozitate și fixism faptul că tu ești credincios, deci, cred ei, blocat în niște reguli. asta mă plictisește. în schimb, mă fascinează disperarea lui  (antoine d agata) de a se lipi de carne, doar ca să simtă, iar și iar, momentul ăla, de maxim. dar cel mai mult m-a fascinat faptul că nu are decât un ochi (unul pierdut într-o bătaie cu poliţia din Marsilia, pe la 17 ani) și că de asta el nu are percepția profunzimii, a perspectivei şi pentru că i se pare că lumea e doar o suprafaţă, resimte şi frustrarea de a nu putea pătrunde mai adânc.

              

”Privé de relief et de perspective, je vis dans un monde qui n'existe qu'en surface, un monde lisse et sans volume. Un spectacle dont je suis exclu. Il m'a fallu, avec le temps, créer les conditions pour comprendre ce regard virtuel  et distant, pour renverser ce rapport inopérant au réel et le transformer en rage de comprendre et d'exister."

favorita mea

de o saptamina incoace: http://www.youtube.com/watch?v=KlMyIUjbP7Y.

the big toes

pe 31 ianuarie a fost  ultima zi a abonamentului meu la sala. facut pe un an, la sugestia k., sirboaica. ma cam plictisisem de yoga si inot, și pentru ca niciodata n-am avut disciplina să fac și acasă exercitiile, ca e., dimineața, înainte de a pleca la servici, de ex. așa ca am ales ceva mai hardcore, la care sa pot merge la orice ora din zi si din noapte, cu toate tipurile de sport la un loc, plus sauna, plus inot. n/am ce zice, complexul la care am fost, era excelent, de la antrenori, aparate, conditii. eu insa nu ma miscam decit de doua ori pe saptamina. si in ultima vreme, o data la doua saptamini, ca sa nu mai zic de lunile de pauza, din toamna. per total, financiar, a fost, once again, o afacere ratata. prima data cind m/am dus, am avut impresia de lume paralela, efectiv n-am stiut unde sa-i localizez pe toti oamenii aia, mai ales pe bărbați, antrenați, inalți, îmbrăcați și încălțați după ultimele răcnete în materie de articole sportive. și de fapt totul făcea impresia unui fel de fabrică de făcut mușchi. nu stătea nimeni degeaba, nu, nu. toți aveam treabă, un scop bine definit. eu de asemenea, un plan elaborat împreună cu un antrenor care mă monitoriza. asta, normal, doar o bucată, pentru ca dupa o vreme m/am plictisit si am preferat doar sa merg la sauna, unde iar, sa pot sta. insa tot am bifat niste cursuri, ce sa zic, excelente. de fiecare data alte exercitii, alta muzica, relaxarea din final era, de exemplu, pe melodia ”you are beautiful”, iar antrenorii, oh, antrenorii, aia de la cursuri, toti unul si unul, si markus, si stephan, si matthias si andreas si toti gay. hai, poate la stephan, cu care faceam cursul de bosu si body art , si cu care ma conversam la un latte machiato in lunch-ul din hol, hai ca poate el sa nu fi fost totusi gay...

nu-mi lipseste, am revenit la chantal, antrenoarea de yoga, care la cei peste 70 de ani este in plina de forma si o prezenta plina de viata si umor, am revenit la formula de viata zen, cu introspectie (ca melcul, care isi intoarce ochiul spre interior) si antrenarea rabdarii. displacement activity, cum spunea anita brookner. si chiar in interiorul acestei displacement activity, am o alta displacement activity, fixatia mea pe forma degetelor de la picioare ale celor de la curs. ca sa-mi placa de cineva, trebuie mai intii sa trec de acest prag, sa-mi placa, sa ne fie compatibile degetele de la picioare. daca nu, nu.

whatever, n-am chef de scris, desi am chef de povestit.

The Kindness in Me: mrs.big

The Kindness in Me: mrs.big

si ea

"Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well." (Sylvia Plath - Lady Lazarus)

my love is like a rose rose rose

 My love is like a red red rose (Robert Burns)

O my love is like a red, red rose

That's newly sprung in June:

O my love is like a melodie,

That's sweetly played in tune

As fair art thou, my bonnie lass,

So deep in love am I

And I will love thee still, my dear,

Till all the seas gang dry.

Till all the seas gang dry, my dear,

Till all the seas gang dry

And I will love thee still, my dear,

Till all the seas gang dry.

'Til all the seas gang dry my, my dear

And the rocks melt wi' the sun

And I will love thee still, my dear

While the sands o' life shall run

But fare thee weel, my only love

Oh, fare thee weel a while

And I will come again, my love

Tho' 'twere ten thousand mile

Tho' 'twere ten thousand mile, my love

Tho' 'twere ten thousand mile

And I will come again, my love

Tho' 'twere ten thousand mile.

ro vs ro

de fiecare data cind merg in romania mi se ascute atentia, acum, ca stiu ca in curind ma intorc, imi pregatesc deja terenul readaptarii. s., la care am stat la bucuresti, imi atragea atentia ca risc, dupa cum vorbesc, sa cad si eu in complexul ala, hai sa-i spunem al repatriatului de ne-bună-voie, care face o permanenta comparatie cu vestul, unde e totul mai roz si mai frumos. stiu ca nu e asa, ca toti sintem oameni, bla bla, si eu chiar sint un mare fan in ro a ceea ce as numi  un dinamism local, clar mult mai pronuntat decit in germania (bine, exclud din start iasul). in aceasta linie, necritica, si oricum, bine intentionata, observatiile la care ma refer in continuare, nu vor fi decit nuante ale unui peisaj sofisticat si original.

(in paranteza fie spus, ascult iar sussan deyhim, madman of god, misto: http://www.youtube.com/watch?v=iA5ekjkqc1s)

de cum aterizez, incep sa nu mai inteleg. si intru intr-un modus in care chiar eu ii provoc pe cei carora ma adresez, sa ma considere usor inceata la minte si nejustificat de aroganta. si fara sa vreau, le confirm atitudinea lor, enervata, si si mai aroganta: fie citesc gresit biletul de avion spre iasi si confund terminalul cu locul, la reincarcarea cartelei uit sa apas pe tasta diez si injur ca mi-au vindut o cartela expirata. vin deci, per total, cu anumite presetari: evit sa ma duc la femei care vind produse tehnice (ceea ce in germania nu fac), pentru ca le consider usor mai incompetente, ma iau la cearta cu chelnerii, ma enervez ca pe listele de meniuri  nu gasesti nu stiu cite din felurile prezentate acolo, si in general, pe sictirul general. in plus, in magazine, esti pus in permanenta in stand by. tu de fapt intervii, neavenit, intr-o convorbire mult mai importanta a vinzatoarei cu colegele, cu cineva la telefon, sau cu o ruda care trece sa salute. sau vine cineva care are o intrebare mult mai urgenta decit chestia pentru care sta restul lumii la coada. toate pe un fundal urlator de muzica de proasta calitate. de ce trebuie eu s-o ascult pe adele, pe kylie minogue cu especially for you, sau pe anda adam non stop? chiar la fadel,  one of my favorites, de exemplu, pe unde trec tot timpul sa il salut, macar pe unul din libanezii care vind acolo, vinzatoarea minca ceva si m-a rugat sa astept, chemind (print-un strigat) o colaboratoare, explicindu-mi ca n-are sens sa intrerupa, ca ar trebui sa se spele pe miini, si apoi iar sa continue sa manince. in plus, expunerea la o sexualizare excesiva, cine e bunaciune, cine nu e bunaciune, discutiile despre curele de slabit, participarile la tombole, la care poti cistiga o masina, un apartament, un mare moment din viata ta, care vin concomintent cu orice cumparatura pe care o faci si te obliga la alta conversatie inutila, vorbitul non stop la mobil (eu care scriu un sms la 3 zile) toate astea ma secatuiesc. seara ajung frinta. partea buna e iar, ca ajung sa adorm cu mult mai mare usurinta. si uit tot pina a doua zi. asta e, sa spunem, partea de actiune. exista insa si o latura mult mai profunda, care compenseaza. ea e stimulata, in cazul acestor vizite scurte in ro, prin masaj. prin care ai parte nu doar de o simpla relaxare musculara, nu, nu, ci de o racordare si armonizare a energiilor cu UNIVERSUL. totul e corelat: culoarea ochilor, zodia, grupa sanguina, capacitatea de a ierta, ceaiul de anghinare si nevoia de a renunta la fumat+baut+dulciuri. eu ma binedispun. si in rest, ma bucur ca nicaieri in alta parte n-am atitia copii in jur. si nici pe ai mei, si nici prietenii cu care in sfirsit pot sa rid in hohote pe limba mea.

tot de berlin e vorba

daca vreau sa/mi spal creierul cu ceva, atunci apelez la techno. kalkbrenner, dar si gagica asta, jennifer cardini: http://www.youtube.com/watch?v=lbwdQ_lPdv8
http://www.youtube.com/watch?v=h8McImzDXTw.
http://www.youtube.com/watch?v=Y_wV8KH0b4U
si asta, tot berlin berlin se cheama.

6 months after...

”You really think you've fucked the lesbian out of me in ten months?" (Philip Roth - The Humbling)

point of no return

in tragedia greacă există un moment, numit peripateia, când eroul își dă seama de adevărul situației, când realizează că tot ce a crezut e greșit. este momentul cel mai dramatic și punctul de la care și evoluția evenimentelor se schimbă radical. the turning point. peripateia este în primul rând o schimbare intervenită prin intelect sau prin logică (unde, până atunci, eroul acționase mai ales în virtutea sentimentelor).

evoluția nefastă este datorată deci sentimentelor, reașezarea în ordinea adevărului este datorată, în mod firesc, raționalului - dihotomia, de altfel, ”clasică”.

am ajuns la asta tot prin philip roth -the human stain, e o scenă in care coleman (profesor de literatură clasică) il intreabă pe nathan zuckermann de ce s-a retras la capătul lumii, să trăiască izolat într-o cabană. și nathan îi spune, știi cu siguranță, momentul în care the tragic hero realizes, that everything what he believed in was wrong. the peripety.

zilele trecute i-am avut invitati la un dinner mai improvizat pe m.p. și d.k. subiectul serii, desigur, arta contemporana și, related to it, acele momente, în care (ne-am rezumat la povești legate de sfera profesională, deși cred ca relevanța e aceeași și în plan personal) ajungi să rupi complet and forever o legătură cu cineva cu care ai colaborat&lucrat intens. normal că întotdeauna sunt mai multe frustrări acumulate, și că mai întâi e acel moment de hai să spunem, aplicat, peripateia, când treci în revistă. momentul dureros de luciditate. când realizezi că ai fost folosit. chiar dacă, bla bla, cum că amândoi, că ambele părți, că dacă nu eram eu, nu erai nici tu, dar nici dacă nu voiai tu, atunci nu mă băgam eu, etc. și după aia,  e momentul când orice, dar chiar ORICE ar mai face celalalt, spune, incerca, nu mai e chiar nici o sansa. cu timpul, se vindecă și resentimentele, mai spui un bună ziua, hallo-hallo, dar tot nu mai revii la ce-a fost înainte.  partea amuzanta cu m. si d. și cu mine, a fost ca fiecare a venit cu câte un exemplu, cunoștințe comune, inevitabil, pentru care iar, fiecare a avut înțelegere și empatie. cel mai vehement, paradoxal, d., care deși vorbea de o poveste de acum câțiva ani buni, o relata cu aceeași intensitate emoțională (super negativă), de parcă ar fi fost săptămâna trecută. și tot paradoxal, când am întrebat, așa, de deznodământ, bine, dar care-i soluția, că nu se poate ca lucrurile să rămână așa, blocate la nesfârșit, tot el m-a sfătuit să fiu eu ”aia generoasă”. el urmând să aplice soluția de data următoare.

the teacher (part II)

de primul an meu ca profesoara am spus. poate n-am accentuat destul sentimentul meu de ratare, datorat si faptului ca fusesem respinsa la doua burse importante. incepusem sa cred ca in final voi ajunge si eu, la un moment dat, sa frec un covor cu o varza taiata in doua ca sa ma calmez. norocul a fost in final cu vacanta de vara, cu saptamina la bruxelles, in cartierul de marocani si africani, portes de namur, in casa de daneji in care locuiau r. si c. (dar si asta, e o alta poveste), apoi saptamina la paris, la g., in mansarda din 16. arondissement, si apoi alte doua saptamini in germania, cu n. m-am refacut, m-am simtit frumoasa si iubita toata vara (in the western style), asa ca m-am dus relaxata la examenul de titularizare, pe care l-am luat, desi n-am mai invatat nimic in plus fata de anul anterior. am aplicat insa o tehnica speciala, anume sa-mi burdusesc teza cu nume inventate de asa-zisi critici nemti, in baza argumentelor carora si a unor citate la fel de false imi fabricam chipurile descrierea epocii sau curentului literar dat la concurs. am avut succes, am facut impresia de foarte erudita si stapina pe situatie, asa ca am devenit profesor cu drepturi depline. marturisind asta aici risc desigur, ca retroactiv sa mi se retraga, titlul de profesor titular. dangerous. eu uram in continuare din tot sufletul povestea asta. asa ca am inceput sa lucrez cu dementa. ore la facultate, facultati, centru, meditatii, traduceri, translatii si desigur mastere. mai ales ala de psihologie, inceput ca sa aflu cum poate totusi  relationa o personalitate histrionica, narcisista, colerica si melancolica, pasiv-agresiva si per total cam borderline, cu LUMEA. dincolo de toate, acest master, indiferent ca m-a ajutat sau nu, a fost o revelatie, l-am făcut cu pasiune si îl păstrez în continuare în amintire ca highlight-ul studiilor mele. lucram cam non stop, ca sa uit the very fact ca eram profesoara. foloseam un neutru ”predau germana”, si daca se nimerea sa ma intilnesc cu cineva prin preajma scolii eram perfect in stare sa spun ca ma plimb, ca am avut treaba la hala, orice, numai sa nu spun ca ”am avut ore”. i hated it. si de aia, (caci asta era metoda mea de a ma sustrage / si folosesc metoda si in continuare ) preferam sa spun ca problema nu exista. imi foloseam minimul de resurse ca sa inteleg sistemul de impartire a claselor si orelor, intensiv, bilingv, rahat, si cind veneam la scoala, intram direct la ore, cind plecam, o faceam la primul semn ca incepe sa sune, tot timpul cu ochii pe ceas. devenisem, cred, propriul brand. cel mai des purtând o fustă peste pantaloni, cu geanta pusă oblic, la ore stând cu paltonul pe mine, si cu geamurile larg deschise, chiar dacă afară era frig. asta din graba mea, dar si dintr-o necesitate fizica, caci cum intrai intr-o clasă, te izbea mirosul de transpiratie. dar nu numai ca te izbea, el SE LIPEA de tine. era, ca in seinfeld, ”alive”. iarna, cind aveam ore pina la 1 jumate, ma duceam direct la patinoar, plecam asa, cu citeva minute inainte sa se sune, si putini stiu ca in rucsacul cu care veneam erau, cel putin pe timp de iarna, fie patine, fie gantere (ca sa profit macar de drumul spre scoala, facut pe jos, sa-mi antrenez pectoralii si tricepsii si bicepsii). i know, it sounds crazy. si de fapt,  ERA crazy.

 noul liceu insa, per total, decent. si am avut bafta si de clase foarte misto. chiar foarte. cu idei, creativi, funny. elevii erau ok, si daca aveam de ales intre cancelarie si ore, atunci preferam, desigur, orele. colegele mele se antrenau pentru ”proiecte europene”, chestie care ascundea, dupa mine, o activitate subversiva (tipariri de manifeste comuniste, sau anti-comuniste, cine stie), sint convinsa, caci prea era mare contrastul intre timpul alocat ”proiectelor” si rezultate. concret, proiectele europene (din ce am dedus eu ca insemnau ele) se materializau, dupa o perioada de vizite in strainatate in schimb de experiente cu alti europeni, in niste farfurii cu boabe de fasole lipite si colorate in albastru si galben (steagul UE, desigur) sau, in loc de fasole, cu capace de la fanta, cola, (astea la proiectele cu o componenta de protectie a mediului) si puse in vitrina scolii.  in rest, un mare mister. mai intrai din cind in cind in cite o clasa, din greseala, si dadeai peste citeva profesoare adunate, erau si niste elevi, unii aveau niste foi albe, altii nu, si daca ii intrebai ce fac, iti raspundeau conspirativ ca ”lucram la proiect”. eu ma retrageam cu respect, si chiar (sincer) fara invidie.

nu stiu cum am fost, nici pina azi, ca profesoara. v., care mi-a fost cursant, doi trei ani mai tirziu (dar desigur, cursurile alea erau altceva), imi spunea, chiar foarte recent, ca eram ”rea”. dar ce insemna sa fiu ”buna”? invatatoarea mea, considerata nu buna, ci foarte!! buna, ii dadea cu capul de tabla pe aia care nu intelegeau sau greseau tabla inmultirii. eu  m-am abtinut, desi de multe ori n-am fost nici eu departe. ceea ce m-a facut sa inteleg, ca ideea nu e sa ”rezist”, sau sa ma ” adaptez”, ci sa ma car cit mai repede.

tot in aceasta zi

"Tot in aceasta zi pomenirea celor doi sfinţi mucenici, care fiind aruncaţi într-o groapă în oraşul Parfum, s-au săvârşit."  (Sinaxar 23 ianuarie)

Freedom

Din Django Unchained: Freedom de Anthony Hamilton Ft. Elayna Boynton

https://soundcloud.com/tags/django%20soundtrack

Felt like the weight of the world was on my shoulders
..should I break or retreat and then return
Facing the fear that the truth, I discover
No telling how, all these will work out
But I’ve come to far to go back now.

Chorus:
I am looking for freedom, looking for freedom
And to find it cost me everything I have
Well I am looking for freedom, looking for freedom
And to find it, may take everything I have

I know all too well it don’t come easy
the chains of the world they seem to movin tight
I try to walk around if I’m stumbling so come..
tryin to get up but the doubt is so strong
there’s gotta be a winning in my bones

Chorus:
I’m looking for freedom, looking for freedom
and to find it, cost me everything I have
Well I’m looking for freedom, I’m looking for freedom
And to find it, may take everything I have

Oh not giving up there’s always been hard, so hard
but if I do the thanks lase the way I won’t get far.

Mhm, life hasn’t been very kind to me lately, (well)
but I suppose it’s a push from moving on (oh yeah)
in time the sun’s gonna shine on me nicely (on me yeah )
sudden tells me ’cause things are coming
and I ain’t gonna not believe

Chorus:
I’m looking for freedom, looking for freedom
and to find it, cost me everything I have
Well I’m looking for freedom, I’m looking for freedom
And to find it, may take everything I have

the very django

si recomandarea mea absoluta, ultimul tarantino, django unchained (si pentru muzica bestiala).

http://www.youtube.com/watch?v=eUdM9vrCbow

cold war

o melodie mai veche de acum doi ani. i still like it: http://www.youtube.com/watch?v=m0hVwiyMEm4.

vulnerable

berlinul e misto, fara discutie. doar ca sint cam doua luni pe an cind mi se pare greu de suportat orasul. dupa ce in primavara, vara, e totul verde, larg, spatios, relaxat, in toamna incep ploile si cerul gri, constant. si daca in noiembrie inca nu se aprind luminile, dar macar stii ca urmeaza sa se aprinda instalatiile de craciun, in ianuarie, dupa sarbatori, ele se scot destul de rapid si gata, s-a incheiat. si in rest e bezna, pentru ca de cind s-a inchis centrala atomica si germania s-a pus pe economisit, toate becurile din oras sint asa, doua-trei pe cartier, dar nu ca acum. eu chiar ma intreb cum aterizeaza avioanele, cum nimeresc ele berlinul, ca am senzatia ca de sus nu se vede mai nimic. deci, noiembrie si ianuarie (daca nu e zapada, sa te mai linisteasca putin). si la cerul gri, gri-inchis, daca se mai adauga si o stare de beatitudine data de dialogul permanent cu tine insuti, ce mai, e minunat, esti happy. saptaminile trecute a plouat constant, incepind cu 1 ianuarie, dar asa, o ploaie de aia, care sa-ti taie oasele si care-ti amortea orice umbra de optimism si chef de viata. bine, nimic nu se compara, pentru mine, cu iarna 2010, cind de altfel a fost, si in anunturile oficiale despre vreme, cea mai lunga perioada de nu stiu cind, de dupa razboi, cind la berlin n-a rasarit soarele. timp de trei luni, keine. nici nu mai stiam ce-i aia. ce vreau eu sa spun aici, este ca a fost cam nasol zilele astea. n-am avut nici un chef de sport. nici sa citesc, nici sa nu citesc. nici sa fiu singura, nici sa fiu cu cineva. am tiriit-o, insa, asa, "facind lucruri". dupa moto-ul nemtesc al familiei nemtesti la care am stat ca exchange student, cind spuneam ca n-am chef sa-mi fac curat in camera. "nu-i nimic, faci fara chef". am aplicat reteta, si am trecut cumva "through"...

v.m. imi spunea (si de altfel pentru replica asta ma indragostisem eu de el, pentru ca ma regasisem in ea) ca pentru el depresia e starea aia de plictiseala, de cand erai mic. starea aia de asteptare, care pentru mine era in primul rind in diminetile cind aveam ore dupa amiaza, sau intervalul de dupa ce ajungeam acasa, ca normal, pe vremea aia veneam singura, cu cheia de git si asteptam sa vina ai mei, sau sa vina cineva. sau chiar si la gradinita, cind eram pusi sa dormim la prinz si nu reuseam de nici o culoare, si timpul trecea greu, greu. si nu se intimpla nimic. si nici nu puteai sa-ti scoti miinile de sub patura, sau sa intorci capul, ca se chema ca esti treaz, si "nu era voie".o stare de plictiseala, cu asteptare (ca ce bine ar fi sa vina cineva) si frica (dar daca bate cineva la usa).si de fapt toate incercarile mele au fost, de atunci incoace, sa umplu cumva golul ala, cu ceva, cu cineva. sa scot miinile de sub patura.

 asa ca acum, vorba m., australianca, "ne stringem unii intr-altii", cel putin serile, mincam impreuna, si facem cu rindul. joi la m., azi, dupa yoga, la k.&k., miercuri la mine. pina mai ninge putin, pina mai iese un soare.si mincam impreuna la terase, tot la fiecare, pe rind.

some of

the good ones:

love and other crimes, film sirbesc, (pe care l-am vazut de cel putin zece ori, ma uit la el, asa, ca si cum as asculta un cd care imi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=p9v5lOn1np

how I ended this summer, rusesc, din pacate trailerul nu reda esentialul: http://www.youtube.com/watch?v=FkMuaN2yih8

meek s cut off, de kelly reichardt, cu replica: ”we re not lost, we are just not finding our way.”: http://www.youtube.com/watch?v=5rhNrz2hX_o

si unul vazut saptamâna asta, frantuzesc, un amour de jeunesse, care m-a atins, despre neputinta de a trece peste o relatie ratata. misto facut, fara patetisme:
http://www.youtube.com/watch?v=g4KopYK36Z4.

good, bad, worst

ultimul film bun vazut, cesare deve morire, care de altfel a și luat anul trecut ursul de aur la berlinala:
https://www.youtube.com/watch?v=HdNpnS4LQas
dar care nu mi-a placut la fel de mult ca filmul iranian de acum doi ani, nader si simin. a separation
https://www.youtube.com/watch?v=vB-PR38sA3o, de care cred ca am mai scris, cred, ca mi-a placut mult de tot. ideea ca o data strecurata neincrederea intr-o relatie, aia e, si in plus, cum se pierde o relatie, din orgoliu, in primul rand.

deci astea, cu adevarat, capodopere pe langa tembelismele de tabu si mai ales the sessions.

in tabu, marele merit al filmului, despre care se spune in cronici ca te surprinde, este ca te surprinde tocmai prin faptul ca iti creeaza niste asteptari pe care le anuleaza total. deci, zici ca tabu, iubirea interzisa, alea alea. cind colo, tabu e un munte din africa, iar povestea, o poveste oarecare despre un adulter. in trailer si pe afis apare un crocodil, si iti zici, gata, aici e sursa suspansului. crocodilul insa e un fel de crocodil de cada, care tot dispare si dupa ce astepti sa il inghita, ori pe sot, ori pe amant, asa mic si amarit cum e el, nu, e prins de fiecare data de negrii din ferma. filmul e insa alb negru. cred ca asta e mai degraba marele lui merit
https://www.youtube.com/watch?v=HoelUhjVXas
cum a ajuns insa sa fie premiat si considerat ”sublim”, ramine un mister.

culmea culmilor a fost insa the sessions, cu helen hunt. ar trebui sa merg sa cer banii inapoi. un film plin de cretinisme, facut cred cu bani de la state departement pentru persoane cu dizabilitati. ideea de baza a filmului este ca si unul paralizat, ca urmare a unei poliomelite din copilarie (deci avem si motivul destinului tragic), poate avea sex. toata lumea are intelegere si il sprijina sa realizeze acest lucru. dar mai ales helen hunt, care e o sex-therapist, si care il ajuta pe tembelul ala, cu o voce care te zgirie pe urechi pe tot parcursul filmului, de pitigaiata ce e, sa-și conștientizeze corpul și sexualitatea. descris, tot asa, ca fiind ”o comedie calda si plina de umor”, filmul a fost premiat la sundance, ceea ce de obicei e o carte de vizita. dar el colcaie de clisee americane de doi lei: preotul care e intelegator (adica bea si bere, mai si fumeaza si da din cap asertiv), vesnicele ”everything is gonna be alright”, incurajarea progresiva, increderea in fortele proprii, ce mai, un cacat de doi lei. singurul lucru pentru care se merita sa stai pina la capat, daca nu ai plecat totusi la timp, e ca apare helen hunt dezbracata, cu un corp lucrat frumos cu multa yoga, cred, si cu un prim plan cu niste sâni formidabili. atât. la asta nu mai dau trailerul, chiar nu se merita.

Eu

”Știi ce am înțeles? Am înțeles că fusesem învins. Nu e o idee care să-mi placă, însă de atunci am purtat-o în mine tot timpul. Învins de mine însumi, dacă te întrebi cumva. De mine însumi, cu toate principiile mele. Eu nu pot să-mi trădez fratele, eu nu pot să-mi trădez meseria de dascăl, eu nu pot să-i trădez pe dezmoșteniții din Newark. <<Nu eu - eu nu plec din acest oraș. Eu nu fug. Colegii mei pot face cum socotesc ei de cuviință -eu nu-i părăsesc pe acești copii negri>>[...] Când te desprinzi, așa cum am încercat eu s-o fac, de toate amăgirile evidente - religie, ideologie, comunism -, tot mai rămâi cu mitul propriei tale corectitudini. Ceea ce este amăgirea finală. ”

(Philip Roth- M-am măritat cu un comunist)

never, but forever

”Ideile nefericite și visurile naive. Toate amorurile lui. Dorința lui arzătoare a fost să fie ceva ce nu știa cum să fie. Nu și-a descoperit viața niciodată, Nathan. A căutat-o pretutindeni - în mina de zinc, în fabrica de discuri, în fabrica de fondante, în sindicat, în politica radicală, în rolurile de la radio, în agitarea gloatelor, în traiul proletar, în traiul burghez, în căsnicie, în adulter, în sălbăticie, în societatea civilizată. N-a putut s-o găsească nicăieri. Eve nu s-a măritat cu un comunist; s-a măritat cu un bărbat permanent flămând de viața lui. Asta l-a înfuriat și l-a tulburat și l-a și distrus: n-a reușit niciodată să-și croiască o viață care să i se potrivească. Teribil de greșit efortul acestui băiat. Dar greșelile omului ies întotdeauna la suprafață. N-am dreptate?”

(Philip Roth -M-am măritat  cu un comunist)

un lung discurs

iar am avut bafta de o carte care sa ma tina prinsa, de philip roth, of course, i married a communist. pentru care ii multumesc si g. si lui v. foarte mult. very inspiring.

”Suferinta eroica. Asta era specialitatea mea.”

”<<Sylphid are o noțiune a autonomiei absolute. N-are de gând să fie îndatorată nimănui. E tare>>.  <<Tare? Da? Atunci cum se face, intreaba Ira, ca n-o paraseste pe maica-sa, daca e asa de tare? De ce n-o ia la drum pe cont propriu? Ce spui tu n-are nici un sens. Tarie intr-un vid? Autonomie intr-un vid. Independenta intr-un vid. Vrei sa stii care-i explicatia la problema Sylphid? Sylphid e o sadica intr-un vid. [...] Sylphid sta acolo pentru ca maica-sa se teme de ea. Iar Eve nu va inceta niciodata sa se teama de ea, pentru ca nu vrea ca Sylphid sa o paraseasca si tocmai de aceea Sylphid n-o va parasi pana cand nu va descoperi un mod si mai ingenios de-a o tortura. Sylphid este cea care manuieste cravasa.>>"

"Da, ar fi trebuit sa se desparta el insusi. Dar n-a facut-o. De ce? Pana la urma, draga Nathan, n-am nici un raspuns. Intreaba-te de ce face un om o greseala tragica. Nu gasesti raspunsul."

"Acum, privind in urma, uneori am impresia ca viata mea a fost un singur discurs lung pe care l-am ascultat. Retorica e uneori originala, alteori placuta, uneori calpa (discursul celor ce se rostesc sub o deghizare), cateodata obsedata, alteori lejera si uneori ca varful ascutit al unui ac, si eu o aud de cand ma stiu: cum sa gandesc, cum sa nu gandesc, cum sa ma port, pe cine sa dispretuiesc, pe cine sa admir, ce sa adopt si cind sa fug, ce e incantator si ce e ucigator, ce e demn de lauda, ce e superficial, ce e sinistru, ce e rahat si cum sa raman cu sufletul pur. S-ar zice ca nimanui nu-i vine deloc greu sa-mi vorbeasca. E probabil o consecinta a faptului ca ani de zile am avut nevoie sa mi se vorbeasca. Dar indiferent de motiv, cartea vietii mele e o carte a vocilor. Cand ma intreb cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt, raspunsul ma surprinde: <<Ascultand>>. Sa fi fost asta drama nevazuta? Sa fi fost restul o mascarada, in care s-au camuflat toate lucrurile in realitate fara rost, dar de care m-am tot apucat cu inversunare? Sa-i asculti. Sa-i asculti vorbind. Un fenomen cu totul ciudat. Toti percep experienta nu ca pe ceva ce ai, ci ca pe ceva ce ai ca sa poti vorbi despre ea. De ce e asa? De ce vor ca eu sa-i ascult, pe ei si pe ariile lor? Unde s-a hotarat ca asta e utilitatea mea? Sau poate ca eu am fost de la inceput - prin inclinatie, ca si prin propria alegere - doar o ureche in cautarea unui cuvant?"

(din Philip Roth - M-am maritat cu un comunist)

de vei sti, de nu vei sti

"-De vei sti, te vei cai; de nu vei sti, iarasi te vei cai.
-Spune-mi, te rog!" (din Pasarea Maiastra)

mrs.big

poate ca pieptenii găsiți, și citirea basmelor lui ispirescu, făcută ca să aflu semnificația lor m-au trimis de fapt în altă parte. poate că de fapt eu trebuia să ajung la motivul transformării fetei de împărat în voinic.a-ici e-ra che-ia. dacă în asta va consta găsirea fericirii mele, sunt, în mod clar, pe drumul cel bun. sunt și anii de fitness, si mai ales de cărat zeci de bagaje, de colo colo.

dar încercările de vitejie au continuat cu montarea rafturilor, la bucurești, cu o bormașină, proprietate personală. rafturi montate cu înjurături (voila, altă trăsătură masculină) și înclinate nu numai stânga/dreapta, ci și ușor în față. iar încercările s-au cizelat, în decursul timpului, și cu tot felul de preferințe masculine. în primul rând pentru parfumuri bărbătești, terre d hermes, pe care l-am cumpărat anul trecut pentru că l-am simțit la un tip în metrou, și mi-a plăcut, l-am întrebat ce e, ăla a crezut că-l agăț, și mi-a precizat ca ”the parfume is rough, but i am a soft guy”, dar de câteva luni i l-am dat lui c., că eu mă și plictisisem și pentru că el mi-a dat o cămașă care îmi plăcuse mie, așa că am făcut ”schimb”, apoi a mai fost eau d hongrie, de la fragonard, pe care i l-am dat lui a., când a venit la berlin, de ziua mea, că eu, kezét csókolom, dar nu mai vreau să miros a nici un fel de ungur, și mai bine să rămână la el, i se potrivește, desigur, much much better. eu am mai rămas doar cu apuldre, de la molton brown. deci, măcar pentru aceste motive și pot începe să cred în devenirea mea întru ființă de parte bărbătească.

mai sunt și alte trăsături masculine, la care subscriu de bună voie și nesilită. fixația mea de a ajunge la o concluzie, de a pune lucrurile la ”punkt”, de a nu o lălăi în vorbăraie inutilă, de a alege între da sau nu, și dacă se poate, imediat, unde-o tot frecăm ca fraierii, vorba lui frate-miu, ”bine, bine, și ce-o să faci?” fosta profă de română, lăudându-mă printr-a doișpea, la o compunere despre morometii (singura care i-a atras atentia, in 4 ani de liceu, in rest considerind ca scriu destul de mediocru - asta pentru ca nu existau bloguri, pe atunci) a spus : ”a. are în primul rind o capacitate de sinteza -ceea ce e mai degraba o trăsătură masculină”. pe atunci însă nu îmi făceam griji că într-o bună zi aș putea deveni bărbat, cum încep să-mi fac acum...

și desigur, cea mai masculină trăsătură a fost și este admirația mea deschisă și directă pentru tot felul de femei. începând de la tot felul de frumoase pe care le văd pe stradă, pentru părul lor, în primul rând, dar și pentru ochi, ten, sâni, fund, cum se mișcă, cum se îmbracă, și continuând cu admirația pentru tot felul de susan sontag, marguerite yourcenar, patricia barber, care mai mult îmi întăresc, o dată în plus, convingerea că o relație hetero nu face decât să-ți alimenteze potențialul autodestructiv și&sau să te dilueze intelectual.

și nu e doar opinia mea. m.p. ma întrebase, acum vreo doi ani, ce e cu mine, ca sint ”cind fata, cind baiat, cind bisexuala, cind bisericoasa”...și m., la fel, cind m-a cunoscut, el, ca un bun cunoscător de lesbiene, mi-a zis ca ”j en suis sur que les femmes t admirent beaucoup”. et voila...

a existat, normal, și un punct culminant. cind eram la centru, la iasi, una dintre secretarele de acolo, care cu siguranta ma simpatiza, mi-a declarat intr-o zi, in care primisem niste poze si i le aratasem si ei: ”stii cu cine semeni?" iar eu, cliplind din ochi, caci asteptam un compliment, incasez edificarea zdrobitoare: "cu mr. big din sex and the city”.

the sounds of manteuffelstrasse

din recomandarile lui v.g., pe care le ascult acum obsesiv:

anouar brahem, astrakan cafe: http://www.youtube.com/watch?v=3ph3wSuDjpc

apoi verve remixed. si the knife (pentru ce ascult eu, chiar o premiera). si desigur, filmul documentar al lui fatih akin, the sound of istanbul: http://www.youtube.com/watch?v=2cFFTU_dHZw

gundula schulze eldowy

each fallen robin

”I can't keep track of each fallen robin” (leonard cohen -chelsea hotel)

room with a view

to the inside.