tot din scrisorile primite cind eram eleva (in '94, '95), cu povestirile telenovelelor:
si bogatii plang in varianta a., cu mult mai multe detalii:
"mariana a locuit un timp cu o fata, patricia, intr-un apartament (inchiriat cred de tatal lui luis alberto). diego a vrut s-o omoare, dar din greseala a omorit-o pe patricia. asta din cauza ca mariana voia sa se marite cu leonardo, arhitectul lui alberto salvatierra. ea a intrerupt vizitele lui luis alberto la apartament, de fapt ei fiindu-i teama de sentimentele ei (inca vii) pentru acesta. luis alberto o iubeste pe mariana si o enerveaza cu o placere sadica pe ester, care e gravida cu diego si arata ca o vaca. luis alberto i-a interzis sa iasa din casa si sa primeasca telefoane, iar ea devine isterica ori de cite ori are ocazia. in noaptea crimei luis alberto era in pat cu irma, pe care a cunoscut-o in barul lui fernando. iti dai seama ce a simtit mariana! desi sint sfatuiti de toti sa nu se pripeasca, mariana si leonardo vor sa se casatoreasca repede. iar ester, innebunita de ingrijorare ca nu are bani sa-l mituiasca pe doctor, fura cifrul de la seiful lui alberto s. atit"
mala mujer in varianta r.h., cu atentie pentru detalii, judecati estetice, ironii :
"in mala mujer lucrurile stau altfel. ximena, (despre care am auzit ca a luat locul III la concursul de frumusete "Miss Univers"), hotarita sa-si razbune sora, isi urmeaza planul cu o precizie admirabila, travestita in angela falcon (fosta ei colega de facultate din New York). Ea va urma, deci, un regim teatral, reusind perfect in tot ce-si va propune. Enigma filmului este cum de n-o recunoaste nimeni: nici chiar taticul sau, don victor, internat in spital in urma unui atac de cord. ximena, alias angela falcon, il viziteaza in fiecare zi, avind grija de el "ca de propriul tata", fapt ce impresioneaza pe toata lumea, de la medic la portarul spitalului, dar mai ales pe baltasar. "
si iar, mala mujer in varianta a., mult mai speedy si concentrata pe action:
"cristina e foarte indragostita de rafael, un student la medicina pe care mama ei nu-l agreeaza deloc. hugo, dimpotriva, e prieten cu el. se pare ca ea a ramas gravida. mama ei e convinsa ca rafael profita de ea pentru a fi prieten cu hugo (scriu in zig-zag pentru ca tremur de frig) si l-a indemnat pe javier sa nu renunte la ea. ei monteaza o piesa de teatru (la care trebuia sa participe si rafael, dar "s-a ciocnit" cu javier), in care cinta si adelina. baltasar a fost parasit de nevasta si de fiul lui, un tip dragut, cei doi au plecat la caracas impreuna cu monica, chiriasa adelinei, de la care baltasar furase tablouri. ximena s-a deghizat in angela falcon, noua secretara a lui mauricio (carmen e la baltasar), planuind sa-l distruga. insa se indragosteste nebuneste de m. si se inmoaie treptat. in acest timp, la new york se afla o angajata de-a ximenei, care seamana cu ea si joaca rolul de ximena. inainte de a-si da seama ca nu-l poate distruge pe mauricio, angela (ximena) ii strica , pe ascuns, afacerea cu don victor, afacere numita "quinta daniela". mauricio e acuzat de mita, fara ca el sa stie despre ce e vorba. angela face dragoste cu mauricio de mai multe ori, ii marturiseste ca-l iubeste si totul e foarte romantic intre ei. in afara lui leonor, nimeni nu stie cine e angela. s-au ivit si probleme penale cu cea de la new york. atit"
in afara de maiestria povestirii, si desigur, de bucuria nebuna de a reciti scrisorile de atunci (repet, impresionante prin cumintenia lor si prin referintele culturale din ele), punctual la telenovelele povestite aici ma gindesc cu invidie la cei care au scris scenariile astea atit de complexe...
Donnerstag, 30. August 2012
Mittwoch, 29. August 2012
maria-juana I
e vorba doar despre telenovele. intr-o postare mai veche, de pe blogul pe yahoo, povesteam cum fostii mei colegi de clasa din liceu imi trimiteau scrisori si-mi povesteau telenovele, atunci cind eram exchange student in germania. la rugamintea mea, care nu aveam acces decit juma de ora pe zi la televizor, si asta doar seara, la stiri plus eventual un documentar si as fi vrut sa pastrez sirul evenimentelor. in germania oricum nu se dadeau telenovele si cred ca nici acum nu se dau. desigur, regimul asta spartan mi-a prins bine, cred. ura pe cei care mi l-au aplicat nu a trecut insa nici azi. a. mi le povestea misto, la fel si r.h., care desi lua un ton ironic si le dispretuia per total, se uita la ele. de la ea citez acum:
"Am citit despre dorinta ta de a-ti povesti actiunea serialelor noastre. Totul se schimba, se complica. In si bogatii plang pina acum tinarul luis alberto afla, siderat de uimire, ca frumoasa si preaiubita lui sotie ii va darui un fiu. distrus, se gindeste in primul rind la mariana, careia reusise, chiar, sa-i cistige prietenia. ea este tulburata de vestea care-i parvine prin esther, care-i face o vizita "prieteneasca". dar l.a., distrus de urzelile lui esther, se intoarce la mariana, pentru a lamuri problema. insa bineinteles, ea nu il crede si se logodeste cu leonardo. intre timp, se intilneste cu irma, care ii planificase inmormintarea. dar nu se poate! ucigasul trimis la ea o omoara pe colega de camera. mariana si viitorul ei sot vor imparti de acum inainte locuinta cu familia lui luis alberto".
ma rog, asa povestit nu mai pare funny, atunci traiam povestile astea, nu mai spun de mala mujer, care in povestirea lui a. era si mai misto. uitindu-ma insa prin scrisorile de atunci (94-95 deci), imi dau seama ce cuminti eram si ce mult citeam. i. imi trimitea citate, r. la fel, poezii in franceza,
nu mai continui. m-a lovit nostalgia.
"Am citit despre dorinta ta de a-ti povesti actiunea serialelor noastre. Totul se schimba, se complica. In si bogatii plang pina acum tinarul luis alberto afla, siderat de uimire, ca frumoasa si preaiubita lui sotie ii va darui un fiu. distrus, se gindeste in primul rind la mariana, careia reusise, chiar, sa-i cistige prietenia. ea este tulburata de vestea care-i parvine prin esther, care-i face o vizita "prieteneasca". dar l.a., distrus de urzelile lui esther, se intoarce la mariana, pentru a lamuri problema. insa bineinteles, ea nu il crede si se logodeste cu leonardo. intre timp, se intilneste cu irma, care ii planificase inmormintarea. dar nu se poate! ucigasul trimis la ea o omoara pe colega de camera. mariana si viitorul ei sot vor imparti de acum inainte locuinta cu familia lui luis alberto".
ma rog, asa povestit nu mai pare funny, atunci traiam povestile astea, nu mai spun de mala mujer, care in povestirea lui a. era si mai misto. uitindu-ma insa prin scrisorile de atunci (94-95 deci), imi dau seama ce cuminti eram si ce mult citeam. i. imi trimitea citate, r. la fel, poezii in franceza,
nu mai continui. m-a lovit nostalgia.
Montag, 27. August 2012
deeper and deeper
una dintre cele mai intense experiente ale acestei veri a fost sa fac scufundari, in grecia, intr-o scurta vacanta de patru zile. am fost singura, imi place sa merg singura, anonima, sa ma pierd among the german middle class. daca as vrea sa ma pierd prin the german high class m-as duce in nordul italiei, sau daca insist pe grecia, atunci santorini. oriunde m-as duce, the russian middle and high class domina si the german classes si peisajul. anul asta mi-am ales un loc foarte izolat, agios georgios, un golf, relativ mic, dar frumos, cu un singur hotel, in care am si stat. erau desigur si niste romani, veniti cu doua jeep-uri, cu numere de gorj sau dolj, pe care ii remarcai imediat pe plaja, ca erau singurii care stateau pe prosoape+cersafuri, pentru ca sezlongurile erau contra-cost. eu am citit mult, ultima carte a martei petreu (mi-a placut!), jurnalul lui cartarescu si o carte cu love-story-uri cu happy end, diversi autori renumiti, care mai mult m-au iritat. din pacate, happy end-ul unei povesti de dragoste (scrise), inseamnă automat o dulcegareala patetica. noroc cu autorii germani din selectia respectiva, la care aveai senzatia ca nu s-a intimplat nimic, nici bine, nici rau. am facut un singur agatament, nesemnificativ, dar simpatic, un baiat albanez, student la stiinte politice, care a venit si mi-a spus ca introducere: ”you know, i read books too” si pentru ca l-am refuzat politicos si n-am vrut sa ies cu el la suc, mi-a zis cu respect, ca sint ”a serious girl”.
in izolarea mea am mai facut niste poze, inclusiv cu self-timer-ul, in costum de baie si fara, ca sa vad cit sint de bronzata, si cum-arat-eu-de-fapt, am mai adunat niste pietre, bu-cu-ran-du-ma, de ”lucrurile mici”, pina in ultima zi, cind am mers la scufundari. imi derulasem scenariul I, cu mine care, daca voi supravietui scufundarii, cind ma voi intoarce la berlin, in avion, de la atita schimbare de presiune, voi muri pentru ca prin urechi imi va tisni tot sangele din cap si scenariul II (clasic), cu tubul de oxigen care se strica, in plus, cu o zi inainte citisem in jurnalul lui cartarescu, ca e periculos sa te scufunzi prea rapid, ca ti se aduna azotul (?) in vene. sufleteste deci eram pregatita. instructori erau doi greci, pina in 40, mai eram eu si o nemtoaica, cu fiica-sa, ea avea un pass de scufundatoare, facuse asta de mai multe ori, si in spania, si in marea rosie (unde cica e cel mai spectaculos).
cum spuneam la inceput, a fost una dintre cele mai intense senzatii descoperite in ultimul timp: e o tacere si o lentoare acolo jos, sub apa, timpul se dilata, in plus te simti privilegiat si mie cel putin mi-a fost frica, cumva parca eram intr-un teritoriu complet interzis, in care daca nu respect regulile jocului, risc sa fiu pedepsita. si pedepsita nasol. am pus mina pe corali, celalalt instructor (pe mine ma tinea de mina unul din ei, vasili) a prins o caracatita si mi-a adus-o sa pun mina pe ea, pesti colorati, frumos. inainte de a vedea insa toate astea, in prima faza de pregatire, cind te obisnuiesti cu respiratia pe gura, am avut atat de puternic sentimentul ca ma sufoc, ca-mi venea sa arunc si costumul ala de scafandru si sa ma car instant. noroc ca vasili a avut rabdare cu mine, si m-a convins, spunindu-mi ca ”it's only in your head.”. ”well, that's the problem: that it is only in my head”. that it is always, and always, and always, only in my head.
in izolarea mea am mai facut niste poze, inclusiv cu self-timer-ul, in costum de baie si fara, ca sa vad cit sint de bronzata, si cum-arat-eu-de-fapt, am mai adunat niste pietre, bu-cu-ran-du-ma, de ”lucrurile mici”, pina in ultima zi, cind am mers la scufundari. imi derulasem scenariul I, cu mine care, daca voi supravietui scufundarii, cind ma voi intoarce la berlin, in avion, de la atita schimbare de presiune, voi muri pentru ca prin urechi imi va tisni tot sangele din cap si scenariul II (clasic), cu tubul de oxigen care se strica, in plus, cu o zi inainte citisem in jurnalul lui cartarescu, ca e periculos sa te scufunzi prea rapid, ca ti se aduna azotul (?) in vene. sufleteste deci eram pregatita. instructori erau doi greci, pina in 40, mai eram eu si o nemtoaica, cu fiica-sa, ea avea un pass de scufundatoare, facuse asta de mai multe ori, si in spania, si in marea rosie (unde cica e cel mai spectaculos).
cum spuneam la inceput, a fost una dintre cele mai intense senzatii descoperite in ultimul timp: e o tacere si o lentoare acolo jos, sub apa, timpul se dilata, in plus te simti privilegiat si mie cel putin mi-a fost frica, cumva parca eram intr-un teritoriu complet interzis, in care daca nu respect regulile jocului, risc sa fiu pedepsita. si pedepsita nasol. am pus mina pe corali, celalalt instructor (pe mine ma tinea de mina unul din ei, vasili) a prins o caracatita si mi-a adus-o sa pun mina pe ea, pesti colorati, frumos. inainte de a vedea insa toate astea, in prima faza de pregatire, cind te obisnuiesti cu respiratia pe gura, am avut atat de puternic sentimentul ca ma sufoc, ca-mi venea sa arunc si costumul ala de scafandru si sa ma car instant. noroc ca vasili a avut rabdare cu mine, si m-a convins, spunindu-mi ca ”it's only in your head.”. ”well, that's the problem: that it is only in my head”. that it is always, and always, and always, only in my head.
Sonntag, 26. August 2012
M99
de mai mult de un an jumate m-am mutat in kreuzberg, asa zis-ul cartier turcesc al berlinului, chiar in partea cea mai wild, in districtul 36 (S36), devenit insa intre timp tot mai plin de hipsteri (ca mine) si de turisti. ca sa nu mai zic ca in restaurantele de la maybachufer, gen horvath (unde au un chef cuisine de cinci stele) sau intre timp chiar si in cafe jacques scorurile sunt cu adevarat mari. oricum, aici mi-am dorit dintotdeauna sa stau, si dupa o faza de disperare, cind nu gaseam locuinta, si trebuia sa ma mut urgent, pentru ca fosta proprietara avea impresia ca eu nu stau singura, ci tin in secret cel putin o familie de azilanti romani, in cei doar 45 m2, asta dupa nr. impresionant de perechi de papuci de la intrare, si ca in plus sint si extrem de dezordonata si ii distrug valoroasele mobile de la ikea, am ajuns aici. neprevazut, desigur, am dat un anunt la ziar, si am specificat ce caut, descriindu-ma cuminte drept "functionara, caut apartament, bla bla". am primit doar trei telefoane, am cochetat cu doua variante, un alt apartament aproape ca imi placuse mai mult, dar m-ar fi impins, cred, intr-o noua faza de izolare si noroc in final, ca m-a respins acolo proprietara, pe motiv ca am o situatie "prea complicata". asa ca a mai ramas o singura varianta, care a fost si cea mai buna. apartamentul e la etajul patru, fara lift, dar vad turnul televiziunii din alexanderplatz. proprietara de aici, care detine tot blocul, si sta de fapt in münchen, unde mai detine si alte case, putin nesigura cind a aflat ca sint romanca, m-a asigurat din start ca "nu are nimic cu strainii"; totusi, in blocul meu cu peste 50 de apartamente, mai e doar un singur nume care pare indian, si unul care e turcesc, in rest: lasse, jungnickel, kroh, in contextul in care daca te duci vizavi, nu vezi decit: öztürk, erdogan, gül, özcan. m-am mutat la trei strazi de e., la doua strazi de k.&k., in cel mai hot loc din berlin, as spune. kreuzberg e in continuare plin de viata, un cartier cu viata de cartier, insemnind ca poti cobori sa bei ceva la cafeneaua de la colt, ai tot felul de mici magazine cu baclavale si simits si börek, ai si cluburi, si barurile turcesti, cu vitrinele mate, in care intra doar barbatii turci, ai si magazine de mobila second, si concept-stores. chiar la mine pe strada e insa un magazin unicat. M99 laden mit gemischtwaren für revolutionsbedarf. adica, magazin cu marfa de facut revolutie. magazinul e genial, postere, desigur multe cu che guevara, carti, manuale de guerilla, plus haine de revolutionar (in principal asimilate totusi pur si simplu imbracamintii standard de armata), tot arsenalul pe care trebuie sa il detii daca vrei sa faci cu adevarat o revolutie. mai genial e faptul ca se bazeaza mult si pe un liber schimb, ai haine pe care poti sa le iei, puse in strada in niste lazi, sau agatate in doua dulapuri de metal. magazinul e tinut de un fost revolutionar, acum in scaun de rotile. strada e in continuare plina de fosti revolutionari, altfel imi imaginez ca nici n-ar avea succes magazinul asta, revolutionari acum in jur de 50-60 de ani, cu un look de alcoolici, si cu niste tatuaje care bat in gri, pe o piele lasata, si in general cu o dantura proasta, sau chiar fara nici un fel de dantura, vorbind gajait si obligatoriu cu o bere in mina.
de fapt, asta, alaturi de look-ul berlinez general, insemnind ciorapi rupti, tenisi uzati, unghiile cu oja dusa, tricouri sleampete si oricum necalcalte, deja nu mai e revolutionar, dupa parerea mea, ci intra intr-o zona de clasic-traditional. revolutionara sint eu, cind ies aranjata. asa ca am zis sa provoc si eu cumva "zona", si am pus niste haine, inca bune, si oricum, cu etichetele si mai convingatoare, intr-o punga de la lafayette, in lazile de la magazinul revolutionar, asteptind, intr-un gest de respingere a imperialismului, sa nu fie luate. insa au disparut imediat.
de fapt, asta, alaturi de look-ul berlinez general, insemnind ciorapi rupti, tenisi uzati, unghiile cu oja dusa, tricouri sleampete si oricum necalcalte, deja nu mai e revolutionar, dupa parerea mea, ci intra intr-o zona de clasic-traditional. revolutionara sint eu, cind ies aranjata. asa ca am zis sa provoc si eu cumva "zona", si am pus niste haine, inca bune, si oricum, cu etichetele si mai convingatoare, intr-o punga de la lafayette, in lazile de la magazinul revolutionar, asteptind, intr-un gest de respingere a imperialismului, sa nu fie luate. insa au disparut imediat.
Freitag, 24. August 2012
Aleida Assmann - despre reconstructia cladirilor ca identitate culturala
Prima data am auzit-o pe Aleida Assmann la Konstanz, intr-o conferinta despre memorie, si m-a impresionat si atunci pentru coerenta prezentarii (unor idei pe care acum le-am uitat, normal). Conferinta ei de la Berlin, a sa nu uit, si asta m-a impresionat si am invidiat-o, pe linga ca e atit de doxata, are si cinci copii, a fost despre arhitectura si memorie. Trec aici citeva din ideile pe care mi le-am notat la conferinta, pentru mine a fost un hint, sa ma gindesc la frustrarea care ma apuca, in special in Bucuresti, cind vad ca nu ma regasesc in nimic, pentru ca si spatiul cred, trebuie sa fie o reflexie a mea, macar, daca nu chiar, mai mult de-atit, o replica (deci si la nivel de continut, nu numai de suprafata). Identitatea culturala la care face referire AA, si pe care reflecta constructiile refacute e in Romania inexistenta. de fapt, mint, in Iasi s-a reconstruit Palatul Culturii...
Referindu-se la "reconstructie", AA a facut din start precizarea ca e un termen gresit, in primul rind, pentru ca refacerea oricum nu mai e posibila, in primul rind din punctul de vedere al raportarii sufletesti la obiectivul respectiv, in al doilea rind, reconstructia inseamna de multe ori si distrugerea fizica a unor locuri, in virtutea unei contructii functionale. Exemplul reconstruirii cladirii Römerhaus, care starneste intrebarea, de ce tocmai acea cladire sa fie reconstruita; raspunsul e dat, desigur, de contextul politic-istoric si de ce se decide intr-un moment istoric sau altul ca ar defini identitatea culturala.
AA face referire la oras ca spatiu al amintirii (si de aici si ca loc al traumei si al prelucrarii traumei); istoria este legata de locuri ( Orte/ Plätze).
- "History takes place" (Karl Schlögel).
Referindu-se la "reconstructie", AA a facut din start precizarea ca e un termen gresit, in primul rind, pentru ca refacerea oricum nu mai e posibila, in primul rind din punctul de vedere al raportarii sufletesti la obiectivul respectiv, in al doilea rind, reconstructia inseamna de multe ori si distrugerea fizica a unor locuri, in virtutea unei contructii functionale. Exemplul reconstruirii cladirii Römerhaus, care starneste intrebarea, de ce tocmai acea cladire sa fie reconstruita; raspunsul e dat, desigur, de contextul politic-istoric si de ce se decide intr-un moment istoric sau altul ca ar defini identitatea culturala.
AA face referire la oras ca spatiu al amintirii (si de aici si ca loc al traumei si al prelucrarii traumei); istoria este legata de locuri ( Orte/ Plätze).
- "History takes place" (Karl Schlögel).
- Raum vs Ort (spatiu vs loc) Raum - spatiul cere planificare; Ort - se raporteaza la ce a fost trait deja;
- spatiul: este descoperit, masurat, construit, ocupat. Spatiul este obiectul actiunii, al planificarii (pentru arhitecti si politicieni, in principal, care se raporteaza in primul rind la viitor)
- locul: legat de trecut, asigura pastrarea urmelor, sunt o identificare pozitiva, "lieu de mémoire", dar si locuri care amintesc de traume, care expun traume;
- orasul ca palimpsest ( o metafora adevarata partial, pentru ca intr-un palimpsest textul putea fi citit inca)
- Bogdan Bogdanovici: exista limbi, natiuni, care au o viata mai scurta decit unele orase;
- termenul de "urbicid" - care se face nu numai prin razboaie, ci si prin proiecte de modernizare
- caracterul, personalitatea, identitatea unui oras
- "vernacular modernism" (John Czaplicka)
- distrugerea "creativa" prin modernizare
- obiecte de arta vs obiecte istorice; etica pastrarii obiectelor, nu a reinnoirii lor
- "vandalismul pasiv", prin neglijenta (Philip Fischer)
- istoria disparitiei cladirilor
- distrugerea vs refacerea/ reconstructia cladirilor: cum se fac alegerile?
- schimbarea mentalitatii in privinta valorii cladirilor: orasele vechi sunt supuse modernizarii, reconstruirea nu este numai nostalgica, ci si un aspect pragmatic, modern, o reactie la distrugere
- reconstructia = un nou istorism
- "homo investor" vs "homo conservator"
Mittwoch, 22. August 2012
The Real Reason
"Officially, there were many reasons. But really, there was only one: i ran away." (from Josee, the Tiger and the Fish)
The Violent End of The Blue Matiz
Matizul cu 77 Blu a fost prima mea masina. l-am luat cu ceva eforturi, pe 15 iunie 2006, gindindu-ma, ca bai, n-o sa mearga bine, ca masina mea e in gemeni, which sucks. ei bine, realitatea a dovedit contrariul. in primul rind, m-a suportat ca sofer cu foarte putina experienta, (pentru ca dupa ce mi-am luat carnetul prin 2000 n-am mai condus deloc, si abia cind mi-am cumparat-o am luat niste ore, cu un instructor care ma intimida, pentru ca era prea sexy, dupa 6 luni doar de condus am inceput sa merg prin bucuresti si deci s-a adaptat stilului nevrotic care caracterizeaza traficul din orasul ala, si dupa 2 ani am venit cu el in germania, ajungind cu frinele pe spate stricate. un matiz erou, blu, by the way, nu e de la culoarea lui, ci de la parfumul blue de la ralph lauren, care imi place in continuare foarte foarte mult, pacat ca s-a scos de pe piata. cite masini cu numar de iasi au ajuns ele sa vada berlinul...si oricum, la cit am dat pe el, cu tot cu investitiile in sistemul de alarma si inchidere centralizata, plus rata care a crescut brusc odata cu venirea crizei, intre el si un volkswagen polo chiar ca nu mai era nici o diferenta...
in decembrie i-am schimbat si bateria, devenise o adevarata rutina, in ultimele luni, sa ma rog in stinga si-n dreapta la diversi, sa-mi dea voie sa-mi alimentez bateria, plus frinele pe fata, am facut curat, am spalat-o. ce e drept, n-o mai foloseam asa des, preferam sa merg cu metroul, aveam si un sentiment de nesiguranta pe autostrada, tot mai des.
asa ca dupa Craciun, cind am coborit senina si odihnita, ca ni-cio-da-ta, imbracata subtire tare pentru zilele alea, stabilisem cu e. ca il iau de la aeroport, venea de la roma, si am vazut matizul izbit in fata blocului, atit de tare ca era intors spre centrul strazii, unde pina atunci fusese parcat lateral, si de la izbitura fusese si impins in spate si indoise un stilp de metal, au inceput realmente sa-mi tremure picioarele. eu ma uitam la matiz, el la mine. pe masina era o notificare de la politie, ca accidentul se produsese in timpul noptii, pe la unu jumate si ca cel care a produs accidentul a plecat. l-am chemat pe domnul r. sa ma ajute sa intreprind ceva, eram complet decalata in miscari, i-am scris lui e. ca nu-l mai iau, mi-a raspuns incurajindu-ma ca "to-tul va fi bi-ne", am dus-o in service si brusc, m-am simtit eliberata.
n-am aflat niciodata cine a produs accidentul, cei de la politie mi-au sugerat discret ca nici sa nu-mi fac sperante, pe matiz nu era nici un fel de urma de vopsea care sa serveasca drept indiciu, am platit nu numai pentru ridicarea si transportul ei in service, ci mai tirziu si pentru casarea ei (asa se poarta in germania), pentru ca nu mai era nimic de facut (ar fi trebuit schimbat volanul, axul nu stiu care, etc.), dar cel mai amuzant a fost cind politistul care se ocupa de caz mi-a spus ca exista un martor (!). care insa nu-si aminteste nici cind s-a produs accidentul, si nici ce masina era ...
in decembrie i-am schimbat si bateria, devenise o adevarata rutina, in ultimele luni, sa ma rog in stinga si-n dreapta la diversi, sa-mi dea voie sa-mi alimentez bateria, plus frinele pe fata, am facut curat, am spalat-o. ce e drept, n-o mai foloseam asa des, preferam sa merg cu metroul, aveam si un sentiment de nesiguranta pe autostrada, tot mai des.
asa ca dupa Craciun, cind am coborit senina si odihnita, ca ni-cio-da-ta, imbracata subtire tare pentru zilele alea, stabilisem cu e. ca il iau de la aeroport, venea de la roma, si am vazut matizul izbit in fata blocului, atit de tare ca era intors spre centrul strazii, unde pina atunci fusese parcat lateral, si de la izbitura fusese si impins in spate si indoise un stilp de metal, au inceput realmente sa-mi tremure picioarele. eu ma uitam la matiz, el la mine. pe masina era o notificare de la politie, ca accidentul se produsese in timpul noptii, pe la unu jumate si ca cel care a produs accidentul a plecat. l-am chemat pe domnul r. sa ma ajute sa intreprind ceva, eram complet decalata in miscari, i-am scris lui e. ca nu-l mai iau, mi-a raspuns incurajindu-ma ca "to-tul va fi bi-ne", am dus-o in service si brusc, m-am simtit eliberata.
Dienstag, 21. August 2012
to pee or not to pee
pina cu ceva timp in urma, am avut ceea ce, intr-un limbaj mai de secolul 19, s-ar fi chemat "idila". in limbaj de secolul 21, acest lucru ar fi trebuit sa corespunda, intr-o logica fireasca a evolutiei umane a la Darwin+Freud, unui fuck and go, care insa, din fericire, nu s-a produs. in termeni proprii, eu obisnuiesc sa ma refer la astfel de "situatii" in termeni de "poveste" sau "story". un fel de "poate ar fi dac-ar fi", "incercarea moarte n-are", "vrabia malai viseaza", etc....tin sa precizez ca port pentru persoana respectiva (de sex masculin) in continuare un sincer si profund respect, pentru multele momente frumoase si adevarate petrecute impreuna (pe care le tin pentru mine) si am s-o denumesc, pur si simplu, A.
Pe A., muzician de profesie, l-am cunoscut mai intii in virtual, printr-o cunostinta comuna, tot din lumea muzicii. fiind amindoi in germania, si cu setarile astea culturale activate, a fost ceva firesc sa intram in legatura si oricum, la inceput, strict profesional. Eu la Berlin, el mai in sudul Germaniei. l-am sunat odata, cind eram in Stuttgart, la un festival de film, si citeva luni mai tirziu, a avut el concert la Berlin si am iesit la un cocktail, undeva pe linga mine, pe Oranienstraße. Vineri seara, eu complet fara chef, tocmai avusesem prieteni in vizita, am cautat scuze in capul meu pina in ultimul moment, avind poate atunci intuitia faptului ca mai bine totusi stateam acasa...dar cum rareori (si asta e un defect), ma abat de la ce-am promis, am iesit.
in fine, "povestea" s-a continuat citeva luni de zile, am petrecut impreuna si Pastele, l-am socat cu obsesia mea de a da cu tamiie prin casa (si da, nu e singura victima), si cu alte combinatii de obiecte, demne de o consignatie romaneasca de dupa Revolutie: icoane, parfumuri, pietre, luminari, jucarii.
lucrurile n-au mers, si asta nu neaparat pentru ca am dat eu cu prea multa tamiie. oricum, am facut amindoi incercarea "de a ramine prieteni", si chiar de a ne vedea din nou, in termeni mai putin definiti. intr-unul din aceste momente de tranzitie spre "prietenie", A. ma suna sa-mi povesteasca, oripilat, despre o tipa care a facut pipi la el in cada. eu am reactionat mai putin socata, mi-am si amintit, usor amuzata, de faza din Seinfeld, cind George e prins ca face pipi la dusul de la bazinul de inot si discutind cu ceilalti, gaseste totusi intelegere. mult mai socanta a fost pentru mine desfasurarea. A. a luat -o cu el cu masina, aici nu mai stiu, aveau, n-aveau drum impreuna, sau era un one night stand in vizor si pentru ca el a mers cu 200 la ora, fata respectiva a stat sub stres si a transpirat, si pentru ca ea nu folosea deodorant A. i-a spus cu delicatete: "dar ai cam transpirat. vrei sa faci un dus?". Ea face dus, iese din baie, el intra in baie si vede (!) ca hirtia igienica nu a fost atinsa (!), pentru ca era fix in aceeasi pozitie in care o lasase (!). El se prinde, in plus, ea nu folosise decit un singur prosop (!) si pentru fata si pentru restul (!!!), o intreaba si ea marturiseste.
Povestea dintre ei s-a incheiat acolo, cea dintre noi a mai continuat putin, in linia generoasa a prieteniei, insa m-a marcat, si desigur, nu pentru ca mi-ar fi fost teama ca n-as avea libertatea sa fac pipi la dus, ci mai mult din teama de a nu lasa hirtia igienica 2 cm prea la stinga.
Pe A., muzician de profesie, l-am cunoscut mai intii in virtual, printr-o cunostinta comuna, tot din lumea muzicii. fiind amindoi in germania, si cu setarile astea culturale activate, a fost ceva firesc sa intram in legatura si oricum, la inceput, strict profesional. Eu la Berlin, el mai in sudul Germaniei. l-am sunat odata, cind eram in Stuttgart, la un festival de film, si citeva luni mai tirziu, a avut el concert la Berlin si am iesit la un cocktail, undeva pe linga mine, pe Oranienstraße. Vineri seara, eu complet fara chef, tocmai avusesem prieteni in vizita, am cautat scuze in capul meu pina in ultimul moment, avind poate atunci intuitia faptului ca mai bine totusi stateam acasa...dar cum rareori (si asta e un defect), ma abat de la ce-am promis, am iesit.
in fine, "povestea" s-a continuat citeva luni de zile, am petrecut impreuna si Pastele, l-am socat cu obsesia mea de a da cu tamiie prin casa (si da, nu e singura victima), si cu alte combinatii de obiecte, demne de o consignatie romaneasca de dupa Revolutie: icoane, parfumuri, pietre, luminari, jucarii.
lucrurile n-au mers, si asta nu neaparat pentru ca am dat eu cu prea multa tamiie. oricum, am facut amindoi incercarea "de a ramine prieteni", si chiar de a ne vedea din nou, in termeni mai putin definiti. intr-unul din aceste momente de tranzitie spre "prietenie", A. ma suna sa-mi povesteasca, oripilat, despre o tipa care a facut pipi la el in cada. eu am reactionat mai putin socata, mi-am si amintit, usor amuzata, de faza din Seinfeld, cind George e prins ca face pipi la dusul de la bazinul de inot si discutind cu ceilalti, gaseste totusi intelegere. mult mai socanta a fost pentru mine desfasurarea. A. a luat -o cu el cu masina, aici nu mai stiu, aveau, n-aveau drum impreuna, sau era un one night stand in vizor si pentru ca el a mers cu 200 la ora, fata respectiva a stat sub stres si a transpirat, si pentru ca ea nu folosea deodorant A. i-a spus cu delicatete: "dar ai cam transpirat. vrei sa faci un dus?". Ea face dus, iese din baie, el intra in baie si vede (!) ca hirtia igienica nu a fost atinsa (!), pentru ca era fix in aceeasi pozitie in care o lasase (!). El se prinde, in plus, ea nu folosise decit un singur prosop (!) si pentru fata si pentru restul (!!!), o intreaba si ea marturiseste.
Povestea dintre ei s-a incheiat acolo, cea dintre noi a mai continuat putin, in linia generoasa a prieteniei, insa m-a marcat, si desigur, nu pentru ca mi-ar fi fost teama ca n-as avea libertatea sa fac pipi la dus, ci mai mult din teama de a nu lasa hirtia igienica 2 cm prea la stinga.
Abonnieren
Posts (Atom)