tot de berlin e vorba

daca vreau sa/mi spal creierul cu ceva, atunci apelez la techno. kalkbrenner, dar si gagica asta, jennifer cardini: http://www.youtube.com/watch?v=lbwdQ_lPdv8
http://www.youtube.com/watch?v=h8McImzDXTw.
http://www.youtube.com/watch?v=Y_wV8KH0b4U
si asta, tot berlin berlin se cheama.

6 months after...

”You really think you've fucked the lesbian out of me in ten months?" (Philip Roth - The Humbling)

point of no return

in tragedia greacă există un moment, numit peripateia, când eroul își dă seama de adevărul situației, când realizează că tot ce a crezut e greșit. este momentul cel mai dramatic și punctul de la care și evoluția evenimentelor se schimbă radical. the turning point. peripateia este în primul rând o schimbare intervenită prin intelect sau prin logică (unde, până atunci, eroul acționase mai ales în virtutea sentimentelor).

evoluția nefastă este datorată deci sentimentelor, reașezarea în ordinea adevărului este datorată, în mod firesc, raționalului - dihotomia, de altfel, ”clasică”.

am ajuns la asta tot prin philip roth -the human stain, e o scenă in care coleman (profesor de literatură clasică) il intreabă pe nathan zuckermann de ce s-a retras la capătul lumii, să trăiască izolat într-o cabană. și nathan îi spune, știi cu siguranță, momentul în care the tragic hero realizes, that everything what he believed in was wrong. the peripety.

zilele trecute i-am avut invitati la un dinner mai improvizat pe m.p. și d.k. subiectul serii, desigur, arta contemporana și, related to it, acele momente, în care (ne-am rezumat la povești legate de sfera profesională, deși cred ca relevanța e aceeași și în plan personal) ajungi să rupi complet and forever o legătură cu cineva cu care ai colaborat&lucrat intens. normal că întotdeauna sunt mai multe frustrări acumulate, și că mai întâi e acel moment de hai să spunem, aplicat, peripateia, când treci în revistă. momentul dureros de luciditate. când realizezi că ai fost folosit. chiar dacă, bla bla, cum că amândoi, că ambele părți, că dacă nu eram eu, nu erai nici tu, dar nici dacă nu voiai tu, atunci nu mă băgam eu, etc. și după aia,  e momentul când orice, dar chiar ORICE ar mai face celalalt, spune, incerca, nu mai e chiar nici o sansa. cu timpul, se vindecă și resentimentele, mai spui un bună ziua, hallo-hallo, dar tot nu mai revii la ce-a fost înainte.  partea amuzanta cu m. si d. și cu mine, a fost ca fiecare a venit cu câte un exemplu, cunoștințe comune, inevitabil, pentru care iar, fiecare a avut înțelegere și empatie. cel mai vehement, paradoxal, d., care deși vorbea de o poveste de acum câțiva ani buni, o relata cu aceeași intensitate emoțională (super negativă), de parcă ar fi fost săptămâna trecută. și tot paradoxal, când am întrebat, așa, de deznodământ, bine, dar care-i soluția, că nu se poate ca lucrurile să rămână așa, blocate la nesfârșit, tot el m-a sfătuit să fiu eu ”aia generoasă”. el urmând să aplice soluția de data următoare.

the teacher (part II)

de primul an meu ca profesoara am spus. poate n-am accentuat destul sentimentul meu de ratare, datorat si faptului ca fusesem respinsa la doua burse importante. incepusem sa cred ca in final voi ajunge si eu, la un moment dat, sa frec un covor cu o varza taiata in doua ca sa ma calmez. norocul a fost in final cu vacanta de vara, cu saptamina la bruxelles, in cartierul de marocani si africani, portes de namur, in casa de daneji in care locuiau r. si c. (dar si asta, e o alta poveste), apoi saptamina la paris, la g., in mansarda din 16. arondissement, si apoi alte doua saptamini in germania, cu n. m-am refacut, m-am simtit frumoasa si iubita toata vara (in the western style), asa ca m-am dus relaxata la examenul de titularizare, pe care l-am luat, desi n-am mai invatat nimic in plus fata de anul anterior. am aplicat insa o tehnica speciala, anume sa-mi burdusesc teza cu nume inventate de asa-zisi critici nemti, in baza argumentelor carora si a unor citate la fel de false imi fabricam chipurile descrierea epocii sau curentului literar dat la concurs. am avut succes, am facut impresia de foarte erudita si stapina pe situatie, asa ca am devenit profesor cu drepturi depline. marturisind asta aici risc desigur, ca retroactiv sa mi se retraga, titlul de profesor titular. dangerous. eu uram in continuare din tot sufletul povestea asta. asa ca am inceput sa lucrez cu dementa. ore la facultate, facultati, centru, meditatii, traduceri, translatii si desigur mastere. mai ales ala de psihologie, inceput ca sa aflu cum poate totusi  relationa o personalitate histrionica, narcisista, colerica si melancolica, pasiv-agresiva si per total cam borderline, cu LUMEA. dincolo de toate, acest master, indiferent ca m-a ajutat sau nu, a fost o revelatie, l-am făcut cu pasiune si îl păstrez în continuare în amintire ca highlight-ul studiilor mele. lucram cam non stop, ca sa uit the very fact ca eram profesoara. foloseam un neutru ”predau germana”, si daca se nimerea sa ma intilnesc cu cineva prin preajma scolii eram perfect in stare sa spun ca ma plimb, ca am avut treaba la hala, orice, numai sa nu spun ca ”am avut ore”. i hated it. si de aia, (caci asta era metoda mea de a ma sustrage / si folosesc metoda si in continuare ) preferam sa spun ca problema nu exista. imi foloseam minimul de resurse ca sa inteleg sistemul de impartire a claselor si orelor, intensiv, bilingv, rahat, si cind veneam la scoala, intram direct la ore, cind plecam, o faceam la primul semn ca incepe sa sune, tot timpul cu ochii pe ceas. devenisem, cred, propriul brand. cel mai des purtând o fustă peste pantaloni, cu geanta pusă oblic, la ore stând cu paltonul pe mine, si cu geamurile larg deschise, chiar dacă afară era frig. asta din graba mea, dar si dintr-o necesitate fizica, caci cum intrai intr-o clasă, te izbea mirosul de transpiratie. dar nu numai ca te izbea, el SE LIPEA de tine. era, ca in seinfeld, ”alive”. iarna, cind aveam ore pina la 1 jumate, ma duceam direct la patinoar, plecam asa, cu citeva minute inainte sa se sune, si putini stiu ca in rucsacul cu care veneam erau, cel putin pe timp de iarna, fie patine, fie gantere (ca sa profit macar de drumul spre scoala, facut pe jos, sa-mi antrenez pectoralii si tricepsii si bicepsii). i know, it sounds crazy. si de fapt,  ERA crazy.

 noul liceu insa, per total, decent. si am avut bafta si de clase foarte misto. chiar foarte. cu idei, creativi, funny. elevii erau ok, si daca aveam de ales intre cancelarie si ore, atunci preferam, desigur, orele. colegele mele se antrenau pentru ”proiecte europene”, chestie care ascundea, dupa mine, o activitate subversiva (tipariri de manifeste comuniste, sau anti-comuniste, cine stie), sint convinsa, caci prea era mare contrastul intre timpul alocat ”proiectelor” si rezultate. concret, proiectele europene (din ce am dedus eu ca insemnau ele) se materializau, dupa o perioada de vizite in strainatate in schimb de experiente cu alti europeni, in niste farfurii cu boabe de fasole lipite si colorate in albastru si galben (steagul UE, desigur) sau, in loc de fasole, cu capace de la fanta, cola, (astea la proiectele cu o componenta de protectie a mediului) si puse in vitrina scolii.  in rest, un mare mister. mai intrai din cind in cind in cite o clasa, din greseala, si dadeai peste citeva profesoare adunate, erau si niste elevi, unii aveau niste foi albe, altii nu, si daca ii intrebai ce fac, iti raspundeau conspirativ ca ”lucram la proiect”. eu ma retrageam cu respect, si chiar (sincer) fara invidie.

nu stiu cum am fost, nici pina azi, ca profesoara. v., care mi-a fost cursant, doi trei ani mai tirziu (dar desigur, cursurile alea erau altceva), imi spunea, chiar foarte recent, ca eram ”rea”. dar ce insemna sa fiu ”buna”? invatatoarea mea, considerata nu buna, ci foarte!! buna, ii dadea cu capul de tabla pe aia care nu intelegeau sau greseau tabla inmultirii. eu  m-am abtinut, desi de multe ori n-am fost nici eu departe. ceea ce m-a facut sa inteleg, ca ideea nu e sa ”rezist”, sau sa ma ” adaptez”, ci sa ma car cit mai repede.

tot in aceasta zi

"Tot in aceasta zi pomenirea celor doi sfinţi mucenici, care fiind aruncaţi într-o groapă în oraşul Parfum, s-au săvârşit."  (Sinaxar 23 ianuarie)

Freedom

Din Django Unchained: Freedom de Anthony Hamilton Ft. Elayna Boynton

https://soundcloud.com/tags/django%20soundtrack

Felt like the weight of the world was on my shoulders
..should I break or retreat and then return
Facing the fear that the truth, I discover
No telling how, all these will work out
But I’ve come to far to go back now.

Chorus:
I am looking for freedom, looking for freedom
And to find it cost me everything I have
Well I am looking for freedom, looking for freedom
And to find it, may take everything I have

I know all too well it don’t come easy
the chains of the world they seem to movin tight
I try to walk around if I’m stumbling so come..
tryin to get up but the doubt is so strong
there’s gotta be a winning in my bones

Chorus:
I’m looking for freedom, looking for freedom
and to find it, cost me everything I have
Well I’m looking for freedom, I’m looking for freedom
And to find it, may take everything I have

Oh not giving up there’s always been hard, so hard
but if I do the thanks lase the way I won’t get far.

Mhm, life hasn’t been very kind to me lately, (well)
but I suppose it’s a push from moving on (oh yeah)
in time the sun’s gonna shine on me nicely (on me yeah )
sudden tells me ’cause things are coming
and I ain’t gonna not believe

Chorus:
I’m looking for freedom, looking for freedom
and to find it, cost me everything I have
Well I’m looking for freedom, I’m looking for freedom
And to find it, may take everything I have

the very django

si recomandarea mea absoluta, ultimul tarantino, django unchained (si pentru muzica bestiala).

http://www.youtube.com/watch?v=eUdM9vrCbow

cold war

o melodie mai veche de acum doi ani. i still like it: http://www.youtube.com/watch?v=m0hVwiyMEm4.

vulnerable

berlinul e misto, fara discutie. doar ca sint cam doua luni pe an cind mi se pare greu de suportat orasul. dupa ce in primavara, vara, e totul verde, larg, spatios, relaxat, in toamna incep ploile si cerul gri, constant. si daca in noiembrie inca nu se aprind luminile, dar macar stii ca urmeaza sa se aprinda instalatiile de craciun, in ianuarie, dupa sarbatori, ele se scot destul de rapid si gata, s-a incheiat. si in rest e bezna, pentru ca de cind s-a inchis centrala atomica si germania s-a pus pe economisit, toate becurile din oras sint asa, doua-trei pe cartier, dar nu ca acum. eu chiar ma intreb cum aterizeaza avioanele, cum nimeresc ele berlinul, ca am senzatia ca de sus nu se vede mai nimic. deci, noiembrie si ianuarie (daca nu e zapada, sa te mai linisteasca putin). si la cerul gri, gri-inchis, daca se mai adauga si o stare de beatitudine data de dialogul permanent cu tine insuti, ce mai, e minunat, esti happy. saptaminile trecute a plouat constant, incepind cu 1 ianuarie, dar asa, o ploaie de aia, care sa-ti taie oasele si care-ti amortea orice umbra de optimism si chef de viata. bine, nimic nu se compara, pentru mine, cu iarna 2010, cind de altfel a fost, si in anunturile oficiale despre vreme, cea mai lunga perioada de nu stiu cind, de dupa razboi, cind la berlin n-a rasarit soarele. timp de trei luni, keine. nici nu mai stiam ce-i aia. ce vreau eu sa spun aici, este ca a fost cam nasol zilele astea. n-am avut nici un chef de sport. nici sa citesc, nici sa nu citesc. nici sa fiu singura, nici sa fiu cu cineva. am tiriit-o, insa, asa, "facind lucruri". dupa moto-ul nemtesc al familiei nemtesti la care am stat ca exchange student, cind spuneam ca n-am chef sa-mi fac curat in camera. "nu-i nimic, faci fara chef". am aplicat reteta, si am trecut cumva "through"...

v.m. imi spunea (si de altfel pentru replica asta ma indragostisem eu de el, pentru ca ma regasisem in ea) ca pentru el depresia e starea aia de plictiseala, de cand erai mic. starea aia de asteptare, care pentru mine era in primul rind in diminetile cind aveam ore dupa amiaza, sau intervalul de dupa ce ajungeam acasa, ca normal, pe vremea aia veneam singura, cu cheia de git si asteptam sa vina ai mei, sau sa vina cineva. sau chiar si la gradinita, cind eram pusi sa dormim la prinz si nu reuseam de nici o culoare, si timpul trecea greu, greu. si nu se intimpla nimic. si nici nu puteai sa-ti scoti miinile de sub patura, sau sa intorci capul, ca se chema ca esti treaz, si "nu era voie".o stare de plictiseala, cu asteptare (ca ce bine ar fi sa vina cineva) si frica (dar daca bate cineva la usa).si de fapt toate incercarile mele au fost, de atunci incoace, sa umplu cumva golul ala, cu ceva, cu cineva. sa scot miinile de sub patura.

 asa ca acum, vorba m., australianca, "ne stringem unii intr-altii", cel putin serile, mincam impreuna, si facem cu rindul. joi la m., azi, dupa yoga, la k.&k., miercuri la mine. pina mai ninge putin, pina mai iese un soare.si mincam impreuna la terase, tot la fiecare, pe rind.

some of

the good ones:

love and other crimes, film sirbesc, (pe care l-am vazut de cel putin zece ori, ma uit la el, asa, ca si cum as asculta un cd care imi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=p9v5lOn1np

how I ended this summer, rusesc, din pacate trailerul nu reda esentialul: http://www.youtube.com/watch?v=FkMuaN2yih8

meek s cut off, de kelly reichardt, cu replica: ”we re not lost, we are just not finding our way.”: http://www.youtube.com/watch?v=5rhNrz2hX_o

si unul vazut saptamâna asta, frantuzesc, un amour de jeunesse, care m-a atins, despre neputinta de a trece peste o relatie ratata. misto facut, fara patetisme:
http://www.youtube.com/watch?v=g4KopYK36Z4.

good, bad, worst

ultimul film bun vazut, cesare deve morire, care de altfel a și luat anul trecut ursul de aur la berlinala:
https://www.youtube.com/watch?v=HdNpnS4LQas
dar care nu mi-a placut la fel de mult ca filmul iranian de acum doi ani, nader si simin. a separation
https://www.youtube.com/watch?v=vB-PR38sA3o, de care cred ca am mai scris, cred, ca mi-a placut mult de tot. ideea ca o data strecurata neincrederea intr-o relatie, aia e, si in plus, cum se pierde o relatie, din orgoliu, in primul rand.

deci astea, cu adevarat, capodopere pe langa tembelismele de tabu si mai ales the sessions.

in tabu, marele merit al filmului, despre care se spune in cronici ca te surprinde, este ca te surprinde tocmai prin faptul ca iti creeaza niste asteptari pe care le anuleaza total. deci, zici ca tabu, iubirea interzisa, alea alea. cind colo, tabu e un munte din africa, iar povestea, o poveste oarecare despre un adulter. in trailer si pe afis apare un crocodil, si iti zici, gata, aici e sursa suspansului. crocodilul insa e un fel de crocodil de cada, care tot dispare si dupa ce astepti sa il inghita, ori pe sot, ori pe amant, asa mic si amarit cum e el, nu, e prins de fiecare data de negrii din ferma. filmul e insa alb negru. cred ca asta e mai degraba marele lui merit
https://www.youtube.com/watch?v=HoelUhjVXas
cum a ajuns insa sa fie premiat si considerat ”sublim”, ramine un mister.

culmea culmilor a fost insa the sessions, cu helen hunt. ar trebui sa merg sa cer banii inapoi. un film plin de cretinisme, facut cred cu bani de la state departement pentru persoane cu dizabilitati. ideea de baza a filmului este ca si unul paralizat, ca urmare a unei poliomelite din copilarie (deci avem si motivul destinului tragic), poate avea sex. toata lumea are intelegere si il sprijina sa realizeze acest lucru. dar mai ales helen hunt, care e o sex-therapist, si care il ajuta pe tembelul ala, cu o voce care te zgirie pe urechi pe tot parcursul filmului, de pitigaiata ce e, sa-și conștientizeze corpul și sexualitatea. descris, tot asa, ca fiind ”o comedie calda si plina de umor”, filmul a fost premiat la sundance, ceea ce de obicei e o carte de vizita. dar el colcaie de clisee americane de doi lei: preotul care e intelegator (adica bea si bere, mai si fumeaza si da din cap asertiv), vesnicele ”everything is gonna be alright”, incurajarea progresiva, increderea in fortele proprii, ce mai, un cacat de doi lei. singurul lucru pentru care se merita sa stai pina la capat, daca nu ai plecat totusi la timp, e ca apare helen hunt dezbracata, cu un corp lucrat frumos cu multa yoga, cred, si cu un prim plan cu niste sâni formidabili. atât. la asta nu mai dau trailerul, chiar nu se merita.

Eu

”Știi ce am înțeles? Am înțeles că fusesem învins. Nu e o idee care să-mi placă, însă de atunci am purtat-o în mine tot timpul. Învins de mine însumi, dacă te întrebi cumva. De mine însumi, cu toate principiile mele. Eu nu pot să-mi trădez fratele, eu nu pot să-mi trădez meseria de dascăl, eu nu pot să-i trădez pe dezmoșteniții din Newark. <<Nu eu - eu nu plec din acest oraș. Eu nu fug. Colegii mei pot face cum socotesc ei de cuviință -eu nu-i părăsesc pe acești copii negri>>[...] Când te desprinzi, așa cum am încercat eu s-o fac, de toate amăgirile evidente - religie, ideologie, comunism -, tot mai rămâi cu mitul propriei tale corectitudini. Ceea ce este amăgirea finală. ”

(Philip Roth- M-am măritat cu un comunist)

never, but forever

”Ideile nefericite și visurile naive. Toate amorurile lui. Dorința lui arzătoare a fost să fie ceva ce nu știa cum să fie. Nu și-a descoperit viața niciodată, Nathan. A căutat-o pretutindeni - în mina de zinc, în fabrica de discuri, în fabrica de fondante, în sindicat, în politica radicală, în rolurile de la radio, în agitarea gloatelor, în traiul proletar, în traiul burghez, în căsnicie, în adulter, în sălbăticie, în societatea civilizată. N-a putut s-o găsească nicăieri. Eve nu s-a măritat cu un comunist; s-a măritat cu un bărbat permanent flămând de viața lui. Asta l-a înfuriat și l-a tulburat și l-a și distrus: n-a reușit niciodată să-și croiască o viață care să i se potrivească. Teribil de greșit efortul acestui băiat. Dar greșelile omului ies întotdeauna la suprafață. N-am dreptate?”

(Philip Roth -M-am măritat  cu un comunist)

un lung discurs

iar am avut bafta de o carte care sa ma tina prinsa, de philip roth, of course, i married a communist. pentru care ii multumesc si g. si lui v. foarte mult. very inspiring.

”Suferinta eroica. Asta era specialitatea mea.”

”<<Sylphid are o noțiune a autonomiei absolute. N-are de gând să fie îndatorată nimănui. E tare>>.  <<Tare? Da? Atunci cum se face, intreaba Ira, ca n-o paraseste pe maica-sa, daca e asa de tare? De ce n-o ia la drum pe cont propriu? Ce spui tu n-are nici un sens. Tarie intr-un vid? Autonomie intr-un vid. Independenta intr-un vid. Vrei sa stii care-i explicatia la problema Sylphid? Sylphid e o sadica intr-un vid. [...] Sylphid sta acolo pentru ca maica-sa se teme de ea. Iar Eve nu va inceta niciodata sa se teama de ea, pentru ca nu vrea ca Sylphid sa o paraseasca si tocmai de aceea Sylphid n-o va parasi pana cand nu va descoperi un mod si mai ingenios de-a o tortura. Sylphid este cea care manuieste cravasa.>>"

"Da, ar fi trebuit sa se desparta el insusi. Dar n-a facut-o. De ce? Pana la urma, draga Nathan, n-am nici un raspuns. Intreaba-te de ce face un om o greseala tragica. Nu gasesti raspunsul."

"Acum, privind in urma, uneori am impresia ca viata mea a fost un singur discurs lung pe care l-am ascultat. Retorica e uneori originala, alteori placuta, uneori calpa (discursul celor ce se rostesc sub o deghizare), cateodata obsedata, alteori lejera si uneori ca varful ascutit al unui ac, si eu o aud de cand ma stiu: cum sa gandesc, cum sa nu gandesc, cum sa ma port, pe cine sa dispretuiesc, pe cine sa admir, ce sa adopt si cind sa fug, ce e incantator si ce e ucigator, ce e demn de lauda, ce e superficial, ce e sinistru, ce e rahat si cum sa raman cu sufletul pur. S-ar zice ca nimanui nu-i vine deloc greu sa-mi vorbeasca. E probabil o consecinta a faptului ca ani de zile am avut nevoie sa mi se vorbeasca. Dar indiferent de motiv, cartea vietii mele e o carte a vocilor. Cand ma intreb cum am ajuns sa fiu ceea ce sunt, raspunsul ma surprinde: <<Ascultand>>. Sa fi fost asta drama nevazuta? Sa fi fost restul o mascarada, in care s-au camuflat toate lucrurile in realitate fara rost, dar de care m-am tot apucat cu inversunare? Sa-i asculti. Sa-i asculti vorbind. Un fenomen cu totul ciudat. Toti percep experienta nu ca pe ceva ce ai, ci ca pe ceva ce ai ca sa poti vorbi despre ea. De ce e asa? De ce vor ca eu sa-i ascult, pe ei si pe ariile lor? Unde s-a hotarat ca asta e utilitatea mea? Sau poate ca eu am fost de la inceput - prin inclinatie, ca si prin propria alegere - doar o ureche in cautarea unui cuvant?"

(din Philip Roth - M-am maritat cu un comunist)

de vei sti, de nu vei sti

"-De vei sti, te vei cai; de nu vei sti, iarasi te vei cai.
-Spune-mi, te rog!" (din Pasarea Maiastra)

mrs.big

poate ca pieptenii găsiți, și citirea basmelor lui ispirescu, făcută ca să aflu semnificația lor m-au trimis de fapt în altă parte. poate că de fapt eu trebuia să ajung la motivul transformării fetei de împărat în voinic.a-ici e-ra che-ia. dacă în asta va consta găsirea fericirii mele, sunt, în mod clar, pe drumul cel bun. sunt și anii de fitness, si mai ales de cărat zeci de bagaje, de colo colo.

dar încercările de vitejie au continuat cu montarea rafturilor, la bucurești, cu o bormașină, proprietate personală. rafturi montate cu înjurături (voila, altă trăsătură masculină) și înclinate nu numai stânga/dreapta, ci și ușor în față. iar încercările s-au cizelat, în decursul timpului, și cu tot felul de preferințe masculine. în primul rând pentru parfumuri bărbătești, terre d hermes, pe care l-am cumpărat anul trecut pentru că l-am simțit la un tip în metrou, și mi-a plăcut, l-am întrebat ce e, ăla a crezut că-l agăț, și mi-a precizat ca ”the parfume is rough, but i am a soft guy”, dar de câteva luni i l-am dat lui c., că eu mă și plictisisem și pentru că el mi-a dat o cămașă care îmi plăcuse mie, așa că am făcut ”schimb”, apoi a mai fost eau d hongrie, de la fragonard, pe care i l-am dat lui a., când a venit la berlin, de ziua mea, că eu, kezét csókolom, dar nu mai vreau să miros a nici un fel de ungur, și mai bine să rămână la el, i se potrivește, desigur, much much better. eu am mai rămas doar cu apuldre, de la molton brown. deci, măcar pentru aceste motive și pot începe să cred în devenirea mea întru ființă de parte bărbătească.

mai sunt și alte trăsături masculine, la care subscriu de bună voie și nesilită. fixația mea de a ajunge la o concluzie, de a pune lucrurile la ”punkt”, de a nu o lălăi în vorbăraie inutilă, de a alege între da sau nu, și dacă se poate, imediat, unde-o tot frecăm ca fraierii, vorba lui frate-miu, ”bine, bine, și ce-o să faci?” fosta profă de română, lăudându-mă printr-a doișpea, la o compunere despre morometii (singura care i-a atras atentia, in 4 ani de liceu, in rest considerind ca scriu destul de mediocru - asta pentru ca nu existau bloguri, pe atunci) a spus : ”a. are în primul rind o capacitate de sinteza -ceea ce e mai degraba o trăsătură masculină”. pe atunci însă nu îmi făceam griji că într-o bună zi aș putea deveni bărbat, cum încep să-mi fac acum...

și desigur, cea mai masculină trăsătură a fost și este admirația mea deschisă și directă pentru tot felul de femei. începând de la tot felul de frumoase pe care le văd pe stradă, pentru părul lor, în primul rând, dar și pentru ochi, ten, sâni, fund, cum se mișcă, cum se îmbracă, și continuând cu admirația pentru tot felul de susan sontag, marguerite yourcenar, patricia barber, care mai mult îmi întăresc, o dată în plus, convingerea că o relație hetero nu face decât să-ți alimenteze potențialul autodestructiv și&sau să te dilueze intelectual.

și nu e doar opinia mea. m.p. ma întrebase, acum vreo doi ani, ce e cu mine, ca sint ”cind fata, cind baiat, cind bisexuala, cind bisericoasa”...și m., la fel, cind m-a cunoscut, el, ca un bun cunoscător de lesbiene, mi-a zis ca ”j en suis sur que les femmes t admirent beaucoup”. et voila...

a existat, normal, și un punct culminant. cind eram la centru, la iasi, una dintre secretarele de acolo, care cu siguranta ma simpatiza, mi-a declarat intr-o zi, in care primisem niste poze si i le aratasem si ei: ”stii cu cine semeni?" iar eu, cliplind din ochi, caci asteptam un compliment, incasez edificarea zdrobitoare: "cu mr. big din sex and the city”.

the sounds of manteuffelstrasse

din recomandarile lui v.g., pe care le ascult acum obsesiv:

anouar brahem, astrakan cafe: http://www.youtube.com/watch?v=3ph3wSuDjpc

apoi verve remixed. si the knife (pentru ce ascult eu, chiar o premiera). si desigur, filmul documentar al lui fatih akin, the sound of istanbul: http://www.youtube.com/watch?v=2cFFTU_dHZw

gundula schulze eldowy

each fallen robin

”I can't keep track of each fallen robin” (leonard cohen -chelsea hotel)

room with a view

to the inside.