mein geist, das ding

• intr-o prima faza, i-am spus dentistei ca as vrea, pentru orice interventie, sa nu-mi mai bage anestezice. cumva, ca prea am fost intoxicata cu de astea in ultima vreme si mai vreau si eu sa-mi masor fortele. nu, sa lasam pe altadata, ca ea a lucrat mult pentru cei din fostul lagar din mariendorf, cu refugiati din iugoslavia, in special bosniaci, si erau multi carora le lipseau complet dintii din fata - asta (respectiv scoaterea lor fara anestezie) fiind una din metodele "obisnuite" de tortura. 
• vineri seara am mers la o expozitie de arta contemporana documentara de romani. cu b., sotia lui j., in birfa de dupa, comentam filmul documentar sau opera de arta expusa ca "piesa de rezistenta" a expozitiei. bine, erau mai multe piese de rezistenta, toate una si una. noi, cu mai putina pricepere la partea metafizica, ne-am oprit cu superficialitate la filonul epic si la imaginile colorate. in mare, in filmul respectiv era prezentat un fost camin cultural, in care, sub scena de teatru e facuta actualmente o sala de fitness. momentul in care imaginea trece de la scena la sala de fitness este "unul dramatic". si aici, camera preia cu maiestrie atmosfera locului, plin de baieti de baieti, negriciosi bine si lucrind la greu, pe un fond de manele, si cumva facindu-te sa simti mirosul de transpiratie doar uitindu-te la ei. b., care primea in direct si comentariile de la unul din autorii lucrarii respective, remarca absenta femeilor, "there are no women", la care autorul, cu un icnet care se voia ironic, completat de un rinjet care se voia si mai ironic, dar care te trimitea mai degraba cu gindul la un scarpinat in pantaloni, ii semnaleaza prezenta pe peretii salii de fitness a unor postere cu gagici goale. "here they are". b. imi semnaleaza, ulterior, ca la comentariul asta s-a simtit "putin (!) neplacut" - vezi nota obsesiv-sexista resimtita din explicatii; sa-i mai explic eu lui b. ca asta e "daily romanian life"? 
• dupa aia, mai mergem la un alt vernisaj si dupa la un restaurant de pe chaussestrasse. cum n-am loc de parcare, imi las masina in fata cimitirului de acolo, sa o vegheze brecht si alte foste somitati. "hai ca la ora asta nu se mai fac inmormintari". cind iesim, totul inconjurat de fisia aia alb cu rosu care se pune de politie in jurul locului unui accident. ne apropiem, la 10 cm) !!!de masina mea, cu fundul intors spre ea, masina care avusese accidentul. se izbise de tramvaiul din contrasens, incercind sa depaseasca un taxi stationat. "alle sind im krankenhaus", ni se raspunde cind intrebam cat a fost de grav. si dupa cum am citit apoi pe net, doar cel de linga sofer fusese grav ranit, dar supravietuise. un reporter care filma, face totusi o gluma si spune ca ei, la masina mea sint doar citeva zgirieturi.  conduc incet, ghidata de un politist, printre bucatile de plastic, un numar intins pe jos. iar mi-au tremurat picioarele, iar am avut sentimentul ca am scapat, asa, la mustata de o noua chestie nasoala si o intreb pe b., daca mi se pare mie, sau chiar sint cam aglomerate story-urile astea in jurul meu? "ja, es ist dein geist, a." 

the veil, the gun, the text, the gaze

speechless

shirin neshat: the veil, the gun, the text and the gaze.

il fascino

expresia italieneasca "soffrire il fascino" am aflat-o cu ani in urma de la o prietena italianca a lui e. era in iarna 2008/ 2009, si italianca respectiva, venise cu sotul ei si cu a., sora lui e. de pre-revelion. cu citiva ani de terapie psihanalitica la activ, pe care o si urma si o si apara in continuare (cu atit mai vehementa, cu cit vazuse ca eu eram complet anti). expresia rezuma un complex cel mai adesea al femeilor care intra intr-o relatie (in special de dragoste) cu barbati fata de care au un complex de inferioritate. studentele care se casatoresc cu profi universitari, tinerele indragostite de artisti sau pur si simplu femei indragostite de persoane cu un statut social atit de diferit, incit o relatie de la egal la egal sa fie imposibila. conditia prealabila ale acestui "il fascino" este deci, pe de o parte, indisponibilitatea emotionala a partenerului, care e prea dedicat eludarii propriilor complexe prin munca, prin droguri, etc. si pe de alta parte, un complex de inferioritate al femeii respective, care crede ca daca se straduie mult de tot, si se da cu capul de toti peretii, il va face pe celalalt sa se indragosteasca definitiv, sau macar sa o observe si sa ii dea atentia de care are nevoie. incercarile esueaza, relatiile de asemenea, si sint de cele mai multe ori inlocuite de alte relatii, pe acelasi sistem, caci totul se judeca in termenul de "soffrire".

solutia: reorientarea spre baieti buni, localnici, fara pretentii intelectuale si ambitii profesionale iesite din comun, buni la suflet si daca se poate, nu neaparat foarte frumosi. astfel, o intelegere perfecta, cu mai putina adrenalina, se transforma treptat intr-o relatie de intelegere a la longue.

nu ma bag aici cu detalii din viata mea. in care da, desigur, fenomenul a fost destul de prezent. paradoxal, actualmente sufar acest "fascino" pentru "normalitate": lumea calma, echilibrata, coerenta ma blocheaza. nu stiu cum sa interactionez, pentru ca mi se pare totul prea neverosimil. in plus, imi anulez aceste noi optiuni, prin insasi decodarea anterioara, a fascinatiei pentru un lucru imposibil de obtinut. asa ca ma mai intorc la cazurile complicate, cu care, oricum, sint pe un teren cunoscut.

nu stiu daca de data asta voiam sa ajung la vreo concluzie. adica, sigur ca voiam, doar ca nu stiu foarte exact care e. ca ma bucur ca trece timpul, si ca dupa ce si iese si fascinatia asta din garantie, si esti ca dupa o cura de dezintoxicare, e foarte bine. e foarte foarte bine.

i will come

I WILL GREET THE SUN AGAIN
Forough Farokhzad

I will greet the sun again;

[...]

I will come, I will come,
I will come with my hair,
As the continuation of the smells of the soil;
With my eyes, as the dense experiences of darkness,
Carrying the bushes I have picked in the woodlands
beyond the wall.
I will come, I will come,
I will come and the entrance will be filled with love;
And at the entrance I will greet again
those who are in love,
And also the girl who is still standing
At the entrance in diffusion of love."

de pe la shirin neshat

femeia si strainii

frica mea ca-s pe ultima suta de metri, cu toate, se traduce si intr-o disperare de a vedea cit mai multe filme. mai ales filme pe care stiu ca numai aici le pot vedea. de aia ieri am mers la doua, deodata. e la arsenal o serie cu filme din diferite tari care au luat ursul de aur la berlinala in ultimii 60 de ani (caci de fapt, de atunci si exista berlinala). primul care a deschis seria, un film nemtesc, "femeia si strainul", die frau und der fremde. doi prizonieri de razboi, unul care viseaza non stop la nevasta lui, ramasa acasa, si pe care i-o descrie cu lux de amanunte si celuilalt, care ajunge asa, sa se indragosteasca de ea, fara s-o cunoasca. cel de-al doilea ajunge sa scape primul din prizonierat, se duce la sotia celuilalt, si incepe sa joace rolul de sot adevarat, pina chiar si ea il ia drept sot si ajung sa aiba un copil impreuna. am uitat cum se termina, si nu mai stiu la ce concluzii inteligente am ajuns atunci, imediat dupa ce l-am vazut. ca nu conteaza cine e barbatul, ca e intotdeauna replaceable? ca daca iti imaginezi mult o chestie, ea devine reala, sau mai precis, ia locul realitatii? si e cu adevarat "vinovata" femeia, ca nu l-a asteptat pe primul sot, care in schimb, a asteptat-o doar pe ea? dar l-a crezut mort, dar si asta, strainul, el era intrat in rol, se indragostise de ea pe bune, ce sa faca si el, pina la urma trecuse prin aceleasi traume ca si adevaratul sot, ce conteaza ca el o cunoscuse mai tirziu? parca, parca, ea ramine cu "strainul", cu cel de-al doilea. nu mai stiu ce se intimpla cu primul sot.

al doilea film din seria asta, filmul sirbesc de ieri (cind am vazut doua, unul dupa altul), de prin 69, incredibil de curajos si experimental, si pentru timpurile alea, si vizavi de comunism). adevaratul film (de inspiratie indiana, nord-coreeana)a inceput dupa proiectia efectiva. era si regizorul prezent, incepe sa povesteasca, alea alea. din al doilea rind, la intrebarile publicului, se ridica o doamna, cu un aspect alcoolizat, care incepe in sirbeste: "stiti, eu sint fetita din film (aparea la un moment dat una, care se intreba ce e comunismul), si am venit in germania, sa-mi caut de lucru". urmeaza niste imbratisari, intre ea si regizor, ei ii dau lacrimile. apoi, adauga, "si de mult timp nu mai stiu nimic de fiica mea"...moment in care, din celalalt capat al salii se ridica o tipa, cu o aparenta neutru-feminina, rasa partial in cap, partial cu dread-locks, genul punk-erilor de la ostkreuz, care vine si ea, si o imbratiseaza pe mama ei. a fost incredibil, si atit de kitsch, ca parea regizat, chiar fix surprize-surprize. si nici acum, da, n-am convingerea ca a fost real.

si ultimul, tot ieri seara, care mi-a placut foarte mult, bloody sunday, filmul irlandez. foarte mult. ca tempo, cum e gindit, structurat, cum sint luate personajele. cel mai bun film vazut in ultima perioada.

saptamina asta am mai vazut si we need to talk about kevin. si asta m-a pus pe ginduri intr-o directie. tilda wilson, care a si participat la regie sau scenariu, cred, a vrut deci sa joace rolul de mama a unui adolescent- asasin in serie. cred ca pentru ca i se ofera ocazia sa interpreteze rolul de femeie care indura totul, nu spune nimic, si isi iubeste fiul, oricum ar fi el. desi fiul anunta, inca de mic copil, un comportament diabolic, ea nu isi iese decit o singura data din fire si il izbeste de perete. pentru baiat, acesta e singurul gest de afectiune din partea mamei. cu alte cuvinte, la el afectiunea se traduce doar prin violenta. si iar, cine e "responsabil", nu cumva mama, care nu l-a izbit de pereti de cite ori ar fi trebuit? sau, altfel spus, sa intelegem de aici ca afectiunea si rabdarea de fapt nu au sens...si ca e mai util sa dai palme, cind trebuie.

e cazul, cred,  sa merg totusi si la niste filme doar de actiune...

the same kind of blue

acest blog este scris pentru l., azi, 21 octombrie 2012, de ziua ei.

da, ce deprimare si plictiseala si cu melodia aia a lui joe dassin, cu existenta si inventia ei. enfin. ideea esentiala, e, ca, in mare, nu se schimba nimic niciodata, si mai ales ca nimeni nu se schimba niciodată. cam asa cred eu, asta seara, la ora 22.29, la virsta de 35 de ani și 21 de zile (cu ziua lui l. inclusa).

zilele trecute, a. imi povestea de o prietena de-a ei, care fusese ani de zile cu cineva, nu se intelegeau de nici un fel, l-a parasit, ea a fost o bucata cu altcineva, primul insa a revenit, cu insistente, s-au impacat, insa, degeaba. nimic nu s-a schimbat, la nici unul din ei. un exemplu bun si autentic insa as putea sa dau chiar eu. dupa un an de pauza, binemeritata, intr-un impuls mistic l-am sunat pe v., chiar dupa fix un an, sau un an si o saptamina, de la acea vineri cind am vazut impreuna ”melancholia” lui trier si după n-am mai știut unul de altul. după un an deci, constat ca nimic nu s-a schimbat. nici tonul, vorbitul unul peste altul, eu schimbind compulsiv cd/urile sau doar melodiile în timp ce conduc, starea lui de nervi pornind de aici, flirtareala, nimic, nimic.
sint convinsa, ca si daca as redeveni profesoara (Doamne fereste), as fi la fel de blazata&isterica. sau la bucuresti, in trafic, as injura fix la fel de mult.

totusi. totusi. de ziua mea k. mi-a dat cadou o combina mai veche, dar foarte buna, cu pick-up. unul din cadourile venite de la sine, ca in ultima vreme ma apucase nostalgia discurilor. si mi-am amintit de adolescenta mea, de metalista. asta e o chestie la care m-am schimbat, din fericire. n-as mai putea asculta muzica aia, cum n-as mai putea nici sa dau din cap sau sa ma entuziasmez pentru fraierii aia. si nici led zeppelin sau deep purple (discuri pe care le aruncasem atunci, in dorinta mea de schimbare totala, din metalista in nemetalista) n-as mai asculta. NU. si in mod clar, n-as mai purta nici parul peste ochi si manusi cu degetele (de manusa) taiate, cum purtam atunci, de s-a făcut taica-miu că nu mă cunoaște, cind a trecut pe lângă mine, prin oras (sau asta s-o trec mai bine la categoria traume in relatia cu parintii, denial, etc?) da. n-as mai asculta nici macar jarrett, concertul de la koeln, care in 2003 mă lasese inlemnita cind l-am ascultat prima data. in schimb da, kind of blue, al lui davis, asta da. din pacate m-am schimbat si la capitolul autodisciplina. sculatul la ora 5, culcatul la ora zece, gone, for ever. de fapt, alea au fost schimbarea, la non-ritmul meu de acum.

la operatie, prima mea frica a fost ca o sa-mi pierd memoria, de pe urma anesteziei generale si n-o să mai recunosc nimic. c. insa, m-a linistit, prietenos si cald, ca sa nu-mi fac griji, pentru ca o sa revin cu siguranta, fix in aceeasi realitate.

the forever muse

in adolescenta, i. imi recomandase la un moment dat, intr-una din scrisorile trimise cit eram in germania, sa-l citesc pe charles bukowski. neaparat. la fel si v., cu ceva timp in urma. neaparat. viata amoroasa a hienei, in traducere germana - in original: women. care pe undeva, pe undeva, cica seamana cu ce scriu eu. la rugamintea mea imediata, l. mi-a cumparat cartea, si inca o carte de short story-uri, cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri, i le-a dat mamei ca sa le trimita prin frate-miu. mama primeste cartile, imi spune insa cind o sun,  cu un ton clar de retinere, caci le rasfoise in prealabil,  "dar ce carti ti-a mai trimis si l., pai aia e literatura?". intuind cam care ar fi motivul criticii voalate, ii spun ca nu, ca stai, eu am vrut cartile, si l. doar mi le-a cumparat. "aha, bine. dar vezi, ai sa fii dezamagita" - argumentul nu cred ca a linistit-o complet, pentru ca mama e convinsa, normal, ca pentru proastele mele alegeri CEILALTI sunt responsabili, si nu eu.

am primit cartile, si am tiriit cartea vreo 3 saptamini dupa mine, prin metrou (unde a si fost locul exclusiv de lectura) si am inteles-o si pe mama (la fiecare a doua pagina era descrisa o scena de sex, sau mai exact, ca sa ma pliez pe limbajul autorului, de futut si, alternativ, o alta de baut excesiv. si iar, una de baut si iar, una de futut, toata cartea - a, sa nu uitam sfirsitul metafizic, cu naratorul singur, care ramine singur ). si i-am inteles si pe i. si pe v. ca au apreciat cartea. cel mai tare m-a surprins trimiterea la gindul ca ar putea sa-mi placa, sau ca am avea vreo asemanare sau vreo sursa comuna de inspiratie. 

cu intrebarea asta, a sursei de inspiratie, si cu replica din woody allen in minte, "i want you to be my forever muse" am iesit ieri de la gemäldegalerie, unde am fost la olandezi. v.m. si cunoscutul lui, care ma asteptau afara si carora le-am  spus abrupt replica, n-au inteles, clar, legatura. cu ei doi, cu contextul. discursul era doar in capul meu, in care iar, incercam sa structurez, si in baza analizelor teoretice, dar si a contactelor (si) profesionale intense din ultimii ani, profilurile de artisti si principalele lor surse de inspiratie. dincolo de sex, (de care stim cu totii), daca se poate extra-curicular, si care nici nu se pune, ca e asa, un ingredient natural, cumulat respiratiei, la scriitori, stiu, e alcoolul plus derivatele lui. exemplul mai sus mentionat: bukowski. la muzicieni, e, din pacate, mai hardcore, iarba, care induce starea de "blana", sau/ si altele, care, mai nasol, te fac "prajit". dar creativ. cel mai safe e la artistii plastici. aici, principala si principala si inepuizabila sursa de inspiratie si energie si siguranta, (uneori chiar si fara sa fie cumulata sexului) este propriul ego. fie si doar numele mentionat, undeva, o initiala, nu conteaza. sa fie acolo. cu cine seamana portretul unei tinere veneziene al lui dürer? cu albrecht dürer. dar Maria? cu albrecht dürer. pruncul? cu albrecht dürer.ce scrie in colt, pe batista aia? a.d. dar pe copacul din dreapta? a.d. pe pensula? pe scrisoare? pe curea? a.d.a.d.a.d. prin 2005, cind era la berlin o retrospectiva goya, am ametit intrind in sala mare de la alte nationalgalerie. toate personajele lui erau de fapt o multiplicare, la nesfirsit, a trasaturilor artistului. ca inspirarea asta are si o traducere in viata de zi cu zi, in care tu, ca fiinta nevinovata, intrata accidental intr-o relatie, de orice natura, trebuie la nesfirsit, stringind din dinti, sa te pliezi pe prioritatile "artistice", asta e alta poveste, alta postare. 

pe mine nu ma mai deranjeaza, am dobindit un fel de imunitate. fiecare cu ale lui. si, dans ce cas la, ce sa am eu cu artistii expusi si morti de mult, pentru ca eu oricum merg la expozitii mai mult pentru atmosfera din sali, decit pentru exponatele in sine. dar daca se poate, macar din cind in cind, sa ma si reflect pe undeva, nu ma supar.

top 3

top 3 (of a very optimistic day)

1. "si inima mea m-a parasit" (Psalmul 39, 17)
2. "si ai subtiat ca panza de paianjen sufletul sau" (Psalmul 38, 15)
3. "Lasa-ma ca sa ma odihnesc, mai inainte de a ma duce si de a nu mai fi" (Psalmul 38, 18)

wearing the inside out

Sf. Gherasim de la Iordan, la manastirea caruia am fost in primavara asta, e infatisat in icoane cu un leu alaturi, caruia ii scosese un spin. si care l-a slujit pina la sfirsitul vietii, si care chiar si dupa ce sfantul murise venea si plingea la mormant. Minunea sta marturie nu pentru faptul ca animalele ar avea suflet, ci arata in primul rind ca oamenii curati au capacitatea, prin simpla lor prezenta, de a imblinzi si animalele salbatice. cu alte cuvinte, noi trezim in ceilalti, lions or tigers, ce sintem noi in adincul inimii noastre.

inainte de asta, mergind pe aceeasi idee, insa mult mai laica, desigur, vazusem un film mexican, cred ca am mai povestit de el, cu o tipa indragostita de un tip, care insa se casatoreste cu sora ei mai mare. ea este obligata de familie sa faca mincarea la nunta celor doi, si pentru ca o face plingindu-si amarul, si lacrimile ei se varsa peste tot, invitatii incep si ei, fara exceptie, sa plinga cind maninca, amintindu-si de iubirile ratate.

in incercarile mele perene de a deslusi cum e acest adinc al inimii mele, recunosc ca am aplicat de multe ori principiul asta de "descifrare". Adica, a) reactiile declansate la ceilalti arata cum sint eu de fapt, si, o reformulare a aceluiasi principiu: b) defectele pe care le remarc eu la ceilalti sunt de fapt in primul rind ale mele.

concluziile sint ambigue, si deci, inutile. si asa, si asa. sau nu, in mod clar, de imblinzit n-am imblinzit pe nimeni. un lucru insa s-a tot repetat, chiar si dupa ce eu am crezut ca am depasit etapa. in mod evident, declansez o nemultumire constanta fata de viata prezenta (in special cea profesionala) a celor de care ma apropii. m. imi povestea, ca primul gind pe care l-a avut, in taxi, in drum spre casa, in prima seara in care am iesit, a fost acela de a-si da demisia. a rezistat tentatiei, insa deja a inceput sa-si caute altceva.
si brusc isi remarca si firele albe (pe care eu doar mi le smulg, ca inca n-am chef sa ma vopsesc)...

ce ma deruteaza este insa faptul ca stiind toate astea, si principiul, si clauzele de aplicare, si efectele secundare, nu se schimba NIMIC. ceea ce iar, ma face sa ma sperii, gindindu-ma ca poate acolo, in adincul adincului e mai mult vid.

qq chose

http://www.youtube.com/watch?v=hP1AB5IQkI4&feature=relmfu

ou ca

http://www.youtube.com/watch?v=2J6kgwR-67Q

il y a toujours encore qq chose a decouvrir.

par pure paresse, par pure melancholie

c'est toujours la meme verite, la meme confession, le meme moi. l'autre est un autre.

http://www.youtube.com/watch?v=BLtGDFTOLCs

La confession

Je n'ai pas peur
De dire que je t'ai trahi
Par pure paresse
Par pure mélancholie
Qu'entre toi
Et le Diable
J'ai choisi le plus
Confortable
Mais tout cela
N'est pas pourquoi
Je me sens coupable
Mon cher ami

Je n'ai pas peur de dire
Que tu me fais peur
Avec ton espoir
Et ton grand sens
De l'honneur
Tu me donnes envie
De tout détruire
De t'arracher
Le beau sourire
ET meme ca
N'est pas pourquoi
Je me sens coupable
C'est ca le pire

Je me sens coupable
Parce que j'ai l'habitude
C'est la seule chose
Que je peux faire
Avec une certaine
Certitude
C'est rassurant
De penser
Que je suis sûre
Se ne pas me tromper
Quand il s'agit
De la question
De ma grande culpabilité

Je n'ai pas peur
De dire que j'ai triché
j'ai mis les plus pures
De mes pensées
Sur le marché
J'ai envie de laisser tomber
Toute cette idée
De "vérité"
Je garderais
Pour me guider
Plaisir et culpabilité

The Confession

I am not afraid
To tell you that I was disloyal to you
By pure laziness
By pure melancholy 
That between you
And the Devil
I have chosen
The most comfortable
But all of that
Is not why
I feel guilty
My dear friend

I am not afraid to tell you
That you scare me
With your hope
And your huge sense
Of honor
You make me jealous
Of everything destroyed
Of your tears
The beautiful smile
AND all that
Isn't why
I feel guilty
That's the worst

I feel guilty
Because I'm used to it.
It's the only thing
That I can do
With a certain amount of
Certainty.
It's reassuring
To think
That I am sure
To not be wrong
When he asks me
Of the question
Of my huge guilt.

I am not afraid
To tell that I have cheated
I have missed the purest
Of my thoughts
At the market
I would like to let drop
All these ideas
Of "truth"
That I hold
To guide me
Pleasure and Guilt

oda pentru cel mai e. dintre e.

azi e ziua lui e., face 39. probabil ca daca nu era la kiev, o sarbatoream din nou impreuna, ca in primii ani la berlin. ca in 2009, cind s-a costumat in lou reed, cred, si m-a rugat sa-l rujez, ca atunci cind a venit e., albanezul, invitatul meu, si l-a vazut, sa creada ca i-am facut o farsa si de fapt l-am chemat la o petrecere de travestiti unde el ca diplomat militant pentru independenta kosovo-ului sa fie compromis definitiv.

e. e cel mai bun prieten de-al meu, cel mai apropiat. e dublul meu masculin. deci, automat, si cel mai interesant, cel mai plin de viata, mai profund, mai cultivat, mai generos dintre barbatii pe care ii cunosc. cel mai. el e si cel care apare cel mai des in albumele mele cu poze si nu putina lume m-a intrebat daca sintem sau daca macar am fost iubiti. nu. nici macar nu ne-am pupat vreodata, desi am avut ocazii si la un moment dat, intr-un moment in care incheiasem un bullshit care generic e numit "relatie", mi-a propus sa devenim amanti. am refuzat dintr-un complex masculin, care ma impiedica, inca, sa ma simt atrasa de cei mai nobili, si mai sinceri si mai buni ca mine. in poze aparem des impreuna si pentru ca intr-un fel de igiena sufleteasca eu nu mai pastrez urmele "celorlalti", compromisi de neputinta (mea, de altfel) de a-i pastra ca prieteni. si pentru ca oricum in albume nu pun decit pozele doar cu mine, in care arat si cel mai misto. la el au fost si petrecerile cele mai reusite din viata mea. de cunoscut ne-am cunoscut in 2008, fiind la vremea aia la berlin, colegi de departament, si a intrat la mine in birou,  eu tocmai ma patasem de cerneala verde pe degete, si de aia m-a si tinut minte, normal, e un inceput de film. am crezut initial ca e gay, dar mi-a confirmat rapid contrariul. era doar eleganta lui italieneasca, in contrast cu gustul nesarat nemtesc,  sosetele asortate cu dungile de cravata, batista de matase, freza de anii 40, cu ceafa aproape rasa, asemanarea izbitoare cu adrian brody. si talentul de a-i face pe cei pe care ii atragea in jurul lui, o gasca de oameni care intotdeauna aveau ceva de povestit, sa se deschida. la el, spuneam, am avut parte de cele mai reusite petreceri, dar si de seri intime cu putina muzica si doar cu stat de vorba; prima petrecere, in 2008, "overdressed", simtindu-ma excelent, fara sa beau decit un singur pahar de sampanie toata noaptea, apoi "venus in blana", un an mai tirziu, cu noi doi vedetele serii, citind si jucind putin rolurile din romanul lui sacher-masoch, apoi "amiralul si nava lui "(ca statea pe Admiralstraße), cu mine in costum de dansatoare din buric,  "d'un chapeau a l'autre", cu aluzia la céline si la plecarea lui la kiev, dar si serile de luni, dupa yoga, verile pe terasa din fraenkelufer, si asa mai departe si mai departe. de la el am descoperit si muzica si arta baroc, si tot felul de muzici klezmer, si swing-ul, si chiar si nina simone, mai indeaproape,  friptura de porumbel, de rata a la francaise, plus retete italienesti de la tara, facute simplu, sampania-sampanie.

well, absenta lui face si ea parte din toamna asta. si cu tot cu partea lui de flirteur, sau de monstru cinic (ca atunci cind mi se confesa mie, vizavi de a., ca in fond, nu il impresioneaza intelectual de nici un fel, nici nu il flateaza, ca barbat, pentru ca nu e de o frumusete extraordinara, ca oricum nici sexul, care si asa pentru el nu e pe primul loc, nu e iesit din comun, de l-am intrebat, normal, atunci de ce mai sint impreuna, "mais, l'amour...", spune el), cu toate astea, imi lipseste. pentru relaxarea si cheful de viata si inspiratia pe care mi le dadea, intelegerea aia din prima a ce vrei sa spui de fapt, fara explicatii extra, fara note de subsol.

o sa ramina si asta, ca multe altele, o declaratie de dragoste necitita si nebagata in seama de cel caruia ii e adresata, caci cine sa i-o mai traduca in italiana, sau franceza, engleza, rusa si sa prinda si nuantele ei subtile. dar, ca la zizek, cu teoria lui ca in final scrisoarea pierduta ajunge la cine de fapt are cel mai mult nevoie de ea, chiar daca nu e destinatarul programat initial, imi fac datoria si o "trimit"...