in the mud for the club

si asta, si asta:

klangkarussell: sonnentanz: https://soundcloud.com/search?q=Klangkarussell%2C

F.W.

my next moves

regizoarea e excelenta, kathryn bigalow: zero dark thirty: http://www.youtube.com/watch?v=cAtWcvCxPhc, si si mai misto, the hurt locker http://www.youtube.com/watch?v=2GxSDZc8etg.

for me, just a preview...

for your own pleasure

citat din dresscode, bar tausend: http://www.tausendberlin.com/

For your own pleasure, please come in style...

so grateful

scrisoarea pe care am gasit-o azi dimineata, in ploaie, in fata usii de la birou (fusese lipita cu scoci, undeva), fara nici o adresa pe ea. asa ca am zis ca era (like zizek said) pentru mine, de fapt:

" Dad,
Thank you so much for your generosity. I used the initial check you gave us to pay for my dress and veil. Jonathan is using the 2500$ you sent us to pay for our hotel accomodations in Costa Rica! We are so grateful for your generosity. And, I am eternally grateful for your guidance and support during some really dark days and your continued support/ guidance now that my days are much brighter.
I love you, always,
Natasha"

a very regular life

”Calmly Fanny had rejected his proposal, not unkindly, simply demonstrating that she was better off as she was. She did not speak as if she had a lover, nor did he suspect her of living an irregular life.”

 (Anita Brookner -Making things better)

the graffitti tour

prin berlin, cu t., incepind chiar cu strada mea....

la destinatie

Corpul poetei e invizibil
ceea ce mîngîi acum nu-i decît o părere.
Corpul poetei e înăuntru
acolo unde ți-e frică s-ajungi.
Sînii ei sînt sîmburi, nu excrescențe,
ceea ce muști acum orgolios între dinții tăi
e o naiva demonstrație de forță.
Forța catifelării și a piersicii.
Corpul poetei e îmbrăcat în mantaua prea strîmtă
picioarele ei atletice în bocancii prost croiți,
corpul poetei e deja departe
ea merge pe jos, tu vii repede cu trenul
și tot în urma ei ajungi
la destinație.
Corpul poetei e o casă goală
în care te lasă-n voie să locuiești-n lipsa ei.

Le corps de la poète est invisible
ce que tu caresses maintenant c'est une illusion.
Le corps de la poète est dedans
là où t'as si peur d'y aller.
Ses seins sont des noyaux, pas d'excrescences,
ce que tu mords maintenant orgueilleux entre tes dents
c'est une naïve demonstration de force.
La force du velours et de la pêche.
Le corps de la poète est vêtu d'un manteau trop serré
ses pieds athlétiques dans des bottes mal coupées,
son corps est déjà loin devant,
elle va à pied, tu viens vite par train
mais tu arrives après elle à la destination.
Le corps de la poète est une maison vide
où elle te permet vivre comme tu veux
dans son absence.

(dedicat Angelei Marinescu)
(scris de Svetlana Carstean)

the smell of...

cel putin in decursul ultimilor patru ani, dar si inainte, am avut de-a face cu tot felul de propuneri culturale, fata de care, obligat-fortat, a trebuit sa am o pozitie. nu le trec in revista pe toate, nici macar pe cele mai absurde, mentionez doar doua, care-mi sunt acum la indemina si care merita atentia: prima, de la un sirb, numit dragan, care imi povesteste viata lui, si ca se ocupa de peste douazeci de ani cu "producerea culturii prin muzica" si ca daca vreau, imi va trimite si un demo cu muzica lui (care nu era atasata, cum ar fi fost firesc, scrisorii). imi explica si primele idei muzicale le-a avut, spune el, foarte devreme (!) la virsta de 14 (!) ani. dupa cv urmeaza descrierea pieselor ("oper vitalite(!) klassik", "drama klassik", variind de la compozitii care amintesc, spune el de o combinatie intre bizet, beethoven si verdi (!), la melodii pop. scrisoarea se incheie cu o poza a autorului (facuta de el insusi cu un web cam, probabil) si cu mentiunea ca in cazul in care doresc sa-mi trimita demo-ul, si in cazul in care dupa ce il ascult as vrea sa i-l dau inapoi, sa nu fac asta, intrucit i se fura in mod constant posta de niste vecini "invidiosi si rai". recunosc, nu i-am raspuns si nu i-am cerut nici muzica, tocmai de frica de a nu intra in acel circuit periculos al vecinilor razbunatori.

si mai recent, un cuplu (creatorul si muza sa) imi aduc mai multe volume de poezii, cu titlul "Roberta...tu mirosi a Dumnezeu", in speranta organizarii unor lecturi. autorul, cu un nume predestinat succesului pe plan international, "pilipăuţeanu", ii dedica sotiei sale poeziile, despre care pretinde ca sunt scrise "cu o pana de inger". pe coperta mov, roberta apare invaluita intr-o aura alba. dupa prefata, in care criticul literar vede cum autorul "leaga planul poetic de planul realitatii", urmează un dialog intre autor si muza/ sotia lui:
R: "Iti multumesc ca ma asemeni cu un inger! Poate ca sunt o ingerita...sau poate ca nu! Ceea ce stiu sigur este ca sunt a ta!"....
C.P.: "Iti multumesc ca ti-ai frint aripile cerului si ai renuntat la nemurire pentru mine! Iti multumesc cu inima mea trecatoare. Da...esti a mea! Eu sunt muritorul pentru care te-ai nascut! O inima sarutata se deschide precum o floare"...

si abia dupa aceea urmeaza poemele, pe care, si eu si c. (care a primit, de asemenea un exemplar), le-am citit tinindu-ne de nas, mirosul (de Dumnezeu al Robertei) fiind mult prea puternic:

"te iubesc Roberta, da-mi inelul
in deget am sa ti-l asez cuminte
suntem doar noi, se-nvirte caruselul
eram asa de tineri, iti mai aduci aminte?"

plus un poem dedicat "doamnei doctor":
"Hai doamna doctor pune stetoscopul
Asculta-ma de dorul nerostit
Palpeaza-mi inima, te rog, trateaza-mi focul
de trist poet, etern indragostit"

sau poeme scrise intr-un stil aparent jucaus, de fapt ele sunt mult mai complexe:

" inima mea e de pepene
calul se piaptana cu un pieptene
iubita se spala cu marea pe par
marul coace cu merele
un mar."

"maimuta se scarpina
precum omul
maimuta stie c-ai murit
in sfirsit
om deslusit
maimuta recita in oglinda
citeva sunete
sonete
este suparata pe ea
ha la la."

daca as fi vecinul celor doi, cu siguranta ca as reactiona si eu ca vecinii muzicianului sirb, din pura invidie...

assenza

BEING your slave, what should I do but tend  

Upon the hours and times of your desire?  

I have no precious time at all to spend  

Nor services to do, till you require:  

  

Nor dare I chide the world-without-end-hour          

Whilst I, my sovereign, watch the clock for you,  

Nor think the bitterness of absence sour  

When you have bid your servant once adieu:  

  

Nor dare I question with my jealous thought  

Where you may be, or your affairs suppose,   

But like a sad slave, stay and think of nought  

Save, where you are, how happy you make those;—  

  

So true a fool is Love, that in your will  

Though you do anything, he thinks no ill.

(Absence- William Shakespeare)

Assenza, ca orasul din nordul Italiei, de la lacul Garda, la care am fost cu m., acum doua veri. 

...

zilele astea, uitindu- ma cu t. prin albumul francescai woodman, doua dintre favoritele mele:

disturbing the ruins

Conversation Among the Ruins (Sylvia Plath)

Through portico of my elegant house you stalk
With your wild furies, disturbing garlands of fruit
And the fabulous lutes and peacocks, rending the net
Of all decorum which holds the whirlwind back.
Now, rich order of walls is fallen; rooks croak
Above the appalling ruin; in bleak light
Of your stormy eye, magic takes flight
Like a daunted witch, quitting castle when real days break.

Fractured pillars frame prospects of rock;
While you stand heroic in coat and tie, I sit
Composed in Grecian tunic and psyche-knot,
Rooted to your black look, the play turned tragic:
With such blight wrought on our bankrupt estate,
What ceremony of words can patch the havoc?



Havoc= great confusion, disorder, devastation

today's resolution

via sophie calle:

"Resolutions for the new year: no more lying, no more biting." (via Sophie Calle- True stories)

le questionnaire

Chestionarul Sophie Calle & Grégoire Bouillier

1. Când ai murit ultima dată
2. De ce te mai trezeşti dimineaţa
3. Unde sunt visele din copilărie
4. Ce te deosebeşte de ceilalţi

5. Îţi lipseşte ceva
6. Chiar oricine poate să fie artist
7. De unde vii
8. Crezi că ai o soartă de invidiat

9. Ai renunţat la ceva
10. Ce faci cu banii
11. Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare
12. Plăcerile prin excelenţă
13. Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta

14. Trei artişti pe care nu-i poţi suferi
15. Susţii vreo cauză
16. Ce ai fi în stare să refuzi
17. Care e partea cea mai fragilă a ta
18. Ce ai fost capabil să faci din dragoste
19. Ce ţi se reproşează
20. La ce e bună arta
21. Scrie-ţi epitaful
22. Cum ai vrea să te întorci

the primary illness

"the diagnosticians meant that Andrews suffered no delusions, no fake perceptions, no hallucinations, but the primary illness of separation of thinking from feeling." (Truman Capote - In cold blood)

too serious

"It's too serious to be sentimental." (susan sontag)

l'amour

"l'amour n'existe pas sans violence." (milan kundera)

except

http://www.youtube.com/watch?v=gz2g0F9yl5o
Oslo, August 31th
"I'll get better. It 'll all work out. Except it won't, you know."


cel mai recent film misto vazut, o zi din viata unui fost dependent de heroina. atit de bine surprinsa tensiunea aia, teama, la el, la ceilalti, ca de fapt n-o sa se recupereze niciodata. viata "normala" a celorlalti, cu momentele de calm, de ordine, asimilate unui zgomot de fond estompat, in care gindul la droguri, chiar nementionat, e permanent. plus neincrederea celor din jur.
oh, ja, asteptarea, incercarea de a te multumi cu frumusetea de zi cu zi din jur, ba un fluture, ba padurea, ba zimbetele celorlalti, care esueaza, pentru ca tu esti in filmul tau, tot timpul, si nici o petrecere, si nimic din jur nu te poate aduce pe o linie comuna. camerele impersonale. amintirile, si totul e boring, boring, boring. da, stiu despre ce e vorba. much too good.

think of

“think of nothing things
think of wind” (Truman Capote)

if you're lucky

“When you start working, everybody is in your studio- the past, your friends, enemies, the art world, and above all, your own ideas- all are there. But as you continue painting, they start leaving, one by one, and you are left completely alone. Then, if you are lucky, even you leave.” (John Cage)


si cealalta, care mi-a ramas via CCK:


"I welcome whatever happens next."

l'esprit de prophétie et le don des miracles...

 2 avril 2012

Elle qui vécut très pauvrement, est riche en prénoms : Sandrine, Sandra, Sandie, Alexandrine, c’est toujours et uniquement elle. Mais qui « elle » ? puisqu’elles sont deux !

La bienheureuse Sandrine, religieuse clarisse, fonde à Foligno un monastère qui reprend toutes les exigences de pauvreté de sainte Claire. Elle meurt le 2 avril 1458.

Fêtée juste deux mois avant, de la noble famille florentine des Ricci, Alexandrina perd sa maman très tôt. Elle est élevée par sa tante au couvent de Monticelli. Mais elle demande plutôt à rejoindre son oncle Timoteo au couvent des dominicaines de Prato. A quatorze ans elle obtient la permission de prendre le voile dans cette communauté. Elle s’appelle dorénavant Caterina. Elle est si parfaite dans la vie conventuelle que deux ans plus tard elle devient maîtresse des novices, l’année suivante sous-prieure, à 25 ans prieure. Elle le reste pendant 42 ans. Ses mortifications n’ont d’égale que sa charité pour les pauvres qui frappent à la porte du couvent. De plus elle possède l’esprit de prophétie et le don des miracles.

Elle finit sa vie dans de grandes souffrances physiques mais avec un abandon total à la volonté de Dieu. Quand elle meurt, le 2 février 1589, tous les assistants entendent le chant des anges s’élever dans la cellule où elle repose.

despicable me (part II)

this and that evening

si aceleasi lucruri de care nu ma satur niciodata: 

" I don't know when I died. It always seemed to me I died old, about ninety years old, and what years, and that my body bore it out, from head to foot. But this evening, alone in my icy bed, I have the feeling I'll be older than the day, the night, when the sky with all its lights fell upon me, the same I had so often gazed on since my first stumblings on the distant earth. For I'm Too frightened this evening to listen to myself rot, waiting for the great red lapses of the heart, the tearings at the caecal walls, ant for the slow killings to finish in my skull, the assaults on unshakable pillars, the fornication with corpses. So I'll tell myself a story, I'll try and tell myself another story, to try and calm myself, and it's there I feel I'll be old, old, even older than the day I fell, calling for help, and it came. Or is it possible that in this story I have come back to life, after my death? No, it's not like me to come back to life, after my death." 

(Samuel Beckett- The Calmative)

no man s land

n-am gasit trailer mai bun http://www.youtube.com/watch?v=nP3ofimxD7Q - am aflat cam tirziu de film, foarte misto.

good at watching at nothing

"-What are you good at, then?
- Nothing, Sir.
- Watching, then, as loners always are..." (From Tinker Tailor Soldier Spy)

the choice

”I had to pick a side, George. It was an asthetic choice, as well as a moral one.” (from Tinker Tailor Soldier Spy).

despicable me

sint doua filme de berlinala, care mi-au placut mult si care mi-au dat niste raspunsuri. primul, un film rusesc, how i ended this summer (http://www.youtube.com/watch?v=FkMuaN2yih8), l-am mai recomandat cred. doi tipi, izolati intr-o statie meteo undeva in rusia, un tinar student practicant afla ca celuilalt, care conducea statia, ii mor sotia si copilul intr-un accident si tot evita sa-i spuna. treptat i se accentuteaza si frica, mai ales la gindul ca nu i-a spus din prima, si incepe sa il urasca din ce in ce mai mult, ajungind pina la situatia extrema si complet irationala in care, pe ascuns, ii expune mincarea la substante radioactive, tocmai pentru ca se simte vinovat.

al doilea, circles/ krugovi (http://www.youtube.com/watch?v=TgaE7y8QjT0) - al regizorului sirb care a facut si the trap (asta mi-a placut mai mult), intre timp, la cite filme sirbesti am vazut, si citi actori si regizori sirbi am cunoscut lately, devin o specialista - ii respect, oricum. filmul, dupa un caz real: in timpul razboiului din bosnia, trei soldati sirbi incep sa il bata pe un bosniac. un alt soldat sirb, care statea cu prietenul lui, medic, sare in apararea celui batut, asa ca astia trei il lasa pe bosniac si incep sa-l bata pe el, pina il omoara. filmul de astfel, ii este dedicat. ani de zile mai tirziu, unul dintre cei trei ajung pe masa de operatie a medicului, care cu ura, il intreaba daca nu are mustrari de constiinta, daca mai poate trai linistit. la care asta ii spune ca de fapt nu asta e problema, ca l-a omorit sau nu din bataie pe ala, atunci, ci medicul si faptul ca nu a reactionat la timp, ca n-a sarit sa-l apere, ca n-a facut nimic.

adica, adevaratul sentiment de vina nu e fata de celalalt, ci fata de noi insine.

vineri au venit e. si a. de la kiev, asa ca, a fost instant si chef, in vechiul lui apartament, care e si cel mai misto apartament in care am stat vreodata. a. are delicatetea inainte sa ma intrebe daca sa-l invite si pe m., ii spun ca prefer sa nu, el totusi vine, neinvitat (!), cum ar veni pe invitatia lui i., prietenul comun al lui si al a., stiind in mod clar ca voi fi acolo. eu venisem cu c., cu care am si stat de altfel toata seara, si cu care am si plecat, la un moment dat. a fost o petrecere geniala, iar, ca pe vremuri, ca pe vremurile berlineze, cu muzica live, klezmer si swing, g. si gasca lui de frantuji, asa ca nici nu i-am simtit prezenta. singura data cind am trecut pe linga el, am avut intentia sa-l salut, a evitat, dar nici macar nu m-am simtit jignita. c., care stie povestea, ma intrebase glumind, daca a venit ca sa-mi dea factura? "die rechnung"? whatever. stiu ca din afara eu par bestia, care a dat cu flit si singe rece unui "bon garcon", cum il numea e. dar nu e asa. sau nu e numai asa. faptul ca il detest, acum, desi si asta e prea mult spus, e de fapt reflectia faptului ca ma detest pe mine. eu cu mine am probleme, eu pe mine ma consider vinovata. vinovata ca nu m-am carat la timp. und überhaupt!

are emily dickinson niste versuri: "if I can stop one heart from breaking/ I shall not live in vain." in this case, and in others too, it better not be mine.

și desigur și nan goldin

și desigur și nan goldin, din aceeași liga cu antoine d agata, principiul jurnalului vizua.l. de altfel, antoine d agata o și menționează ca pe unul dintre ”mentorii” lui. în 2010, cred, am și văzut o expoziție cu lucrările ei, la berlinische galerie. din seria ballade of sexual dependency.

nan goldin : nan one month after being battered (self-portrait)

 (din ballade of sexual dependency)

nişa credinţei

pentru prietenii mei berlinezi, în maxima lor majoritate neromâni, faptul că "merg la biserică" pare exotic. în relaţie cu românii lucrurile stau puţin diferit. în cele mai multe cazuri, de fapt, între mine, care "merg la biserică" şi ei, care "nu merg la biserică" planează o suspiciune reciprocă de debilitate mintală. ei mă consideră o spălată pe creier de nişte popi obezi cu merţane, iar eu îi dispreţuiesc discret pentru statul cu băieţii la o bere sau/şi repetate futaiuri pe-o saltea. mă rog, vorbesc de aparenţe, nu intru aici să detaliez prea mult relaţia mea cu Dumnezeu, din care, da, mersul la biserică e doar o parte, că până la traducerea în acţiuni coerente mai durează. nu aş vrea să ştiu cum ar fi sau cum ar fi fost fără. aş fi ajuns probabil delicventă sau aş fi continuat pe o linie autodestructivă destul de pronunţată, ca să ajung în final să-mi tai şi venele. aşa că prefer să continui pe linia astalaltă, şi să fiu şi eu, cum îmi zicea o., la un moment dat,  "una din alea cu icoane-n portofel"...

realizez că nu sunt un bun exemplu. prin simplul fapt că înjur aproape instant, în gând, când cineva îmi cere socoteală ca de ce port cruce la gât ( şi mi s-a întâmplat inclusiv să fiu ironizată de poliţişti germani, la un banal control pe aeroport) sau de ce am icoane în casă. în gândul meu, se conturează două variante de răspuns: a) mai du-te-n mă-ta şi b) hai sictir (varianta mai soft). cred că principala teamă a celor care intră în contact cu mine, şi mă refer aici mai ales la bărbaţii interesaţi să mă aibă la un moment dat ca amantă, este că, fiind eu bruiată de idei preconcepute via religie nu aş mai dispusă să fac chestiile "alea". ori eu nu m-am simţit nicăieri mai liberă decât în relaţia mea cu Dumnezeu. liberă să încerc orice, şi când spun orice, i really mean everything. în plus mai e și sentimentul că am obligația de a descoperi până la capăt cum e mai bine pentru mine, acolo unde am ezitări, unde nu știu, unde nu cred. deci nu m-am simțit niciodată oprită, pe motiv că ”nu e voie”.  desigur, tot eu am fost aia care am încasat consecinţele. și da, aici m-am trezit, pentru că aici am avut parte de traducerea lor (a consecințelor) într-un sentiment de mare ţeapă. sau într-o încâlceală care-mi zbura creierii. în adolescenţa mea tulbure -  în care şi-au pus puternic amprenta nietzsche şi muzica heavy&death&speed metal (păi cum ar mai putea vreodată creierul meu să funcţioneze corect, după ore de dat din cap ca o fraieră pe ritmuri şi versuri de sepultura sau sodom sau slayer?) - dar chiar şi mai târziu, aveam dialogul ăsta naiv cu Dumnezeu, pe care îl întrebam, dar dacă fac asta, ce se întâmplă, ce-mi faci? dar ASTA? dosarul e în continuare deschis, mai am multe întrebări de primit, nu mă simt întodeauna comfortabil. m., care îmi ştie şi furia şi icoanele, mă întrebase astă toamnă, contrariat că mă găseşte în fiecare an în aceeaşi stare, în aceeaşi criză cu mine, "bine, dar nişa asta a credinţei nu te ajută?". l-am înjurat, normal, şi pe el. cu varianta a, cred. în seara mai recentă, cu m.p. şi d.k., m. arată spre pinguinul meu de pluş, apoi spre icoana cu Isus şi  îl întreabă pe d., făcând intenţionat abstracţie de mine, "auzi, crezi că ăştia doi vorbesc între ei"? în capul meu, da! şi în plus, şi eu vorbesc cu amândoi!!!

şi cel mai recent (subiectul oricum revine des în viaţa mea, şi de fiecare dată îl evit şi de fiecare dată mă enervez, pentru că, habar n-am, aici fiecare să-şi vadă de treaba lui, să se descurce, n-am răspunsuri şi oricum n-aş şti să explic) k., irlandeza, încercând să tragă o concluzie: "so, and what are you expecting, after your death?" . iar eu i-am raspuns, ca " i just hope to get in the right room".

le desir du monde

pe antoine d'agata l-am descoperit tot via k., care mi l-a recomandat, știind că mie îmi plac fotografiile unscharf (cum e în română?), neclare? cred ca termenul tehnic e diferit. și mi-a zis de el, ca de fotograful care  face poze în bordeluri și mai ales încercând să surprindă momentul orgasmului. tipul, care pentru mine intră în cel mai trist clișeu, ăsta de ”anti”, e cel puțin în fotografie, un adevărat. adică, simți că ce face, e doar pentru a-și găsi el o modalitate de a trăi cu maximă intensitate, că fotografia e chiar un mod de a scăpa de disperare,  de frică. pe mine mă plictisește tocmai maniera lui, care mi se pare la fel de dogmatică, de a fi ”anti”-sistem, ca și ateii care-ți reproșează tocmai din prea multă rigurozitate și fixism faptul că tu ești credincios, deci, cred ei, blocat în niște reguli. asta mă plictisește. în schimb, mă fascinează disperarea lui  (antoine d agata) de a se lipi de carne, doar ca să simtă, iar și iar, momentul ăla, de maxim. dar cel mai mult m-a fascinat faptul că nu are decât un ochi (unul pierdut într-o bătaie cu poliţia din Marsilia, pe la 17 ani) și că de asta el nu are percepția profunzimii, a perspectivei şi pentru că i se pare că lumea e doar o suprafaţă, resimte şi frustrarea de a nu putea pătrunde mai adânc.

              

”Privé de relief et de perspective, je vis dans un monde qui n'existe qu'en surface, un monde lisse et sans volume. Un spectacle dont je suis exclu. Il m'a fallu, avec le temps, créer les conditions pour comprendre ce regard virtuel  et distant, pour renverser ce rapport inopérant au réel et le transformer en rage de comprendre et d'exister."

favorita mea

de o saptamina incoace: http://www.youtube.com/watch?v=KlMyIUjbP7Y.

the big toes

pe 31 ianuarie a fost  ultima zi a abonamentului meu la sala. facut pe un an, la sugestia k., sirboaica. ma cam plictisisem de yoga si inot, și pentru ca niciodata n-am avut disciplina să fac și acasă exercitiile, ca e., dimineața, înainte de a pleca la servici, de ex. așa ca am ales ceva mai hardcore, la care sa pot merge la orice ora din zi si din noapte, cu toate tipurile de sport la un loc, plus sauna, plus inot. n/am ce zice, complexul la care am fost, era excelent, de la antrenori, aparate, conditii. eu insa nu ma miscam decit de doua ori pe saptamina. si in ultima vreme, o data la doua saptamini, ca sa nu mai zic de lunile de pauza, din toamna. per total, financiar, a fost, once again, o afacere ratata. prima data cind m/am dus, am avut impresia de lume paralela, efectiv n-am stiut unde sa-i localizez pe toti oamenii aia, mai ales pe bărbați, antrenați, inalți, îmbrăcați și încălțați după ultimele răcnete în materie de articole sportive. și de fapt totul făcea impresia unui fel de fabrică de făcut mușchi. nu stătea nimeni degeaba, nu, nu. toți aveam treabă, un scop bine definit. eu de asemenea, un plan elaborat împreună cu un antrenor care mă monitoriza. asta, normal, doar o bucată, pentru ca dupa o vreme m/am plictisit si am preferat doar sa merg la sauna, unde iar, sa pot sta. insa tot am bifat niste cursuri, ce sa zic, excelente. de fiecare data alte exercitii, alta muzica, relaxarea din final era, de exemplu, pe melodia ”you are beautiful”, iar antrenorii, oh, antrenorii, aia de la cursuri, toti unul si unul, si markus, si stephan, si matthias si andreas si toti gay. hai, poate la stephan, cu care faceam cursul de bosu si body art , si cu care ma conversam la un latte machiato in lunch-ul din hol, hai ca poate el sa nu fi fost totusi gay...

nu-mi lipseste, am revenit la chantal, antrenoarea de yoga, care la cei peste 70 de ani este in plina de forma si o prezenta plina de viata si umor, am revenit la formula de viata zen, cu introspectie (ca melcul, care isi intoarce ochiul spre interior) si antrenarea rabdarii. displacement activity, cum spunea anita brookner. si chiar in interiorul acestei displacement activity, am o alta displacement activity, fixatia mea pe forma degetelor de la picioare ale celor de la curs. ca sa-mi placa de cineva, trebuie mai intii sa trec de acest prag, sa-mi placa, sa ne fie compatibile degetele de la picioare. daca nu, nu.

whatever, n-am chef de scris, desi am chef de povestit.

The Kindness in Me: mrs.big

The Kindness in Me: mrs.big

si ea

"Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well." (Sylvia Plath - Lady Lazarus)

my love is like a rose rose rose

 My love is like a red red rose (Robert Burns)

O my love is like a red, red rose

That's newly sprung in June:

O my love is like a melodie,

That's sweetly played in tune

As fair art thou, my bonnie lass,

So deep in love am I

And I will love thee still, my dear,

Till all the seas gang dry.

Till all the seas gang dry, my dear,

Till all the seas gang dry

And I will love thee still, my dear,

Till all the seas gang dry.

'Til all the seas gang dry my, my dear

And the rocks melt wi' the sun

And I will love thee still, my dear

While the sands o' life shall run

But fare thee weel, my only love

Oh, fare thee weel a while

And I will come again, my love

Tho' 'twere ten thousand mile

Tho' 'twere ten thousand mile, my love

Tho' 'twere ten thousand mile

And I will come again, my love

Tho' 'twere ten thousand mile.

ro vs ro

de fiecare data cind merg in romania mi se ascute atentia, acum, ca stiu ca in curind ma intorc, imi pregatesc deja terenul readaptarii. s., la care am stat la bucuresti, imi atragea atentia ca risc, dupa cum vorbesc, sa cad si eu in complexul ala, hai sa-i spunem al repatriatului de ne-bună-voie, care face o permanenta comparatie cu vestul, unde e totul mai roz si mai frumos. stiu ca nu e asa, ca toti sintem oameni, bla bla, si eu chiar sint un mare fan in ro a ceea ce as numi  un dinamism local, clar mult mai pronuntat decit in germania (bine, exclud din start iasul). in aceasta linie, necritica, si oricum, bine intentionata, observatiile la care ma refer in continuare, nu vor fi decit nuante ale unui peisaj sofisticat si original.

(in paranteza fie spus, ascult iar sussan deyhim, madman of god, misto: http://www.youtube.com/watch?v=iA5ekjkqc1s)

de cum aterizez, incep sa nu mai inteleg. si intru intr-un modus in care chiar eu ii provoc pe cei carora ma adresez, sa ma considere usor inceata la minte si nejustificat de aroganta. si fara sa vreau, le confirm atitudinea lor, enervata, si si mai aroganta: fie citesc gresit biletul de avion spre iasi si confund terminalul cu locul, la reincarcarea cartelei uit sa apas pe tasta diez si injur ca mi-au vindut o cartela expirata. vin deci, per total, cu anumite presetari: evit sa ma duc la femei care vind produse tehnice (ceea ce in germania nu fac), pentru ca le consider usor mai incompetente, ma iau la cearta cu chelnerii, ma enervez ca pe listele de meniuri  nu gasesti nu stiu cite din felurile prezentate acolo, si in general, pe sictirul general. in plus, in magazine, esti pus in permanenta in stand by. tu de fapt intervii, neavenit, intr-o convorbire mult mai importanta a vinzatoarei cu colegele, cu cineva la telefon, sau cu o ruda care trece sa salute. sau vine cineva care are o intrebare mult mai urgenta decit chestia pentru care sta restul lumii la coada. toate pe un fundal urlator de muzica de proasta calitate. de ce trebuie eu s-o ascult pe adele, pe kylie minogue cu especially for you, sau pe anda adam non stop? chiar la fadel,  one of my favorites, de exemplu, pe unde trec tot timpul sa il salut, macar pe unul din libanezii care vind acolo, vinzatoarea minca ceva si m-a rugat sa astept, chemind (print-un strigat) o colaboratoare, explicindu-mi ca n-are sens sa intrerupa, ca ar trebui sa se spele pe miini, si apoi iar sa continue sa manince. in plus, expunerea la o sexualizare excesiva, cine e bunaciune, cine nu e bunaciune, discutiile despre curele de slabit, participarile la tombole, la care poti cistiga o masina, un apartament, un mare moment din viata ta, care vin concomintent cu orice cumparatura pe care o faci si te obliga la alta conversatie inutila, vorbitul non stop la mobil (eu care scriu un sms la 3 zile) toate astea ma secatuiesc. seara ajung frinta. partea buna e iar, ca ajung sa adorm cu mult mai mare usurinta. si uit tot pina a doua zi. asta e, sa spunem, partea de actiune. exista insa si o latura mult mai profunda, care compenseaza. ea e stimulata, in cazul acestor vizite scurte in ro, prin masaj. prin care ai parte nu doar de o simpla relaxare musculara, nu, nu, ci de o racordare si armonizare a energiilor cu UNIVERSUL. totul e corelat: culoarea ochilor, zodia, grupa sanguina, capacitatea de a ierta, ceaiul de anghinare si nevoia de a renunta la fumat+baut+dulciuri. eu ma binedispun. si in rest, ma bucur ca nicaieri in alta parte n-am atitia copii in jur. si nici pe ai mei, si nici prietenii cu care in sfirsit pot sa rid in hohote pe limba mea.

tot de berlin e vorba

daca vreau sa/mi spal creierul cu ceva, atunci apelez la techno. kalkbrenner, dar si gagica asta, jennifer cardini: http://www.youtube.com/watch?v=lbwdQ_lPdv8
http://www.youtube.com/watch?v=h8McImzDXTw.
http://www.youtube.com/watch?v=Y_wV8KH0b4U
si asta, tot berlin berlin se cheama.

6 months after...

”You really think you've fucked the lesbian out of me in ten months?" (Philip Roth - The Humbling)

point of no return

in tragedia greacă există un moment, numit peripateia, când eroul își dă seama de adevărul situației, când realizează că tot ce a crezut e greșit. este momentul cel mai dramatic și punctul de la care și evoluția evenimentelor se schimbă radical. the turning point. peripateia este în primul rând o schimbare intervenită prin intelect sau prin logică (unde, până atunci, eroul acționase mai ales în virtutea sentimentelor).

evoluția nefastă este datorată deci sentimentelor, reașezarea în ordinea adevărului este datorată, în mod firesc, raționalului - dihotomia, de altfel, ”clasică”.

am ajuns la asta tot prin philip roth -the human stain, e o scenă in care coleman (profesor de literatură clasică) il intreabă pe nathan zuckermann de ce s-a retras la capătul lumii, să trăiască izolat într-o cabană. și nathan îi spune, știi cu siguranță, momentul în care the tragic hero realizes, that everything what he believed in was wrong. the peripety.

zilele trecute i-am avut invitati la un dinner mai improvizat pe m.p. și d.k. subiectul serii, desigur, arta contemporana și, related to it, acele momente, în care (ne-am rezumat la povești legate de sfera profesională, deși cred ca relevanța e aceeași și în plan personal) ajungi să rupi complet and forever o legătură cu cineva cu care ai colaborat&lucrat intens. normal că întotdeauna sunt mai multe frustrări acumulate, și că mai întâi e acel moment de hai să spunem, aplicat, peripateia, când treci în revistă. momentul dureros de luciditate. când realizezi că ai fost folosit. chiar dacă, bla bla, cum că amândoi, că ambele părți, că dacă nu eram eu, nu erai nici tu, dar nici dacă nu voiai tu, atunci nu mă băgam eu, etc. și după aia,  e momentul când orice, dar chiar ORICE ar mai face celalalt, spune, incerca, nu mai e chiar nici o sansa. cu timpul, se vindecă și resentimentele, mai spui un bună ziua, hallo-hallo, dar tot nu mai revii la ce-a fost înainte.  partea amuzanta cu m. si d. și cu mine, a fost ca fiecare a venit cu câte un exemplu, cunoștințe comune, inevitabil, pentru care iar, fiecare a avut înțelegere și empatie. cel mai vehement, paradoxal, d., care deși vorbea de o poveste de acum câțiva ani buni, o relata cu aceeași intensitate emoțională (super negativă), de parcă ar fi fost săptămâna trecută. și tot paradoxal, când am întrebat, așa, de deznodământ, bine, dar care-i soluția, că nu se poate ca lucrurile să rămână așa, blocate la nesfârșit, tot el m-a sfătuit să fiu eu ”aia generoasă”. el urmând să aplice soluția de data următoare.

the teacher (part II)

de primul an meu ca profesoara am spus. poate n-am accentuat destul sentimentul meu de ratare, datorat si faptului ca fusesem respinsa la doua burse importante. incepusem sa cred ca in final voi ajunge si eu, la un moment dat, sa frec un covor cu o varza taiata in doua ca sa ma calmez. norocul a fost in final cu vacanta de vara, cu saptamina la bruxelles, in cartierul de marocani si africani, portes de namur, in casa de daneji in care locuiau r. si c. (dar si asta, e o alta poveste), apoi saptamina la paris, la g., in mansarda din 16. arondissement, si apoi alte doua saptamini in germania, cu n. m-am refacut, m-am simtit frumoasa si iubita toata vara (in the western style), asa ca m-am dus relaxata la examenul de titularizare, pe care l-am luat, desi n-am mai invatat nimic in plus fata de anul anterior. am aplicat insa o tehnica speciala, anume sa-mi burdusesc teza cu nume inventate de asa-zisi critici nemti, in baza argumentelor carora si a unor citate la fel de false imi fabricam chipurile descrierea epocii sau curentului literar dat la concurs. am avut succes, am facut impresia de foarte erudita si stapina pe situatie, asa ca am devenit profesor cu drepturi depline. marturisind asta aici risc desigur, ca retroactiv sa mi se retraga, titlul de profesor titular. dangerous. eu uram in continuare din tot sufletul povestea asta. asa ca am inceput sa lucrez cu dementa. ore la facultate, facultati, centru, meditatii, traduceri, translatii si desigur mastere. mai ales ala de psihologie, inceput ca sa aflu cum poate totusi  relationa o personalitate histrionica, narcisista, colerica si melancolica, pasiv-agresiva si per total cam borderline, cu LUMEA. dincolo de toate, acest master, indiferent ca m-a ajutat sau nu, a fost o revelatie, l-am făcut cu pasiune si îl păstrez în continuare în amintire ca highlight-ul studiilor mele. lucram cam non stop, ca sa uit the very fact ca eram profesoara. foloseam un neutru ”predau germana”, si daca se nimerea sa ma intilnesc cu cineva prin preajma scolii eram perfect in stare sa spun ca ma plimb, ca am avut treaba la hala, orice, numai sa nu spun ca ”am avut ore”. i hated it. si de aia, (caci asta era metoda mea de a ma sustrage / si folosesc metoda si in continuare ) preferam sa spun ca problema nu exista. imi foloseam minimul de resurse ca sa inteleg sistemul de impartire a claselor si orelor, intensiv, bilingv, rahat, si cind veneam la scoala, intram direct la ore, cind plecam, o faceam la primul semn ca incepe sa sune, tot timpul cu ochii pe ceas. devenisem, cred, propriul brand. cel mai des purtând o fustă peste pantaloni, cu geanta pusă oblic, la ore stând cu paltonul pe mine, si cu geamurile larg deschise, chiar dacă afară era frig. asta din graba mea, dar si dintr-o necesitate fizica, caci cum intrai intr-o clasă, te izbea mirosul de transpiratie. dar nu numai ca te izbea, el SE LIPEA de tine. era, ca in seinfeld, ”alive”. iarna, cind aveam ore pina la 1 jumate, ma duceam direct la patinoar, plecam asa, cu citeva minute inainte sa se sune, si putini stiu ca in rucsacul cu care veneam erau, cel putin pe timp de iarna, fie patine, fie gantere (ca sa profit macar de drumul spre scoala, facut pe jos, sa-mi antrenez pectoralii si tricepsii si bicepsii). i know, it sounds crazy. si de fapt,  ERA crazy.

 noul liceu insa, per total, decent. si am avut bafta si de clase foarte misto. chiar foarte. cu idei, creativi, funny. elevii erau ok, si daca aveam de ales intre cancelarie si ore, atunci preferam, desigur, orele. colegele mele se antrenau pentru ”proiecte europene”, chestie care ascundea, dupa mine, o activitate subversiva (tipariri de manifeste comuniste, sau anti-comuniste, cine stie), sint convinsa, caci prea era mare contrastul intre timpul alocat ”proiectelor” si rezultate. concret, proiectele europene (din ce am dedus eu ca insemnau ele) se materializau, dupa o perioada de vizite in strainatate in schimb de experiente cu alti europeni, in niste farfurii cu boabe de fasole lipite si colorate in albastru si galben (steagul UE, desigur) sau, in loc de fasole, cu capace de la fanta, cola, (astea la proiectele cu o componenta de protectie a mediului) si puse in vitrina scolii.  in rest, un mare mister. mai intrai din cind in cind in cite o clasa, din greseala, si dadeai peste citeva profesoare adunate, erau si niste elevi, unii aveau niste foi albe, altii nu, si daca ii intrebai ce fac, iti raspundeau conspirativ ca ”lucram la proiect”. eu ma retrageam cu respect, si chiar (sincer) fara invidie.

nu stiu cum am fost, nici pina azi, ca profesoara. v., care mi-a fost cursant, doi trei ani mai tirziu (dar desigur, cursurile alea erau altceva), imi spunea, chiar foarte recent, ca eram ”rea”. dar ce insemna sa fiu ”buna”? invatatoarea mea, considerata nu buna, ci foarte!! buna, ii dadea cu capul de tabla pe aia care nu intelegeau sau greseau tabla inmultirii. eu  m-am abtinut, desi de multe ori n-am fost nici eu departe. ceea ce m-a facut sa inteleg, ca ideea nu e sa ”rezist”, sau sa ma ” adaptez”, ci sa ma car cit mai repede.