"Îmi readucea în minte felul meu de a evada, cufundîndu-mă în propria voce interioară, în propria voce și tihnă, ba chiar în propriul miros, spre a mă lepăda de vînzoleala fără zăgazuri a gloatei: <<Trebuie să fii tu, trebuie să fii tu, trebuie să fii tu>> Atunci am simțit,  ce fericire era să mă aflu, în miez de noapte, departe de mulțime și de mocirla dezgustătorului vacarm în care își doreau ei (imamul care ținea predica de vineri, profesorii, mătușa, unchiul, toată lumea) să mă cufund, să ne cufundăm temeinic, socotind că aceasta este <<viața>>. Eram atât de fericit să rătăcesc prin grădina propriilor mele reverii, și nu prin cea a basnelor lor plictisitoare și nesărate, încât îmi priveam cu drag pînă și picioarele subțiri - bietele mele picioare, care se întindeau între fotoliu și măsuță - îmi sorbeam din ochi pînă și mîna stîngace și urîtă, care ducea la gură țigara al cărei fum se înălța spre tavan. Izbutisem, în patruzeci de ani, să devin eu însumi! Pentru că izbutisem, preț de patruzeci de ani, să devin eu însumi, ajunsesem, în cele din urmă, să mă și îndrăgesc." (Orhan Pamuk - Cartea Neagră)

"- Nici acum, după atâția ani, nu reușesc să-mi dau seama de ce nu dorim să ne trăim propria viață, ci vrem să împrumutăm viața altcuiva, a continuat ea. Nici măcar nu po să spun foarte limpede de ce mi-am dorit cu orice preț să mă aflu în locul Rüyei, și nu în locul cutărei ori cutărei persoane. Ceea ce aș putea afirma este că am socotit, vreme îndelungată, că este vorba de un beteșug care se cade să rămână ascuns. Îmi era rușine de boala mea, de sufletul meu, căzut pradă bolii, de trupul meu, oropsit să poarte boala cu sine. Socoteam că viața mea nu era decît o imitație a <<adevăratei vieți>> care s-ar fi cuvenit să fie și că, asemenea tuturor imitațiilor avea și ea ceva scandalos, jalnic, bicisnic." (Orhan Pamuk - Cartea Neagră)