A-trane

Daca herbie hancock, sau brad mehldau, sau till bröner cinta la berlin in vreun club, ala e a-trane si nu b-flat sau schlott, din est. recent a fost terence blanchard, luna trecuta. cck, de exemplu, cind a cintat la berlin, tot in a-trane a cintat. eu cind merg acolo, merg intotdeauna cu k., sirboaica, si pentru ca ea sta vizavi. desi e in charlottenburg, la savigny platz, una dintre zonele cele mai scumpe din berlin (city), si deci ar trebui, teoretic, sa aiba un public de old forties, fifties, de prin vecini, si care-si permite, vine si multa lume tinara. profilul e deci destul de clar de jazz, mainstream, dar e de foarte buna calitate. in mod normal, cind merg in a-trane, e la jamsession-ul de simbata seara, de dupa ora 12.00, vineri insa k. m-a invitat la un concert cu "jafrikids" spune ea, care erau de fapt "jafrocats" si care mi-a placut. mai ales africanul de la balafon, care a fost vedeta serii. si care avea un tricou cu un text dragut: "le mieux moyen d'ecouter le jazz c'est d'en voir". pe linga muzica in sine, care e misto pentru ca  cine vine, vine cu multe compozitii proprii, si mai putin cu labe triste de cover-uri (of, si asta ma sperie la gindul intoarcerii mele), o alta chestie care-mi place e ca nu se fumeaza (si asta, par contraste, ma sperie ca idee, ca in ro se fumeaza peste tot si ca ex-fumatoare suport tot mai greu fumul de tigara). dar mai e putin. mai e putin, mai e un pic. pina la marele nimic. am plecat, pe la 1, destul de bine dispusa. k. mi-a imprumutat si doua filme sirbesti, la unul m-am uitat cind am ajuns acasa. tilva ros (the red hill), foarte foarte bun.

http://www.youtube.com/watch?v=h7h7TKrjNrM

despre doi prieteni, intr-un oras de provincie din serbia, care tocmai au terminat liceul, si de fapt nu fac decit skatebording, se drogheaza si isi petrec timpul cu tot felul de incercari teribiliste de a demonstra fie ca au curaj, fie ca asa ar putea atrage atentia gagicii, pe care si-o doresc amindoi. doar ca treptat treptat se face tot mai simtita frustrarea data e de o viata traita fara sens si fara perspective. ceea ce mi-a amintit putin de fostii mei elevi, deci m-a deprimat. si da, vazind filme de astea iti vine sa te intrebi la ce bun sa mai faci copii, cind stii ca, most likely, asa o sa le arate viitorul. cred ca am iesit din starea asta mergind la sport si sauna, a doua zi, pina m-am simtit indeajuns de obosita ca sa nu ma mai gindesc la nimic.

Full-sushi-Christmas

”Magia sărbătorilor” pentru mine a insemnat, cind eram in Romania mai ales, si petreceam Craciunul cu ai mei, mincat ”traditional” in disperare. nu sint, cu siguranta, un caz aparte. si pentru mine masa de Craciun (ca si cea de Pasti, de fapt) ma aducea obligat intr-o stare de invins, dupa ore de mincat continuu cel putin 4 feluri ”traditionale”: unul pina la trei, patru aperitive: salata de boeuf, racitura, cirnati, brinzeturi, apoi ciorba, apoi sarmalele, apoi friptura, apoi ceva de peste, apoi cozonac. traditia familiei era ca in prima zi sa mergem la frate-miu, apoi a doua zi era masa la ai mei si apoi, a treia zi, la sora-mea. însa pe linga mesele de prinz, mai erau desigur si alte cafelute, gustarele, pe la prieteni. eu de ani de zile nu-mi mai petrec sarbatorile in familie, dar am facut in fiecare an sarmale, friptura, alea alea. anul asta am iesit din schema. asta si pentru ca am avut-o invitata pe n., japoneza. pentru seara de 24 am facut un fel de mincare asiatica. pe 25 am fost eu invitata la o masa ”traditionala”, l. avea concert deci era la repetitii, asa ca am aminat pentru 26 masa traditionala de Craciun, care anul asta a fost exclusiv compusa din sushi. cred ca am mincat sushi pentru urmatorii zece ani (plus). nu ca nu mi-ar placea, si a si fost facut foarte profi, ca la el acasa. dar a fost un moment, un switch, cind dupa ce tot am molfait si molfait, am avut senzatia ca de fapt, carnea aia cruda de somon e ca o spinare de sobolan. si ca eu rod, par consequence, un sobolan. nu stiu cum mi/a venit asociatia. am incercat sa o elimin, sa suprapun un gind ”bun”, anume, ca de fapt si sushi-ul, cu invelisul ala verde, de alge, e ca o sarma in foi de vita, dar taiata felii. n-am reusit. si chiar pe masura ce tot incercam sa rup cu dintii carnea cruda de peste, si reuseam cu greu, cred ca tre sa ai dintii mai mici si ascutiti, asa, de japonez (?)  intervenea sobolanul.

but it was nice. oricum, am recuperat si pe 27, la o alta masa ”traditionala”, la m.m.. dar am sa iau o pauza de sushi, asta e tot. pina in 2022. 

de ieri am revenit la normal, fara invitati, adica. vineri a fost o zi superba, un cer senin senin, am facut cumparaturile la piata de turci de la maybachufer, pentru miine seara, apoi m-am vazut cu k., fotografa, la o cafea la jannis. jannis e si el un capitol aparte. e grecul care are o mica alimentara si o cafenea, si in plus, e si un fel de psihoterapeut al cartierului, ca lumea vine si mai si spune ce are pe suflet. cafeaua de simbata dimineata la jannis inseamna intervalul 10-13, depinde si citi ne adunam la povesti. ieri dupa amiaza eram insa doar eu cu k. i-am povestit de cei trei piepteni. jannis tresare, ca de ce i-am luat, ca nu trebuia. ca sa-i arunc. ca ”nu-i lucru curat”. ca semn rau. 

eu am tot stat, m-am gindit si azi. ca de ce sa fie semn rau. ca e semn bun, tocmai, sint protejata. si mi-am dat seama si de ce anume. cind l-am cunoscut pe a., a fost de ziua lui a., la coltul lui a.-dalbertstrasse cu oranienstrasse. cind m-a condus acasa, pe drum am gasit carti de joc. eu luam una, el una, asa, la intimplare, nu pe alese, ca sa faca fiecare cite o mina. (ca sa nu para si asta o chestie paranormala, tin sa precizez ca pe linga mine e plin de chestii de astea, cu jocuri de noroc, asa ca nu e such a big deal). eu am ridicat trei asi si 2 de 8, un full, cum cred ca se spune la poker si l-am batut, deci, in jocul nostru spontan pe a. caci doar eu am fost frumoasa care a avut parte de trei asi, de a. si a. si a. acum e clar, si asta o sa fac luni, rezolutia mea de 2013, o sa arunc cite un pieptene pentru fiecare a. ”sa creasca cite un zid mare si tare/ pentru fiecare”. 

sau ii pastrez, ca e mult mai funny sa ai despre ce povesti. caci, vorba basmului, si daca ii pastrez, ma caiesc, si daca nu ii pastrez, ma caiesc.  

the dangers

de vreo trei saptamini, sa zic asa, am gasit trei piepteni. la intervale destul de apropiate de timp ca sa-mi starneasca intrebari. cine isi mai face azi freza cu asa ceva. si mai ales la berlin? si sa-l poarte cu el, ca sa-l piarda pe strada, eventual cind isi scoate mobilul din buzunar. asa ca ”pieptenele”, intersectat brusc cu viata mea, mi-a solicitat atentia, si m-am apucat de cautat sistematic explicatii. unde altundeva sa incep, daca nu la sursa nr. 1, basmele romanesti ale lui petre ispirescu.

In esenta, pieptenele aruncat in urma se transforma intr-un zid si mai intirzie putin confruntarea directa cu ”the enemy”. The enemy, cel care vine razbunator si plin de ura din urma, are diverse fete, el e fie o scroafa periculoasa (ca in ”Voinicul cel fara de tata”), sau mama zmeului. c., caruia ii povestisem de piepteni, si caruia i-am si scris instant un sms, cind l-am gasit si pe al treilea (ala mic, cu citiva dinti lipsa) mi-a spus sa am grija, ca e clar ca e un zmeu pe urmele mele, si ca da, e evident, sint in pericol...dar oare o scroafa nu e ea totusi mai naspa? nu e mai perversa? acum ma antrenez, stau de veghe, sa fiu pe faza.

intre timp, am mai citit si alte basme romanesti. pe mine m-a frapat incoerenta lor, sau cum sa spun, eu cel putin nu reusesc sa inteleg de ce brusc intervine schimbarea, intr-un context in care binele se ”cistiga” prin lupte, prin incercari. in multe schimbarea apare asa, pur si simplu, ca si cum s-ar fi plictisit povestitorul ca personajul lui sa mai indure prea mult. sau de ce intervine iertarea, care si ea, e data complet aleatoriu.

interesant e cazul ”ileana sinziana”. in primul rind, e o poveste cu un substantial continut de analiza pe gender. concret: este vorba de un imparat cu trei fete, care trebuie sa trimita un fiu (pe care el nu il are, deci) sa slujeasca zece ani la un alt imparat, mai tare si mai mare. dintre cele trei fete, cea mai mica reuseste sa intre cel mai bine in rolul ”voinicului” si in aceasta postura sa o salveze si pe ileana sinziana. cu care se si casatoreste in final! dupa ce se transforma cu adevarat intr-un barbat!!! determinant in evolutia acestei fete de imparat  (care devine barbat, repet) este calul nazdravan. care nu numai ca alearga, salveaza, dar de fapt el e si cel care ia decizii, face strategii, etc. din care strategii, iar nu prea intelegi de ce asa si nu altfel:

”fata imparatului incaleca apoi pe Galben-de-soare si se desparti de calul ei, lacrimand. mersera, mersera, cale lunga, departata, cind fata imparatului gasi o cosita de aur. opri calul si-l intreba daca este bine sa o ia, ori s-o lase locului. calul ii raspunse:
-De o vei lua, te vei cai; de nu o vei lua, iarasi te vei cai; dara mai bine este sa o iei.
Fata o lua, o baga in sin si pleca inainte.”

asa si eu, chiar daca luam, chiar daca nu luam pieptenii, tot imi parea rau. asa ca mai bine i-am luat. sa vedem ce mai urmeaza. sa ma transform si eu?

the galliano jacket

there was, of course, long time ago, the adidas jacket. cea pe care am cumparat-o foarte spontan, intrând într-un magazin din friedrichshain, mi-a placut, mi-a venit, mi-am luat-o. eram cu a.. a doua zi, cand el a plecat din berlin si eu l-am dus la gara, i-am dat-o cadou. el a dormit cu ea o perioada, si a mai si purtat-o, un an mai tirziu, cind ne-am intilnit nu stiu pe unde, prin bucuresti, era imbracat cu ea, poate o mai poarta si azi, daca nu a aruncat-o inca, in dimbovita. whatever. din partea mea, poa s-o arunce in dimbovita cu el in interior, ce n est plus mon affaire a moi. eu mi-am luat alta in loc, mult mai misto, albastrul clasic de la adidas, cu dungi albe, si cu captuseala de satin.

dar nu asta era tema. de craciun si in week endul de dinainte ii aveam deja de mult invitati pe c., apoi pe l., pianistul si pe n., the japonese l. a avut aseara concert, chiar im grossen saal der philharmonie, ceaikovski 1, foarte misto. deci, ei erau programati si invitati de mult timp. asa ca atunci cind mi-a scris a.c., usor disperata, ca nu are locuinta, ea venind din zurich, pina pe 28 decembrie, ca s-a anulat nu stiu ce chestie pe care o avea ea chipurile deja aranjata. i gave her credit. gindindu-ma ca e nasol sa ramii asa, pe drumuri, fix de sarbatori. fata vine, multumindu-mi ca ”am salvat-o”, si  ca eu oricum sint ”o fata de aur”. drept multumire imi aduce o jacheta, nici mai mult, nici mai putin, decit de la john galliano. luata din zurich, de la un second, dar asta chiar nu conta. marimea 38. pe care mi-o da cu generozitate, ma asigura ca-mi vine ”minunat”. eu macar la umeri sint o 40 deci statea cel putin foarte fix. o puteam imbraca si sta cu ea, cu conditia sa nu ma misc, pentru ca de incheiat nu se incheia oricum de nici o culoare. dar fiind o jacheta galliano, puteam spune oricind ca e un bolero si ca de fapt asa e modelul. i-am multumit,  ca nu era nevoie, etc. treptat, din povestirile ei reiese ca si locuinta programata de fapt mai mult nu exista, si ca daca ar putea sa stea pina pe 3 ianuarie. incep sa ma enervez. fata de aur se transforma. rezist totusi cam zece zile, dupa care, inainte de a veni l. ajung clar la concluzia ca trebuie sa-si caute altceva, si chiar eu ii fac rost de doua oferte foarte acceptabile. ea gaseste in final o alta ”prietena” la care se muta. o alta ”fata de aur”.

la despartire, ii propun prieteneste ii dea celeilalte fete de aur jacheta galliano. ceea ce se si intimpla. si fara mari ezitari. si iar am ramas fara o jacheta pe care de fapt n-am avut-o de la bun inceput.

25. Dezember 2012

the lion

"-Let's say...since you were little and you were dreaming of someday getting a lion. And you're waiting and waiting and the lion doesn't come and along comes a giraffe. you can be alone or you can be with the giraffe.
- I'll wait for the lion.
-That's why I'm worried about you. "

(din The Beginners)

cred ca am mai postat asta. nu mai stiu.

the teacher, part I

and there is, of course, the teacher-part-of-my life. despre care as putea povesti la nesfirsit, cea mai love-hate-love-hate-hate-hate relationship din viata mea. multa vreme am si evitat sa spun ca am fost ever profesoara, asa de mult am respins ideea. dar sint foarte multe povesti, foarte multe, si normal, pentru ca a reprezentat o bucata consistenta din viata mea profesionala, in final a trebuit sa decantez si partile bune si sa-mi zic, la un moment dat  "ok, that was it". a mers greu si prost, zic eu, pentru ca am urit din start ideea de a fi profesoara si pentru ca am inceput prea devreme. in acelasi timp insa, am dat si peste elevi foarte misto si inteligenti si funny si de la care am si invatat enorm. dar urindu-ma pe mine in postura aia, le-am transmis multora, cred, in principal starea asta a mea. la care s-a adaugat o lipsa cronica de rabdare, spaima si disperarea ca-mi fut viata intr-o cancelarie, ura pe vinzatoarele ambulante care veneau si vindeau ciorapi (de plasa si anticelulitici) in ziua de salariu, sau martisoare de argint de 1 si 8 martie, folosite ulterior ca bijuterii adevarate, isteria ca ma timpesc pe zi ce trece, ca fac la nesfirsit acelasi lucru si degeaba. reuseam totusi, din perfectionism, si pentru ca n-as fi suportat sa aud ca nu sint "buna", sa ii fac pe citiva sa invete, si de aia, macar din cind in cind, in felul ala chinuitor al meu, dadeam tot ce puteam. ca "asta-i viata", o mare cancelarie, peste tot, am inteles mai incolo, cind, de bine, de rau, am si invatat sa fiu mai multumita cu ce am. insa atunci, ma sculam si ma culcam cu ura.

cum spuneam, am inceput pur si simplu prea devreme, si cu stingul. la 23 de ani, am picat titularizarea-primul soc, in fata unei tipe care terminase facultatea cu o medie generala, pe toti anii, cu 2 puncte mai mica decit a mea, dar care fusese mai bine pregatita la pedagogie, si facuse si pregatire cu cea care corectase tezele, am aflat dupa. in timp, s-a dovedit ca she was the right one, dedicata invatamintului, iubitoare de meserie si elevi, profesor si diriginte cu vocatie. iar eu, doar o aventuriera, cu juma de norma, care se cara instant la prima bursa obtinuta, dind peste cap continuitatea procesului de invatare a limbii germane si bulversind sufletele fragile ale unor copii in perioada de formare. dar, pentru ca trebuia sa am si eu banii mei, si pentru ca "invatamintul e sfint"+ "inceputul e greu", cum spuneau ai mei, mi-am facut carte de munca si am inceput sa predau la ceea ce si azi numesc "valexa" si la un alt liceu de cartier, unde aveam ore simbata. eu, tin sa precizez, obisnuita cu stilul de invatare al liceului de elita unde terminasem, am inceput de la prima ora, sa umplu tablele cu declinarea: das schön-e buch, die schön-e frau, der schön-en frau, der schön-e mann, des schön-en mann-es. declinare care mi s-a parut e-sen-ti-a-la pentru niste baieti venind constant fara caiete si care nici sa le fi dat eu bani si tot nu si-ar fi cumparat vreun manual. dupa un an, cind totusi ne-am imprietenit, m-am declarat multumita daca stiau sa spuna "ich heiße..." si "ich bin 18 jahre alt". dintre toti, mi-au ramas ca nume doar trei: natalia, basarabeanca, si pentru ca am facut meditatie cu ea si imi povestise de directoarea scolii, ca le spusese elevilor, ca ea cind se enerveaza pe barbatu-su se apuca si freaca covorul cu o varza taiata in doua,  unul poreclit "vulpe", care venea la ora si tragea pe nas niste prafuri (de creta) - a si fost arestat la un moment dat si a disparut din peisaj, dar a apucat sa ma intrebe "doamna, nu vreti si dumneavoastra?". si laurentiu. care venea simbata de simbata si avea si caiet si si-a luat si manual. laurentiu a lipsit o singura data, dar a venit in saptamina urmatoare si s-a scuzat: "doamna, saptamina trecuta am fost la un bairam si mi-a dat unul cu un cot in frunte, uitati, mi-a facut gaura, va rog puneti mina". in fruntea lui, in mijloc, intr-adevar, se putea sesiza o adincitura. l-am crezut pe cuvint, si fara sa palpez "zona afectata", m-am si interesat apoi pe la specialisti, cica se poate sa patesti asa ceva si sa nu mori totusi. cam asta era atmosfera, eu am trecut si pe acolo ca o fantoma, nu ma stia aproape nimeni, ca veneam cind si cind sa trec notele si sa inchei mediile.

dupa acel prim an, in vacanta de vara, am plecat de capul meu, cu foarte putine date stabilite, chiar fara sa stiu exact cind si pe unde ajung si unde dorm, o luna prin europa. la bruxelles, de acolo la paris si in final in germania, la n. si m-am simtit in sfarsit libera. pina cind, in toamna, am revenit la cancelarie, dar doar la aceea din valexa. ceea ce deja a insemnat un progres.

the woman's identity

the artist, part III

si desigur, cea mai mare dorinta a mea a fost sa devin pictorita. inca de la gradinita, unde am luat tot felul de premii pentru cele mai bune desene, dovedisem ca am un real talent, mai ales pentru ca stiam sa desenez copii in miscare traversind strada. le faceam picioarele indoite, ceea ce a fost considerat cu adevarat revelator pentru educatoarele mele. concurentul meu era t.i., care si el, pus sa faca un peisaj de toamna, desenase un mar cazind din copac. "si de ce l-ai facut maro cu puncte negre?" "pentru ca e putred". da, t.i. n-a riscat insa sa-mi ia locul de cea mai talentata la desen, s-a repliat pe chestii de construit cuburi, unde da, chiar ca nu le aveam.

recent, am citit "romancierul naiv si sentimental" al lui pamuk,si acolo, ca si in "istanbul", povestea ca pina la peste 20 de ani a pictat, dupa care a renuntat.  si, explica el, traieste, ca orice scriitor, invidia fata de pictori, pe care o declarau deschis si flaubert, si proust. si ca de aici, impulsul de a scrie, si principala sursa de inspiratie, din dorinta de a descrie prin cuvinte ce nu poti face desenind sau pictand. "mon volume est un tableau", spunea proust. si in cazul meu e valabil, in orice caz, daca nu impulsul de a scrie, atunci invidia. desi, din fericire, am ajuns si aici sa discern, si sa accept ca oricum n-as avea nici rabdarea, nici perseverenta, si mai ales nici autismul de care ai nevoie ca sa fii "pictor". si in plus, stiu ca m-as putea replia oricind pe "arta contemporana",pe "instalatii", sa fac o mamaliga si sa-i spun, stiu si eu: "attention, that is a bomb" si da, sa am iar un motiv sa ma cred desteapta. ...

but, for now, i'll just stick to my blog.

arrete la

http://www.youtube.com/watch?v=-gtAjZiAJpk
http://www.youtube.com/watch?v=XkFWcFE9akk
http://www.youtube.com/watch?v=3rRYdIZPxVM

cibelle, adusa de v.g., mi-a placut...

the artist, part II

unul din highlight-urile tineretii mele a fost, pe la 20 de ani, o bursa daad la mannheim. (chiar, oare ce-am facut sa treaca tot timpul asta, adica 15 ani, adica acusi aproape la fel de mult ca virsta de atunci? ) foarte bine organizat totul, dar in primul rind cu o "constelatie" de oameni misto, de care si atunci m-am simtit din prima foarte apropiata si cu care si ulterior am tinut legatura multa vreme. o perioada cu multe intimplari. atunci, in vara aia, cit sa era, 98? am trait inceputul, apogeul si sfirsitul carierei mele oficiale de actrita, la un workshop din cadrul cursului, facut chiar de actori profesionisti, la un teatru, teatrul G, oare? din mannheim... fiind prima data in viata mea cind am simtit ca am cu adevarat bani, o bursa daad era pe atunci foarte generoasa, si acum, cred, si cind am avut-o in mina mi-am luat din prima o pereche de pantaloni de piele, cu vreo 200 de marci, pe care i-am si purtat multa vreme. highlightul verii mele de 20 de ani a fost deci aceasta bursa, highlightul bursei a fost workshopul de teatru, highlightul workshopului de teatru a fost o sceneta cu foarte putine replici, in distributie eu si japonezul k., care era cel mai popular gagiu de la curs, iar highlightul piesei era momentul in care eu (interpretind o vinzatoare care incerca sa-l seduca pe cumparator) ma ridicam dintr-un fel de container (caci eram intr-o piesa cu o punere in scena avantgardista), faceam ochii mari, imi tuguiam buzele, foarte rujate, si ma descheiam la primul nasture de la bluza. si desigur, imi plimbam pe scena, in lumina reflectoarelor, pantalonii de piele. mai era un moment cheie, in care trebuia sa ma prefac ca il sarut pe k., doar ca, in emotia si viltoarea evenimentor, am uitat fix gestul asta. (desigur, intepretarea psihanalitica a acestui geste manque, nu voiam sa-l fac, de ce nu am vrut sa-l fac?!?)...

oricum, am avut succes, aplauze peste aplauze, am fost considerati "cei mai buni", asta si pentru ca eram si in afara cursului destul de "populari". inainte de a intra pe scena am baut sampanie, cu urarea "hals und beinbruch", iar dupa am primit un poster misto cu o camila care spunea ca se trezeste si noaptea, doar ca sa-si aprinda o tigara (la vremea aia fumam, si foarte mult).

ce m-a facut sa ma las din acest promitator inceput de cariera de actor, caci toti ma incurajau sa merg mai departe, sa continui miscarea aceea atit de naturala, de deschidere a nasturelui de la camasa, a fost starea de dupa spectacol, cind, pe la o bucata de noapte, m-a luat o depresie cumplita, de taiat venele cu cheia, de care, stiu si acum, ca te poate face, daca nu sa treci pe heroina, atunci macar sa incepi sa te imbeti regulat, in ultimul hal, ca sa uiti ca esti un loser, ca viata e de rahat, si ca si in replicile alea de retard, ai fost complet pe linga. m-am mai intilnit cu starile astea, normal, dupa "marile" mele proiecte si "realizari", dar ca atunci, da, niciodata. asa ca m-am dezambitionat.

the artist, part I

http://www.youtube.com/watch?v=FktNzLg_te4

"drink up baby/ stay up all night/ things you could do/ you won't, but you might."

asta in paranteza. ca nu mai stiu cum e, sa drink up all night. de citeva luni incoace nu mai beau alcool - adica, un pahar de vin/ sampanie simbata, unul duminica, intr-un ritm burghez si ordonat. ceea ce pentru mine a insemnat o schimbare sensibila. mai intii am suferit o depresie, dupa ce luni seara m-am trezit fara "the after yoga party", fara e., k.und k., etc. sarmul meu amuzant, starea mea de "tipsy", cum o numea v., erau "under the influence". de cind sint la berlin, chiar si la volan, s-a intimplat sa ma urc si cu definetly mai mult decit un pahar de sampanie (cam limita legala permisa in germania) la bord. nu manga, just tipsy. asa ca atunci cind mi-am vazut matizul izbit, dar fara mine in el, mi-am facut o cruce mare, trecind in revista datile cind am scapat la mustata. caci cineva  tot tre sa sufere, tot tre sa plateasca pentru pacate, chiar si pentru alea din trafic. asa ca daca nu eu, atunci masina. dar altceva voiam sa povestesc, sa spun ca-s ok, ca ma pot suporta si in stare de constienta, e ok, e ok, se poate.

 intr-una din datile cind a venit pasha la berlin, eram la maybachufer, si-i arat, oprindu-ne la intersectie, "pasha, daca ar fi sa masor in ceva anii astia de berlin, pai uite, de aici pina la kottbusser tor as umple partea asta de strada cu sticlele de hefeweizen+sampanie+cocktailuri baute, si cealalta banda, dinspre kottbusser spre maybachufer, cu dürüm-urile mincate." pasha ma incurajeaza, caci vede in asta o "lucrare": "shura, you are an artist"...

let me die a little, too

m., care e istoric de arta, imi povestea ca de curind a fost membru intr-o comisie de evaluare pentru achizitionarea unor opere de arta, printre care si lucrarea unei artiste austriece, de vreo 40 de ani. lucrarea vizata reprezenta, imi povesteste m., o fotografie cu o papusa barbie printre dildo-uri (nu stiu exact ce sint alea, intuiesc, dar nu vreau sa stiu mai mult) roz- pe post de pitici. si cam toate lucrarile artistei contemporane austriece mergeau in aceeasi directie, cum spunea m., a "investigarii artistice a propriului vagin". asa ca pretul propus de el a fost de 50 euro - pentru rama. povestea e sugestiva, zic eu, pentru un mod de-a fi al austriecilor.

azi, cu v., care are acum o rezidenta la viena, aceeasi discutie, despre modul de a fi si de a gindi al austriecilor (we are talking, in erster linie, about artists), in care dominantele sunt legate de pedofilie, incesturi, sado-masochism si mai ales morbiditate. "dar sint artisti buni"...am zeci de exemple in sensul asta. si chiar si fiecare austriac pe care am avut ocazia sa-l cunosc, in viata reala, mi-a stirnit aceleasi vibratii negative, ca si cum as fi intuit in ei substratul ala comun de jeg. nu stiu de unde vine. ce anume din ei ii face sa produca cite un schiele, cite o jelinek, cite un haneke?

austriecii cind spun ca se duc sa-si faca siesta, in loc de "ich gehe ein bisschen schlafen" spun "ich geh ein bisschen sterben", adica se duc sa moara putin. fosta mea proprietareasa, nemtoaica de altfel, imi dadea dreptate cind ii impartaseam convingerile mele vizavi de austrieci si imi povestea si ea, cum intr-o vara, cind statea la soare, intr-un parc din viena, cu picioarele desculte, intinse pe un scaun, la o terasa, vine la ea un austriac, un strain, un tip oarecare de pe strada  si-i spune, in incercarea de a-i face un compliment, desigur, ca in curind in degetele alea frumoase (!) de la picioare o sa simta artroza. acusi acusi.

madam' m., fosta mea colega de la valexa, imi povestea cum a fost intr-o vara la viena cu un grup de profi romani, intr-un "schimb de experienta" si ca primul (!) lucru "turistic" pe care l-au oferit austriecii a fost o vizita la  muzeul de pompe funebre (bestattungsmuseum), de la care toti romanii, dupa vreo 2 ore de vazut dricuri, sicrie, vagoane de transportat cadavre, portaluri de morminte, si alte chestii, au iesit livizi.

ce e drept, si eu cind am fost la viena, prin 2007, cred, dupa casa lui freud, de care am fost dezamagita, m-am dus imediat la presupusul mormint al lui mozart.

let me ride

• si iar am vazut multe filme inteligente, acum cu m., venetiano-timisoreanul care a venit la berlin -de prin 2008 a devenit o traditie, sa vina in noiembrie o saptamina la berlin, sa ma "scaneze". ultimul film, vazut chiar azi: holy motors de leos carax. foarte foarte inteligent si suprinzator, de la imagini pina la ideea in sine, de oameni care doar joaca roluri si pentru care mai ales moartea e un rol. personajul principal, intrebat la un moment dat de un fel de supervisor, daca nu s-a plictisit, si de fapt, ce il mai face sa continue, spune ca joaca in continuare "pour la beaute du geste". cu o muzica, tot, foarte buna, mai ales melodia asta, "let my baby ride" (la care si originalul, al lui RL Burnside e misto) : http://www.youtube.com/watch?v=QdvBLFI5kIs. 

• la "la notte", de antonioni, am adormit - poate asta e solutia, ca sa adorm, sa merg la cinema la filme de astea. imagini memorabile (cadrul cu zidul si jeanne moreau aparind doar putin, jos in stinga, apoi ea si tipul agatat la petrecere sarutindu-se in masina peste care ploua torential), replicile m-au plictisit, m-am indragostit insa de monica vitti. m., care stie tot felul de birfe de astea, intelectuale si semi-intelectuale, imi spunea ca jeanne moreau declarase in interviuri ca intotdeauna si-a dorit sa fie considerata mai degraba "frumoasa", decit "inteligenta" - la vremea ei, brigitte bardot era luata drept standard de frumusete, si ea, prin contrast, era doar aia desteapta. 

• vineri am fost la "in ihrem haus"/ dans la maison, ultimul film al lui francois ozon. si asta, foarte bun. un elev care povesteste, intr-o tema pentru ora de franceza, cum incearca sa patrunda in familia unui  coleg de clasa. proful de franceza, care ii citeste tema, il tot incurajeaza pe elev sa-si continue experienta voyeurista, de dragul lecturii, respectiv a scriiturii. si desi ideea in sine e foarte perversa, ii da pentru tema nota maxima, pentru ca " e bine scrisa": http://www.youtube.com/watch?v=lnDyu-6B5ks

si ieri am gasit o lingura indoita, pe care normal ca am luat-o si am adus-o acasa, si m-am amuzat cu m., cu expresia "a invirti lingura-n rana"...

der doppelgänger

tot din wonder boys:

"nu  mi-a luat mult pana cand am prins ideea dizertatiei, si anume aceea ca, pe parcursul vietii lui de scriitor, omul - stiti la cine ma refer, dar haideti sa-l numim Q. - devenise propriul lui doppelgänger, o umbra maligna care traia in oglinzi, pe sub dusumele si in spatele cortinei propriei lui existente, bantuind toate relatiile personale ale lui Q. si intregul lui comert cu lumea; o fiinta care nu se lasa usor impresionata de tragedie, careia nu-i pasa de sentimentele celorlalti, fara vreo inclinatie spre oricare dintre actiunile omenesti cu exceptia supravegherii si stocarii amintirilor. Acest actionar secret, a spus Q., se manifesta numai din cand in cand - coplesindu-l pe cel care-l facuse captiv fara sa vrea, ca sa zicem asa, asumindu-si pozitia dublurii lui destul cat sa spuna sau sa faca un lucru lipsit de intelepciune si reprobabil, asigurindu-se astfel ca nenorocirea omului, obiectivul constant al sistemului de supraveghere al celuilalt Q. si tema tuturor amintirilor lui, continua sa se manifeste neabatuta in viata lui Q. Desigur, altfel nu ar mai fi existat nimic despre care Q. sa scrie."

"am avut impresia ca Q. se referea la natura bolii miezului noptii, care aparuse dintr-o simpla stare de deconectare fata de ceilalti, dintr-o neputinta de "a te integra" obisnuita nu doar in cazul scriitorilor, dintr-un sentiment de gelozie si raceala, sentimente asemenea celor pe care le are cineva care se foieste fara incetare intr-o lume plina de oameni care dorm. Totusi ceea se intimpla foarte rapid in cazul bolii miezului noptii era ca ajungeai sa tinjesti dupa acest sentiment de separare, ajungeai sa-l cultivi, ba chiar sa infloresti la sanul lui. te indepartai din ce in ce mai mult pana cand, intr-o zi neagra, te trezeai si descopereai ca tu insuti ai devenit obiectul propriei tale priviri ostile."

(michael chabon - wonder boys)

lazy saturday with snow

si cu muzica misto misto tare de la v.g.: bill laswell, cibelle, fairuz, erkan ogur...

on writers, their love and lovers

"ca si albert vetch, parea a fi, simultan, bantuit de amaraciuni si neant, genul de om care acum iti poate ghici, cu o detasare care-ti taie respiratia, cea mai ascunsa durere din inima, pentru ca in secunda imediat urmatoare sa se intoarca, sa-ti faca vesel din mina si sa plece fericit si fara nici o grija si doar ca sa se izbeasca de o usa de sticla, iar obrazul lui sa aiba nevoie de douazeci si doua de copci."

"boala miezului noptii e un fel de insomnie emotionala. in fiecare clipa constienta, victima - chiar daca el sau ea scrie la rasaritul soarelui sau dupa-amiaza - se simte ca un om intins pe pat intr-un dormitor sufocant, cu fereastra larg deschisa, iar el priveste in sus la cerul spuzit de stele si avioane si asculta povestea storului zgaltiit de vant, a ambulantei sau a unei muste prinse in capcana unei sticle de coca cola. si asta in vreme ce toti vecinii dorm dusi. dupa parerea mea, asta e motivul pentru care scriitorii - ca si insomniacii - sunt atit de predispusi la accidente, atit de obsedati de calcularea ghininoanelor si a oportunitatilor ratate, atat de inclinati spre meditatie, dar totodata incapabili de a renunta la un subiect chiar si atunci cind sunt implorati, in mod repetat, s-o faca."

"in plus, simteam c-o iubeam pe emily, dar in felul fragmentat, semi-narativ in care iubesti oamenii atunci cand esti ametit de droguri."

(din michael chabon - wonder boys)

i write my name

"Here lies One
Whose Name was writ in Water." (cuvintele scrise pe mormantul lui John Keats)