wonder boys

"Lasa-i sa creada ce vor, dar eu n-am avut de gand sa ma inec. am vrut sa inot pina ma scufund-dar nu e acelasi lucru." (Joseph Conrad)

"Fiecare poveste e povestea ghinionului cuiva." (Michael Chabon - Wonder Boys)
"Prietenul tau, Crabtree, nu cauta decat, nu stiu, noutatea sau ceva in genul asta. e genul care colectioneaza, intelegi? colectioneaza chestii ciudate."

my women

shirin neshat, sophie calle, marina abramovic, patricia barber, ana mendieta, cosima von bonin, marguerite yourcenar, monica bellucci, laetitia casta, sandrine p.

Berlin, 25. November 2012

sussan deyhim

http://www.youtube.com/watch?v=AHqyxVrpnX0&feature=rellist&playnext=1&list=PL12F4958FFEC69DEF

si city of leaves : http://soundcloud.com/djdemonangel6/sussan-deyhim-city-of-leaves.

csak a szel

http://www.youtube.com/watch?v=fib6G3RHuBk

si asta, csak a szel - doar vintul, care a cistigat anul trecut premiul juriului la berlinala, un film foarte emotionant si puternic. parca filmat ca un documentar, te face sa simti tensiunea fara mari scheme de regie. mi-a placut foarte mult. +naratorul care supravietuieste.

pub

www.viktorleske.net/about.html

my haircuter. alban or viktor. they really deliver...

dintr-o caricatura din new yorker:
"i overshare only because you never listen."

the truth is in there

intr-una din rugaciunile parintelui Sofronie, pe care si eu ma stradui s-o zic, cit de des pot, se spune, "Doamne, fa ca viata mea sa fie adevarata!" deci, inteleg eu, si sint convinsa ca asta imi si doresc, viata mea sa nu fie numai reala, ci si adevarata. si reala, am senzatia ca e, de multe ori, doar partial. si nu numai cind ma gindesc in urma, si chiar momente pe care le consideram esentiale mi s-au sters, in cea mai mare parte. as fi in stare sa descriu imprejurarile fizice, cu destula precizie, cu nuante, culori, replicile, nu mai zic, cu punct si virgula, si totusi, nu pot spune despre evenimentele respective ca nu au fost fictiune. si la fel as fi in stare sa spun, sus si tare si sincer !, ca nu eu eram aia care a facut asta sau ailalta, pentru ca atunci, chiar nu eram EU aceea, ci da, o altcineva. c'était pas moi, pas moi...e denial? pai daca esti altcineva, nici de denial nu mai ai cum sa-ti dai seama. si chiar ca nu eram eu cea care a facut toate alea...

senzatia de fictiune, de ireal (ca mai e pina la a simti adevarul) se datoreaza, o stiu bine bine de tot, incapacitatii mele (sau sa-i spun neputinta? - da, suna mai duhovniceste) de a nu trai mai degraba in scenarii - fie pentru ca viata de zi cu zi mi se pare boring, sau pur si simplu apasatoare, atunci cind e liniste si pace, sau prea stresanta, cind e agitatie. si totusi, si totusi. i am not a lost case. pentru ca stiu, si asta si pe verificatele, ca tot traitul in timp real e solutia. imi pun a-cum paltonul in cui? a-cum imi pun pal-to-nul in cui. ma spal pe dinti? a-cum ma spal pe dinti. vorbesc cu a.? vor-besc cu a. si ma gin-desc doar la a., nu la a. sau a.

anti-lista continua, desigur: pe 15 octombrie a fost ziua lui a., care a implinit 26 de ani. din start, n-aveam chef sa merg. toata tinerimea aia, plus juristi toti, pizza facuta la microunde, in fine. m-am dus, imbracata cu niste toale noi si foarte misto, mai ales noii mei pantofi grena. iesind din bloc, ma gindesc, cum as fi eu imbracata in rochia verde, lunga, care oricum e doar pentru foarte soare si foarte vara si foarte altceva decit berlin. si mai ales cum ar-fi-fost ! cu ea, anul trecut, cind mi-am cumparat-o ca sa merg in italia, la nunta i.. deja ma vedeam eu pe mine, in rochia verde, la ancona, pe malul marii, la o nunta care oricum a avut loc anul trecut si la care, desi imi adusesem si rochia verde in cauza, m-am decis, in ultimul moment, sa ma imbrac cu altceva.

eu nu stiu cum se masoara progresul, sa zic ca sint mai bine, ca mie mi se pare ca bat pasul pe loc. dar azi m-am bucurat de ce mi-a trimis l., un citat din winnie, the pooh:

11:07:52  

L.: winnie: what day is it?

11:08:06  

L.: "it's today" answers piglet

11:08:18  

L.: "my favorite day!" said pooh .

the better way

• c. , in taxi cu a., care il intreaba daca e si el dintre aia care se gindesc ca daca taximetristul ar fi luat-o pe alt traseu, nu ar fi fost totusi mai rapid, mai bine, mai ieftin?
• asta prin vara: ma opreste some black guy, pe bicicleta, ca ma stie de mai mult timp de prin cartier, si ca daca nu as vrea sa iesim la o cafea si eventual si mai mult dupa. eu nu, multumesc, i am with someone. nu pare deranjat, caci: "maybe i can teach you some things he cannot...

what does HE deliver...

n-am avut si n-am nici in continuare vreun interes pentru america, americani si mai ales pentru politica americana. nu ma revolta nimic, din ce fac, nici nu ma intriga, nici nu-i cred responsabili pentru jocurile de culise care afecteaza mersul omenirii din ziua de azi. ma simt insa destul de linistita ca sint ei acolo, si nu china sau rusia, sau si mai rau, india. bleax.

singurul moment  cu alegerile pe care l-am prins, acum, la sala de sport, cind alergam pe banda, a fost o declaratie patetica&lacrimogena, a la hollywood, cu obama. ceva cu nu conteaza ca esti asa sau altfel, gay, straight, black, bla bla, ceva, asa, care chiar numai in scenele cu multi figuranti din gladiator mai poti vedea, oricum, vei reusi. n-am prins ce anume, unde, cind, cum, oricum, analistii americani care il luau in serios, ca asta era meseria lor, se intrebau "will he deliver all that?"

intr-o gindire simpla si sanatoasa de taran roman, mie imi place obama pentru ca imi place de michelle obama, care imi place because of her big fat ass. pe bune. si pentru ca am vazut-o facind flotari, tot asa, intr-un talk show,  prins tot asa, la sala, alergand pe banda. ad-mi-ra-bil. restul, je ne sais pas. pentru mine e de ajuns. she delivers.

un mort mort

un mort mort dans un mort mort.

ophelius...in the making

ophelius...in the making e una dintre lucrarile andreei hajtajer (pronuntata hoitoier!, ca e un nume unguresc !), pe care o si am la birou, o lucrare la care tin foarte mult. e schita proiectului unui film, in care o tipa tiriie prin zapada un tip, most probably, her lover. dincolo de metafora unei relatii in care unul il duce, cu greu, pe celalalt, lucrarea mai are citeva detalii importante: la fiecare imagine, care ar urma sa devina la un moment dat  un cadru de film, sunt fixati anumiti parametri. cum e fixata camera, care e sound-ul, cum e imaginea, cadrul, cit dureaza, la fel cum, in viata reala, unde orice gest de-al nostru se petrece intr-un context, care diminueaza, potenteaza, oricum, intr-un final determina insusi continutul.

ideea imi aminteste de o scena din my favourite josee, the tiger and the fish, filmul japonez despre cuplul acela, in care ea, handicapata, nu poate merge si el o duce in spate, obosit. mai mult sictirit ii spune ca trebuie sa-si ia un scaun cu rotile. ea, nu, ca ma duci tu un spate. dar n-o sa pot, la nesfarsit. si intr-un stil japonez, minimalist, ea nu mai zice nimic, doar isi pune barbia pe locul din umar, din spate, aproape de clavicula. very touchy.

pe andrea o cunoscusem cu ani in urma, prin 2005, si intimplator o fotografiasem atunci, la un vernisaj, fara sa o cunosc de fapt, ca dupa aceea sa ne reintilnim in 2011, si atunci sa-mi dau seama ca uite, deja ii aveam "amprenta".

si am primit voie sa pun si lucrarea pe blog:

the mistery

stradania mea nr. 1 este de a urma convingerea mea nr. 1, si anume ca in viata noastra totul se leaga, ca toate intilnirile au sens, fiecare om cu care te intilnesti este prevazut in planul lui Dumnezeu cu tine si de aceea vom da socoteala, la Judecata de Apoi (ca si pentru tot ce am spus, si aici e si mai nasol). in felul meu, ma stradui sa fac din aceste intilniri, da, niste minuni vii. da, nu reusesc, de unde am dedus, in combinatie cu convingerea nr. 2, ca Dumnezeu imi vrea mie binele, ca din aceste intilniri, in care lucrurile o iau la un moment dat pe ulei, eu trebuie sa invat sa ma car la timp si sa dau cu flit cit trebuie. aici, da, incep sa am mai mult succes (bine, cred ca e si o chestie de exercitiu, si mai putin de talent).

daca ma uit la cartile de vizita adunate in ultimii ani, si la cum s-au materializat ele in relatii constructive, raportul e dezastruos. nu-i nimic, nu ma dau batuta. in scenele respective, de schimbare a cartilor de vizita, in acel moment de gratie, de intilnire, lucrurile s-au petrecut ca la carte. ba nu, mint. looking back, cred ca in sinea mea din start mi-am zis ca n-o sa iasa nimic. dar, cind eram acolo, sint sigura ca mi-am jucat bine rolul. si oare se tine, daca nu intentia de a face bine un lucru, macar intentia de a pretinde ca vrei sa faci bine un lucru? asta ce punctaj are?

cum am ajuns aici? rasfoind prin hirtiile mele, am dat de 2 carti de vizita pe care nu le pot lega de nici o figura si de nici un context. si nici cautind pe net, sa vad, poate imi amintesc ceva, nu stiu sa "dau vreo declaratie". ambele, de la doi de la Gadjah Mada University. Yoga Rossi Widya Utama si Erlanga Prasamya, din Indonezia. Daca vreau, pot sa-i sun.

celula

eu stiu ca am venit in germania, acum, tura asta, ca sa-mi rezolv some issues, care treneaza de vreo citiva ani de zile. pe alea mai vechi (cu j., deci poveste veche de 18 ani de zile, intre timp, n-o s-o mai rezolv, aia poate au si murit intre timp), cu cck, acum s-au facut 10 ani, s-a cam rezolvat, mai urmeaza, si aici, o closure face to face. iar cu restul problemelor, da, tura viitoare. acum sint ocupata si sa reinvat lucrurile pe care le-am ignorat in trecut. fortata de situatie, revin la biologie (anatomie) si la eminescu. ambele "domenii", o continua revelatie. numai oda in metru antic, care imi vuieste in cap, asa, semi-nonstop, si ar fi de ajuns sa-mi dau seama ce n-am invatat nimic la romana: "nu credeam sa-nvat/ a muri vreodata/pururi vesnic tanar" +"vino iar in san, nepasare trista/ ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!"

iar de biologie, sa nu mai zic. e jenant ce nu stiu ni-mic. mai ales anatomia, de care colegii mei au avut parte, cat eu eram in germania si faceam nu stiu ce botanica aplicata. de aia habar n-am. organe, deosebiri intre sexe, care cum functioneaza, nada de nada. AZI am aflat abia, ca eu sint toata facuta numai din celule. circa 10¹⁵  de celule, provenind dintr-un singur (!) ovul fecundat (in cazul meu, in noaptea dinspre 31 decembrie 1976 spre 1 ianuarie 1977). (si aici, acum ceva timp, la haus der berliner festspiele, la nu stiu ce premiera de dans, uitindu-ma la sala plina, ma gindeam ca TOTI aia care eram acolo, provenim, care cum putem, dintr-un moment ca "acela").

o simt, e in aer, e aproape, ma apropii de esential, celule, cromozomi, de esenta esentelor, de nucleul nucleelor.

humanly impossible

din portnoy's complaint:

"- I was only saying you're smarter than you let on when you act like a broad, that's all.
- Bullshit. It's just practically humanly impossible for anybody to be as stupid as you think I am!"

p.' complaints

if there is someone to whom I would like, one day, to be compared, (instead of charles bukowski) that would be philip roth. tocmai am terminat de citit portnoy's complaint.  mi-a placut cam tot ce-am citit la el. si nuvelele de debut, goodbye, columbus,si my life as a man. he is a good one.

acum vreo cateva saptamani am vazut pe arte un documentar cu/despre el. l-am vazut la m., intr-o miercuri seara, cu un interes dublat de dorinta de a-i demonstra lui m. cit de intelectuala sint eu, si cit de ignorant e el, si dupa ce am vazut filmul m-am carat instant acasa. documentarul a avut efect, si asupra lui m. (in timp) si asupra mea (instant). de unde deducem ca nu neaparat intentia conteaza. ca chiar daca ea nu e buna, initial, efectele ei, iata, sunt. in primul rind, l-am vazut si eu pe philip roth ca pe un tip chiar normal, cu foarte mult umor, intarindu-mi, o data in plus convingerea, daca mai aveam nevoie, ca de fapt in spatele unei "opere" e multa, foarte multa munca, si extrem de multa autodisciplina. si la philip roth si liniste si ordine. scrie pe foi albe, in picioare, la un pupitru - suferind de dureri de spate cronice si cum spune si el, ce scrie e in proportie de 80 la suta de fapt imaginat. ca si el scrie ca sa se elibereze de depresie. il citeaza pe freud, ca cine e/se simte iubit de mama lui e "un conquistador". simfonia a 3-a de mahler.

de fapt, cam totul e fictiune. povesteam acum ceva timp de filmul sirbesc, la care a venit regizorul si la care atunci s-a ridicat din sala si o femeie care aparea in filmul lui, si fiica ei, pe care n-o mai vazuse de mult si eu am plecat cu sentimentul ca iata, ce plina de miracole e viata noastra. de unde atita. mi-a explicat k., ca de fapt fusese aranjata scena, si ce am vazut noi,  bucurindu-ne ca prostii, era un performance, ca regizorul face acum filme low-budget si profita de ocazii de astea, pe bani putini. o faza misto, neregizata, in bus, un turc, ori drogat, ori asa el de felul lui, care le spunea gagicilor care stateau linga el, sa treaca mai la distanta, ca el e "ca un magnet" si ca daca se lipeste vreuna de el, nu mai scapa."ich bin so magnetisch"...

from the inside

duminică a fost iar o zi de minuni. cea mai importanta, starea mea, in sfarsit linistita si fericita, fara nici un motiv ”special”, ci asa, pur si simplu. si normal, de aici au pornit, simplu si natural si toate celelalte. dupa slujba am iesit cu a., juristul, la o pizza, la casolare, si desi am vorbit ca intotdeauna, despre diferentele dintre romania si germania, romanii si nemtii, ei si noi, noi si ei, bla bla-uri, a fost amuzant. bine, am apreciat discutia asta si pentru ca a venit dupa ce simbata seara iesisem cu m. la ultimul james bond. cu  m., am urmat si aici, un traseu previzibil. no intellectual, deci era clar ca n-o sa ma tina mult, dar pentru ca e a good guy, am mai acceptat, la insistentele lui, sa ne mai vedem ”ca prieteni”, ieri seara, in termenii lui de iesit in oras. am facut asta, desigur, stringind din dinti,  ca sa-mi arat ca pot, ca sint un suflet nobil si generos, si ca provocarea sa fie maxima, nu numai ca la james bond (dublat in germana, which i hate) era plin de lume care crantanea popcorn, plus o juma de ora de reclame, dar si inainte, pina la cinematograful din potsdamer platz, am trecut printr-o mare de lume iesita sa se distreze la tirgul de craciun, sa manince cirnati cu curry, pe un fundal de slagare nemtesti, cu unul care striga la un megafon ceva pentru o tombola. ca sa nu mai zic ca m. s-a oprit sa manince la macdonalds, si ca dupa ce am cumparat biletele, am mai asistat si la o demonstratie de sindicalisti de la verdi. nu cred ca n-am bifat ceva. asa ca, atunci cind am vazut ca filmul nu se mai termina, m-am ridicat si am plecat, lasindu-l pe m. sa-si savureze singur seara si james bond-ul, pina la capat, urindu-mă pe mine pentru totdeauna. bine, de acolo am plecat la e., traducatoarea, care ma invitase oricum, pentru o seara cu prieteni, de mai multa vreme. si discutiile de acolo, prin contrast, au devenit revelatoare.

si normal, prin contrast, si prinzul cu a. a fost revelator. spuneam ca duminica a fost o zi de minuni, in care toate mi-au venit asa, pur si simplu. stiu ca pare paradoxal, ca desi cheltui mult, nu am niciodata bani. sau sint asa, la limita limitelor. duminica mai aveam fix 15 euro, cit sa-mi platesc intrarea la concertul de jazz cu n.s., care mi-a placut foarte mult. dar cum m-a vazut el, inainte de a intra, m-a facut sa intru fara bilet, iar apoi k. a  insistat sa ma invite ea. si concertul a fost foarte misto, mi-a dat chef de viata, o muzica optimista, si bine cintata, of, nici de asta n-am chef in ro, unde peste tot e improvizatia improvizatiilor de ultim moment. si cind m-am intors acasa, la magazinul de facut revolutie, in ploaie, era un scaun de piele, cu un smiley desenat din pasta de dinti, fix ce aveam nevoie pentru biroul de acasa, pe care l-am luat sus, l-am oblojit si pe care stau acum.

eu stiu care e secretul, l-am stiut intotdeauna, doar ca asta nu m-a ajutat sa-mi si schimb atitudinea. secretul e sa ”let go”. sau, sa ”let die”. in ultima vreme incerc sa-mi aprofundez cunostintele teoretice despre cancer, care mi se pare fascinant: cancerul, in termeni mari, presupune o inmultire anarhica a celulelor care au suferit o mutatie. cu alte cuvinte, celulele, care in mod normal stiu sa se sinucida programat, au mecanismul asta blocat si se inmultesc la nesfirsit. vindecarea presupune deci, o ”reinvatare” a celulelor sa se sinucida.

 iar aceasta ”sinucidere celulara” mai este numita, in limbajul de specialitate si ”moarte dinspre interior”.

atat, cat si...

ieri seara, la muzeul pergamon, la fel de fascinata de poarta lui Istar, reconstruita (initial ea dateaza din sec. 6 i.H.). Zeita babiloniana este zeita dragostei si a razboiului.

Adam's Apple

si filmul asta mi-a placut, despre limita intre ce e credinta si ce e denial. si "adevarul" care tine lucrurile:

http://www.youtube.com/watch?v=B0bikF2KYjY&list=LPBOU2MW3Lm40&index=1&feature=plcp

un pastor, sau preot catolic, care se ocupa de reinsertia sociala a unor persoane cu antecedente penale. si care vede tot "raul" ca pe o piedica pusa de diavol. desi toti ceilalti isi dau seama ca traieste in denial, ca nu vede ca fiul lui e handicapat si paralizat, (el il considera normal) sau ca sotia lui s-a sinucis (el considerind iar, ca moartea ei a fost un accident de la prea multe pastile), cumva capacitatea lui de a nega "adevarul" situatiei ii tine si pe ei in friu de la a face rau cu adevarat. un fost alcoolic care trece pe sucuri, care da, fura in continuare, dar nu o face la modul grav. in momentul in care unul dintre noii veniti, un neo-nazist, reuseste sa-i zdruncine credinta, si il determina sa pactizeze si el la acceptarea "adevarului" comun si nasol, tumoarea pe care preotul o avea (si care poate fi desigur si explicatia rationala pentru "rezistenta" lui la realitate) devine activa. el isi pierde si credinta, nu-si mai vede sensul, iar raul, mai ales cel din fiecare, redevine puternic, totul o ia la vale.
e si credinta unuia, care ii tine si pe ceilalti. un "als ob" pozitiv, care pina la urma schimba realitatea.
filmul m-a emotionat profund, profund.si se si termina cu bine.